A fost odată Gala HOP 2021; mai ieri. Se făcea că Alba Iulia găzduia pe scena Casei de Cultură a Studenţilor cea de-a XXIV-a ediţie. Valurile mării şi aripile pescăruşilor au fost înlocuite cu pietrele de râu ale zidurilor medievale. Alt loc, altă energie, alt ambient, dar aceleaşi emoţii şi multe bătăi de inimi aproape auzinde în seara festivităţii de premiere. Dansactorii au pus în geamantan pantofii şi costumele de mişcare şi au îmbrăcat haine ca pentru gală în aşteptarea citirii diplomelor cu numele câştigătorilor aleşi de Juriu sau desemnaţi de public.
Până când laureaţii au fost aplaudaţi, seara a început cu trei evenimente adiacente care au acompaniat amânarea punctului culminant. Două lansări de carte şi un spectacol pregătit de Gigi Căciuleanu împreună cu Paul Ilea, Ana şi Bogdan Iacob – „A fi şi a nu fi”: un happening, aproape ad-hoc, având ca suport opera lirică a lui I.L. Caragiale.
Diana-Raluca Amitroaie. Photocredit: Andrei Gîndac
Şi ora şapte a sosit şi aşteptarea aproape că se rupea în fâşii tăiată de emoţiile ascuţite ale celor 26 de suflete pline de speranţă. Rând pe rând cei care au urcat pe scenă pentru a înmâna diplomele au spus cuvinte de apreciere şi laudă; emoţionat la rândul său, Dragoş Ioniţă a avut cel mai efervescent şi viu discurs şi s-a bucurat împreună cu cel care a câştigat; ar fi inspiraţional ca toate premiile să fie înmânate cu atâta suflet deschis şi cuvinte din inimă.
Palmaresul Galei – cinci premii decise de Juriu, patru premii acordate prin Votul Publicului şi un premiu găzduit, acordat de actriţa Dorina Lazăr pentru prestanţă, rostire scenică şi expresie corporală – arată astfel:
Marin Lupanciuc. Photocredit: Andrei Gîndac
PREMIILE GALEI TÂNĂRULUI ACTOR HOP 2021
Premiul „ŞTEFAN IORDACHE” – Marele Premiu al Galei Tânărului Actor HOP a fost acordatactriţei OANA ANTONOVICI pentru „Caţa, Caţa, Caţaveanca”.
Premiul pentru cea mai bună actriţă, secţiunea individual a fost acordat actriţei DIANA-RALUCA AMITROAIE pentru „Andrisantul Necunoscut”.
Premiul pentru cel mai bun actor, secţiunea individual a fost acordat actorului MARIN LUPANCIUC pentru„Mă crezi?”.
Premiul „CORNEL TODEA” – Premiul pentru cea mai bună trupă de actori a fost acordat trupei spectacolului „D’ale lu’ Aghiuţă”,cu STELA CORA, ANDREI CRISTEA și LĂCRĂMIOARA SOARE.Premiul este susţinut de familia Todea, începând cu ediţia a 16-a.
Premiul „SICĂ ALEXANDRESCU”– Premiul special al juriului a fost acordat actorului PETRU MARGINEAN pentru „REPAUS”.
PREMIILE PUBLICULUI
Cea mai bună actriţă: ANDRADA OLTEAN
Cel mai bun actor: MARIN LUPANCIUC
Cea mai bună trupă de actori: „Memento uMori (I.L. Condoleanţe)”, cu CEZARA CREŢU,ANDRADA OLTEAN, VLAD PELIN și ALIS PELLE
Premiul pentru prestanţă, rostire scenică şi expresie corporală –un premiu acordat de actrița Dorina Lazăr (premiu găzduit) a fost acordat actriței ANDRADA OLTEAN pentru „Pentru faptă, răsplată”.
Şi pentru că subiectivitatea, pe cât se poate de obiectivată, face parte din arsenalul de arme şi muniţii bine organizate pe rafturile profesionale, un addendum personalizat îşi poate face locul între aceste rânduri, doar pentru a completa, nu spre a contesta opţiunea in corpore a Juriului galei. Pentru inventivitate, scenariu, coerenţă, inteligenţă speculativă, gând susţinut, soluţii regizorale şi mesaj subtil – monologul „Autoportret” al Patriciei Gavril a fost, poate, cel mai complex moment individual. Precizia, mecanismul comic, structura matematică, ritmul fără nicio abatere, auto-ironia şi savoarea din „Cazul Broaştelor” sunt, poate, motivele pentru care acest mini-spectacol de la secţiunea grup a fost cea mai minuţios lucrată propunere de pe scenă.
Stela Cora, Andrei Cristea, Lăcrămioara Soare. Photocredit: Andrei Gîndac
Gala HOP 2021 este deja poveste. Şi poveste a şi fost timpul petrecut în aerul plăcut-răcoros al începutului de toamnă, cu dealuri în depărtare ca fundal şi clopote din turn ca fond sonor. Câştigători au fost doar unii, dar câştigaţi au fost cu toţii. Şi poate mulţi nu o ştiu, încă. Timpul îi va învăţa că premiile sunt doar borne care celebrează un moment. Şi atât. De mâine nu diplomele vor juca pe scenă în locul nimănui. Onoarea de a fi câştigător HOP trebuie dublată cu demonstraţia continuă a meritului. De la rol la rol, de la casting la casting, seară de seară. Iar dacă vine seara şi nu pleci spre teatru şi dimineaţa nu te găseşte în sala de repetiţie, atunci trebuie să găseşti în tine şi nu în bucuria succesului de la HOP şi nici în dezamăgirea ne-câştigului ambiţia, încrederea, perseverenţa, răbdarea şi resorturile de a ştii că în curând vei merge să repeţi şi vei juca.
Petru Marginean. Photocredit: Andrei Gîndac
De astăzi cetatea rămâne departe, plutirea devine terestră şi reîncepe viaţa aşa cum e ea. Cadoul pe care Gala HOP îl face an de an suspendând pentru câteva zile, pentru câţiva, timpul şi oferind în loc speranţă trebuie folosit de fiecare cum ştie mai bine. Depinde doar de alegerea lor, şi a noastră, în ce se va fi transformat în timp experienţa numită Gala HOP 2021, Alba-Iulia.
Şi-a trecut o noapte, şi norii s-au împrăştiat, şi cetatea a aţipit, şi iar s-a luminat a zi de Gală. HOP încă o dată pentru alţi concurenţi, alte emoţii, alte speranţe, alte dorinţe ce aşteaptă să fie împlinite. Întâlnirea pe care acest eveniment o face posibilă nu este numai cea formală – ei pe scenă, publicul în sală. Căldura prezenţei la un loc, zâmbetele schimbate pe scările hotelului, discuţiile prelungite în noapte, cafeaua de dimineaţă bută în linişte complice, aceste interacţiuni banale, dar atât de importante într-o breaslă nu excesiv de numeroasă, dar foarte orgolioasă, ne apropie firesc şi fără pompă pe unii de ceilalţi. Şi aşa, poate, devenim mai atenţi, mai solidari, mai puţin convinşi de adevăruri absolute pe care le estompăm în nuanţe de înţelegere şi omenie.
Ce-a de-a doua zi de Gală HOP a fost mai condensată în programul de concurs: trei participanţi la secţiunea individuală – Andreea Moustache, Toni Gheorghe, Oana Antonovici – şi două titluri la secţiunea grup: „Năpatima” şi „Cetăţeni turmentaţi”. Impresiile generale despre monologurile acestui an rămân asemănătoare cu cele din ziua precedentă.
Photocredit: Andrei Gîndac
Cumulativ şi odată sedimentate toate momentele prezentate aş mai adăuga şi o predispoziţie pentru impersonare vocală – acea trecere prin mai multe personaje diferenţiate prin voci (contra)făcute ce induce sentimentul de caricatură sau adresare către un public eminamente preşcolar. Nu e nevoie de subţirimi sau îngroşări puerile ale tonurilor pentru a diferenţia profesionist personaje – un gând limpede şi un singur element de convenţie teatrală rezolvă cu mult mai elegant problema. Şi încă un gând hoinar ce a poposit pe umărul drept: acea deprindere de a folosi atuu-uri senzuale pentru a te pune în evidenţă. Accentuarea excesivă a formelor anatomice fără o integrare necesară şi logică în povestea întregului moment, ci doar pentru a arăta…ce ai, nu poate crea decât un efect de moment de care nu ai nevoie atunci când îţi foloseşti bogat atâtea alte mijloace scenice.
Cele două momente de grup, total diferite – unul mizând pe o interpretare clasică, asumată, cu un parcurs drămuit şi, poate, prea încrâncenat, iar cealaltă de o libertate aproape alăturea cu tema urmată de toţi ceilalţi participanţi, dar care emana încredere în sine siguranţă – au foat ca două coperţi între care s-a înscris această ediţie cu numărul douăzeci şi patru a Galei HOP. Saltul calitativ vizibil de la an la an, rodajul evident în deprinderile de dansactori ale participanţilor, diversificarea propunerilor de îmbinări între mişcare, text şi gând, aceşti paşi consistenţi pe care concurenţii îi fac pe direcţia propusă de Gigi Căciuleanu completează o intenţie generoasă cu rezultate încurajatoare. Nu pare să existe un favorit detaşat, cu siguranţă nu există pierzători, ci un echilibru valoric aflat în partea superioară a scalei. Iar această medie aritmetică pozitivă este marea câştigătoare la Alba-Iulia.
Photocredit: Andrei Gîndac
După terminarea concursului a urmat un spectacol semnat de Gigi Căciuleanu – „Jungla Tévé”, realizat la Teatrul Dramaturgilor Români din Bucureşti, avându-i ca protagonişti pe Alina Petrică şi Lari Giorgescu. Conceptul de dansactor poate fi foarte uşor depistat în această amalgamare ce pare o joacă de copil între mişcare şi cuvinte (ne)potrivite. Textele scrise de Gigi Căciuleanu – poeme cu iz absurd şi dadaist şi naiv – sunt îmbinări inedite de vorbe ce ocolesc drumurile comune. Libertatea mişcării şi libertatea vorbelor răzleţe ciocnite şi recompuse prin mariajul cu gestul sunt demonstraţia explicită a tezei „Dansactorului ca fenomen al teatrului actual”. Umorul pe care Alina Petrică îl foloseşte bogat pentru a ritma cuvinte şi linii în mişcare şi precizia lui Lari Giorgescu în construcţia ca un colaj din decupaje de vorbe şi trasee desenate fluid.
Şi iar s-au mai învârtit acele pe cadranele ceasurilor analoage şi s-au scurs procentele din bateriile ceasurilor isteţe şi a doua zi de Gală la Alba-Iulia a mai sărit un HOP; cel de-al doilea. Şi pentru că trei e o cifră magică, astăzi, în ultima şi ce-a de-a treia zi, câştigătorii aleşi de Juriu îşi vor primi recunoaşterea, iar întâlnirea îşi va trăi ultimele îmbrăţişări de la revedere.
HOP…şi-am început. Mai întâi cu puţini nori ce pluteau cam nehotărâţi peste zidurile cetăţii, apoi cu multă căldură pe chipurile, mascate, încă, protector, ale gazdelor ce întâmpinau publicul în faţa Casei de Cultură a Studenţilor din Alba-Iulia. Odată ajunşi în sala ce s-a umplut, regulamentar deasemenea, seducătorul amfitrion al Galei HOP 2021, ediţia XXIV, curatorul şi de grijă purtătorul dansaCtorilor, metaforeograful Gigi Căciuleanu ne-a făcut pe toţi ce prezenţi să intrăm în lumea tihnită şi sprinţară a metaforelor sale. Cu un farmec de orator pasionat, nicio secundă demagog, artist plutitor printre cuvinte, gesturi, simţiri şi priviri, crezul acestui magician al plutirilor a părut o joacă frumoasă de copii puţin poznaşi, puţin curioşi, puţin îndrăzneţi şi foarte, foarte inventivi. Conceptul său de dansaCtor, cu acest „C” inserat întru contopirea artelor într-un singur trup animat de o minte ce simte enorm şi un gând ce se exprimă plenar într-o formă artistică, pare, aşa cum îl povesteşte Gigi Căciuleanu, o adevărată poezie întrupată.
Pornim, aşadar în căutarea împlinirii acestui concept temerar şi quijotesc pentru a-i cunoaşte pe primii pretendenţi la imponderabilitatea statutului de dansaCtor. Opt nume sunt în lista ce deschide secţiunea individuală a concursului şi trei titluri la secţiunea grup. Ileana Ursu, Marin Lupanciuc, Diana Raluca Amitroaie, Andrada Oltean, Petru Marginean, Patricia Gavril, Oana Tudoran, Alina Mișoc – câte zece minute la dispoziţie pentru fiecare, aceeaşi temă a „Dansactorului ca fenomen al teatrului actual”, aceeaşi operă vastă a lui Caragiale din care să îşi construiască scenariul. Fără a denumi nominal concurenţii, încât Juriul format din Ioana Bogăţan (actriţă), Mihai Constantin (actor), Rodica Mandache (actriţă), Vava Ştefănescu (coregraf), Ala Menşikov-Vutcărău (actriţă) urmează să delibereze clasamentul şi premiile Galei, observaţiile personale la un prim contact se înscriu în aceeaşi sferă a echilibrului între calităţi şi aspecte perfectibile.
Photocredit: Flaviu Duşa
Energia şi entuziasmul, dorinţa de a demonstra, zvâcul încă nedebusolat al prospeţimii profesiei la început de drum sunt toate la locul lor. Citind râdurile scrise de participanţi în caietul program pentru a descrie ce înseamnă Gala HOP pentru ei, dincolo de naivităţi şi epitete ca de manual, se întrezăreşte o nevoie reală de întâlnire cu un astfel de context în care să înveţe pe de-o parte, să se cunoască între ei şi să se confrunte cu o apreciere a breslei. Sunt sau nu sunt bun? E bine ce fac, e nevoie de mine, oare îmi voi găsi locul meu? Incertitudinile de tot felul sunt cu mult mai multe decât putinţa de a realimenta în fiecare zi încrederea în sine atât de necesară unui actor. Aşadar, bucuria de a fi văzuţi, de a fi în centrul atenţiei chiar şi pentru câteva minute, este combustibilul atât de necesar din care toate momentele s-au alimentat însetat şi cu folos.
Din categoria To do list fac parte o serie de reglaje fine inevitabile unor tineri care încă învaţă să fie actori. Gândul nu mereu atent la sensuri, forma ce depăşeşte de multe ori în avânt necesitatea fondului situaţiei scenice, vocea care scapă de sub control şi lipsa de experienţă a vorbirii cu lavalieră, neconcordanţele între expresivitatea corporală şi ochii în spatele cărora singurul gând care se citeşte e acela al concentrării cu orice preţ. Sunt multe de pus la punct, sunt multe de învăţat, încă. Cele mai izbutite momente, două din punctul meu de vedere – un actor şi o actriţă – sunt cele în care gândirea regizorală a momentului a ajutat consistent dansactoria. Când ai un fir logic, atunci când spui o poveste pe scenă şi nu doar pui în şir fragmente disparate şi mişcate, ci găseşti un fir roşu pe care agăţi şi puţin umor şi faci pe el echilibristică între mijloacele de care dispui, cu inteligenţă şi consistenţă, ai mai multe şanse să îţi arăţi calităţile.
Photocredit: Flaviu Duşa
La secţiunea grup balanţa a fost încă şi mai generoasă în dreptul performanţei. Cele trei mini-spectacole – „Memento (u)Mori (I.L. Caragiale)”, „D’ale lu’ Aghiuţă”, „Cazul Broaştelor”- au avut exact avantajul unui scenariu bine articulat care a putut pune în valoare posibilităţile de expresie şi gând scenic. Umorul a fost numitorul comun care a baleat între gag-uri, glumiţe/cioace, construcţii, structuri matematice ale comediei şi reuşite personale. Originalitatea alegerii temei şi a dezvoltării scenariilor face diferenţa între clasic şi curat tehnic, un fragmentarium haios şi destul de liniar şi o sarabandă de stări speculate pe o situaţie tragi-comică îmbogăţită de o avalanşă de detalii inventive şi de efect.
Şi s-a lăsat seara de-a binelea şi răcoarea a coborât peste cetate, iar luminile din tunruri şi creneluri au acompaniat paşii spre odihnă. A doua zi stă să înceapă şi promite un nou început de zbor aşa cum îl imaginează tolba de metafore revărsată peste Alba-Iulia.
Trăim în culori. Unii dintre noi au şi visele colorate. Şi ne emoţionăm în faţa unui cer albastru sau a degradeului roşiatic al unui apus cumpătat. Aşa arată realitatea pentru cei mai mulţi dintre noi. Vie, pigmentată cu stropi de curcubee căzuţi din pensule mai mult sau mai puţin talentate şi luminată de raze mai darnice sau mai zgârcite. Atunci, însă, când viul se topeşte încet-încet odată cu timpul ce schimbă haine, idealuri şi suflete, culorile se cojesc şi lasă loc unui alb-murdar plin de amintiri.
„Livada de vişini” de A.P. Cehov, montat de Yuri Kordonsky la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj Napoca este un spectacol al ultimelor pulsiuni dintr-o viaţă ce s-a scurs. În decorul monocrom propus de Dragoş Buhagiar, personajele livezii din care a mai rămas doar dorul de un trecut irecuperabil îşi precipitează repiraţiile numărate, parcă, de un destin prea puţin sensibil şi trăiesc cu intensitate sentimente copleşitor de dureroase; frica, deznădejdea, speranţa, fericirea, vina, cu toate sunt corzi plesninde ale unor suflete crăpate de vreme.
Yuri Kordonsky aduce pe scenă prin aceste vieţi-etalon o lume al cărei numitor comun e sfârşitul. Finitul, punctul terminus, finalul care aduce cu sine un început nu neapărat fericit şi nu neapărat dezatruos, dar cu siguranţă altfel decât viaţa aşa cum era ea de generaţii întregi – această ameninţare a ruperii brutale a unei tradiţii pe care săraci şi bogaţi laolaltă o celebrau prin viaţa tihnită într-un prezent continuu se schimbă acum cu graba unei ere în care banul devine stăpân absolut. Candoarea moare odată cu trunchiurile livezii ciopârţite. Acest sentiment pluteşte în aer. Aşteptarea sperioasă construită pe scenă, caruselurile de fugi în suită pentru câte un accident anunţat cu zgomot par a deveni motive de încă o secundă în plus de folos, de viaţă trăită între pereţii bătrâni care nu peste mult timp vor deveni moloz ce atârnă greu.
Tragi-comicul susţinut, peticele de umor inserat din gagurile filmelor mute, supapele dese de râs mocnit oferite spectatorilor sunt parte din această lume care îşi caută ultimele forţe pentru a reactiva resorturile de a se minţi încă un moment în plus că trecutul se mai poate prelungi. Mărturisirile sincere ale personajelor care îşi strigă neputinţele, fricile şi vina au intensităţi care dor ca o rană vie pe care se toarnă un medicament ce ustură mortal înainte de a vindeca acea carne deschisă de o lamă fără sentimente. E intens şi dens acest spectacol în care râdem de mici trucuri simple care bucură şi un copil pentru a uita, odată cu personajele, că livada, totuşi, se va vinde. Lungimile maratonului de aproape patru ore vin din tăcerile ce construiesc acele momente în care adevărul e privit în ochi. Actorii şi personajele au nevoie de mult timp pentru a putea reda spaima unei condamnări fără drept de apel. Iar aceste secunde dilatate lungesc, poate, şi diluează din efectul de arc ce stă să ţâşnească ucigător.
Locul acestei lumi muribunde e pe cât de frumos estetic şi adecvat cu golul ce se lărgeşte în sufletele ce nu ştiu cu ce să înlocuiască acest spaţiu idealizat moştenit, pe atât de comun. Salonul cu pereţi scorojiţi ce se luminează pentru a descoperi un plan secund, mormanul de scaune vechi şi candelabrele de efect şi-au epuizat metafora prin reciclare şi re-re-refolosire. Ai impresia e că ai mai văzut undeva spectacolul, că seamănă cu ceva ce ştii deja. Abia odată cu venirea gălăgioasă a suitei de blănuri purtătoare de cufere şi geamantane ca într-un alai de nuntă, ce se schimbă la final, făcând drumul invers, într-un cortegiu funest, acest spaţiu recognoscibil preia amprenta unei energii personalizate.
Emoţia acestui spectacol nu este una copleşitoare. Nu suferi cu larcimi în ochi, ci cu o părere de rău ce îţi aduce lacrimile în gât în câteva momente regizorale presărate fără exces. Decrepitudinea unui Gaev ce serbează făcând echilibristică stângace pe scaune un dulap de 100 de ani, umbra livezii ce îi cuprinde pe toţi dintr-o machetă făcută ca de un copil, dansul frenetic pe acorduri de acordeon numai de ei auzite, în timp ce ambientul real e un plâns scos din buze de pahare atinse fin, un Grişa vesel dintr-o altă lume ce bate mingea împreună cu profesorul său, Ranevskaia ce îi curăţă, aproape biblic, din nou rănile unui Lopahin matur. Şi multe detalii ale unui plan doi mereu bogat şi bine articulat care întregesc acest tablou încă viu.
Cea mai puternică scenă a spectacolului rămâne monologul lui Lopahin (Lóránd Váta) care îşi dezvoluie în crescendo natura moştenirii genetice pe care până atunci face eforturi să o educe mimând felul de a fi al celor pe care ştie că trebuie să îi respecte. Vria sa nebună, fuga, transa în care intră de fericire şi spaima gestului de care nici el nu se credea capabil, acest triumf nesperat care răscumpără secole de micime ale întregului său neam, sunt celebrate în cel mai rudimentar mod, cu o explozie de energie ce pare inepuzizabilă. Un tur de forţă fără cusur al lui Lóránd Vát care îşi construieşte ca pe o mandală în nisip personajul – de la umilul, aproape invizibilul Ermolai şi până la stăpânul gălăgios Lopahin care nici nu ştie cum să se bucure.
„Livada de vişini” de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj nu are personaje secundare. Nu există roluri de fundal. Prezenţa în scenă în cea mai mare parte a timpului a majorităţii actorilor din distribuţie nu lasă loc pentru ascultări civile sau decuplarea de la lumea livezii. Pişcik (Miklós Bács) care se îndrăgosteşte febril de oricine îl poate împrumuta şi salva de la ruină – un personaj alcătuit din schimbări de stări şi jonglări precise cu sentimente care se sparg ca bulele la suprafaţa unui lichid acidulat, pentru ca la final să rămână doar şoapte şi tăcere din acest fermecător norocos fără noroc. Charlotta Ivanovna (Melinda Kántor) un strigăt de ajutor al însingurării ce asistă discret cu speranţa găsirii unui sine niciodată cunoscut. Duniaşa (Eszter Román) gingaşa, visătoarea şi naiva servitoare care iubeşte şi aşteaptă salvarea din acest sfârşit ce nu îi aparţine. Iaşa (Gábor Viola) plictisit de lumea cea eche, pregătit pentru noua viaţă, cu ochi pentru orice nevoie a celei care crede ă îi poate oferi şansa acelui început pentru care se pare că e singurul pregătit. Ania (Zsuzsa Tőtszegi) abulică, obosită deja de o viaţă pe care nu o înţelege, lasă tinereţea să îi treacă într-un somn pe care îl prelungeşte până când coşmarul realităţii va fi trecut.
Varia (Éva Imre) îşi urlă frustrarea de a fi lucidă, exagerat uneori, ca o fiară care nu îşi poate salva cuibul din faţa unei calamităţi. Epihodov (Ervin Szűcs) clovn fără voie, cu un tragism pe chip şi stânjeneala ghinionului ce îi e pecete pe chip, are candoarea unui uriaş blând care aduce un zâmbet de îngăduinţă şi prilej de uitare a fricii. Trofimov (Balázs Bodolai) demagog al unei ideologii pe care nu o crede dar al cărui partizan e nevoit să devină pentru a putea păşi în lumea ce îi refuză descendenţa. Gaev (Zsolt Bogdán) dezarmat şi neputincios, o alegerea poate prea neutră, lipsită de personalitate pentru un personaj ce rămâne funcţional, dar lipsit de panaş.
Firs (Áron Dimény) e simbolul încă viu al livezii – un bărbat încă în putere, dar vlăguit de apusul lumii aşa cum o ştia el alege de bună-voie să rămână sub pereţii ce va fi să cadă ai casei în care şi-a îngropat viaţa – la fel precum livada ce încă rodeşte, dar cade sub sunete de topor neauzite, dar simţite în corpul fiecărui om al său. Liubov Andreevna (Imola Kézdi) femeia plin de farmec ce cucereşte cu o privire, dar care e incapabilă să accepte o realitate pe care nu o poae înţelege din mătăsurile ce o învăluie şi care îi şi orbesc simţurile; trăieşte ispăşindu-şi vinile şi se minte cu mici cochetării că e deajuns un zâmbet pentru a primi ajutor. Apoi cu lacrimi în ochi îşi spovedeşte sufletul şi îi vezi drama în toată durerea ei.
Yuri Kordonsky a adus pe scenă o lume, un gând deplin cu toate frumuseţile, emoţiile, comicul, neajunsurile, împlinirile şi stângăciile lui. E foarte sincer aest spectacol. Are o viaţă autentică, un ritm alternant care oricât ar obosi în lungul său parcurs rămâne fidel spiritului acestei lumi în spendidă prăbuşire. Are un tâlc, are substanţă, e autentică şi stă dreaptă în picioare această „Livadă de vişini”. Iar la final, ca într-un vers shakespearian, scurta viaţă a umbrelor se topeşte în aer – tinereţea şi bătrâneţea se joacă vesel şi chicotesc; timpul îşi continuă viaţa.
Teatrul Maghiar de Stat Cluj Napoca
Livada de vişini
de A.P. Cehov
Traducerea în limba maghiară: András Kozma | Cu poeziile lui Rainer Maria Rilke și Imola Kézdi
Revenirea promisă după vacanţă stă sub semnul primului parteneriat. La început de septembrie, timp de trei zile, blogul se deplasează la Alba Iulia. Alături de tineri dans-actori, pe ritmuri caragialiene de această dată, sub exclamaţia unui motto contemplativ-ludic: „Caragiale – o lume în mişcare”„Ce lume! Ce lume! Ce lume!”, GALA HOP 2021 este un bun prilej de Întâlnire. Cu energia mereu neliniştită, creativă şi creatoare a lui Gigi Căciuleanu drept motor, inspiraţi cu generozitate de spiritul său ludic, participanţii ce vor intra în competiţie în acest an au toate premisele de a experimenta şi de a reinterpreta personalizat fragmente dramatice devenite vorbe de duh de uz cotidian.
Cu multă curiozitate, pregătită pentru mirări constructive şi cu pumnii strânşi pentru cât mai multe reuşite, urc geacul în tren şi sper să îl umplu cu veşti din cele mai frumoase din cetate.
Pentru a oferi deja o privire de ansamblu şi informaţii cât mai precise, redau mai jos comunicatul de presă transmis de UNITER.
GALA HOP 2021. ȘI CEVA ÎN PLUS.
Gala Tânărului Actor HOP, ediția a 24-a își deschide porțile în doar câteva zile, pe 2 septembrie. Pe drumul căutărilor către autenticul DansActor, concurenții sunt pregătiți de confruntarea de la Alba Iulia unde, ajutați de lumea lui Caragiale, vor demonstra că sunt pregătiți să fie creatori de teatru.
Gala Tânărului Actor este însă și un loc al întâlnirilor, al bucuriei teatrale, și nu ar fi completă fără prezența unor evenimente culturale care îmbogățesc oferta culturală a acestui program.
Astfel, în a doua zi a Galei, de la ora 19.30, după evoluţia concurenţilor, Teatrul Dramaturgilor Români din București prezintă spectacolul „JUNGLA TÉVÉ”, un spectacol de Gigi Căciuleanu, cu Lari Giorgescu și Alina Petrică, și ei foști concurenți la HOP. Muzica este creație Adrian Nour, asistent coregrafie este Lelia Marcu-Vlad, iar scenografia este semnată de Corina Boboc.
„Trăim într-o permanentă și nemiloasă junglă în mișcare. Jungla domestică. Jungla urbană. Jungla socială. Jungla politică etc. Pe cât de iute se dezvoltă „inteligența artificială” creând propria sa junglă cu drumuri de nepătruns, pe atât „prostia naturală” rămâne fermă pe ale sale poziții închizătoare de drumuri și dărâmătoare de poduri. (…) „Jungla TéVé” e un spectacol fără referințe geografice ori temporale bine determinate, ba chiar dimpotrivă: ar trebui să poată fi perceput ca fiind situat în orice spațiu și timp. Un spectacol care se adresează celor care dacă după reprezentație ar dori să continue să observe jungla, s-ar înarma cu o cameră de luat vederi și ar ieși în stradă sau s-ar închide undeva înăuntru, până la insuportabil, cu aceleași persoane… ca să proiecteze apoi, ceea ce a filmat, pe „ecranul” propriului său univers-TéVé.” Gigi Căciuleanu
Sâmbătă, 4 septembrie, înainte de de festivitatea de decernare a premiilor, vom fi martorii a două evenimente: de la ora 17.00 se va lansa albumul„Cornel Todea – dincolo de regie”semnat de jurnalistul şi prozatorulIon Moldovan. Regizorul Cornel Todea a fost inițiatorul, directorul și amfitrionul Galei HOP timp de 14 ani, sufletul acestui program creat din dragoste pentru tinerii actori. În 2021 Teatrul Ion Creangă a celebrat Ziua Mondială a Teatrului cu acest proiect editorial de prestigiu. Reunind interviuri și amintiri împărtășite de cei care i-au fost alături de-a lungul carierei, albumul devine o mărturie vie a universului bogat și complex al pedagogului, regizorului de teatru, teatru tv și film, directorului și mentorului Cornel Todea.
De la ora 17.30 actrița Rodica Mandache – membră a juriului – va lansa albumul „O carte frumoasă despre un om frumos. Ovidiu Iuliu Moldovan”.În prefața volumului, artista scrie „Și eu și Ovidiu mulțumim tuturor celor care, cu voie sau fără voie, ne-au ajutat să dăm viață acestei cărți cu scrieri, cronici și fotografii. Suntem împreună!”
La ora 18.00 este programat „A fi ȘI a nu fi”. CARAGIALE, un MEREU ALTUL, un spectacol de şi cu Gigi Căciuleanu, pe baza unor poeme de I.L. Caragiale, cu muzica semnată Paul Ilea, cu artiștii Paul Ilea, Ana și Bogdan Iacob. O creație care pune în valoare o faţetă mai puţin cunoscută al lui Ion Luca Caragiale: cea a poetului. Poezie, Muzică, Mişcare…
Pe tot parcursul Galei, în foaierul Casei de Cultură a Studenților va fi deschisă publicului expoziția „DansActorul ca fenomen. Punct” aparținând artistului fotograf Mircea Albuțiu care îi surprinde pe dansActorii participanți la ediția trecută a galei. Portretele lor devin împreună o reprezentare subiectivă a Fenomenului HOP. Cele 14 lucrări vor marca traseul către sala unde se va desfășura, cu același entuziasm, HOP.
*
Tema: Teatru coregrafic. DansActorul ca fenomen al teatrului actual.
Motto-ul prezentei ediţii: „Caragiale – o lume în mişcare”
„Ce lume! Ce lume! Ce lume!” (O scrisoare pierdută)
Director artistic: Gigi Căciuleanu
Concursul Galei HOP: 2-3 septembrie, ora 18.00
Festivitatea de decernare a premiilor: 4 septembrie, ora 19.00
Locația: Casa de Cultură a Studenților din Alba Iulia
Poveste vs. Spectacol. Premisă vs. Concluzie. Intenţii vs. Rezultat. E simplu să spui „Mi-a plăcut”/ „Nu mi-a plăcut” când ieşi dintr-o sală de teatru. Şi nu trebuie să dai nimănui socoteală atunci când evoci gustul drept unic criteriu. Dacă încerci să mergi puţin mai departe pe firul explicaţei acestui sentiment aproape instinctiv, atunci trebuie să ai măcar intuiţia de a verifica ponderile în care se află aceste rapoarte: cât s-a vrut şi cât s-a putut. Povestea e ofertantă sau spectacolul pune în valoare o tramă nu tocmai inspirată? Există material de bună calitate în scenariu care îşi găseşte sau nu prea împlinirea într-o reprezentaţie pe măsură? Ce şi-au propus realizatorii şi cam ce a ieşit? Dacă ai răbdare să răspunzi măcar la aceste întrebări s-ar putea să îţi explici singur de ce ţi-a plăcut sau nu un spectacol.
„Adio, domnule Haffman” de Jean-Philippe Daguerre în regia, light designul şi ilustraţia muzicală semnate de Felix Alexa la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti este un bun prilej de a exersa adresarea acestor interogaţii de bun augur în antrenamentul unui spectator profesionist. Trecând peste micul act de vanitate de a repeta întreit numele în caseta tehnică, Felix Alexa a construit un spectacol cu merite aproape didactice: a ales un text de succes, cu o poveste bine articulată, cu o temă arhi-apreciată, puţin suspans şi potenţial de emoţie, a distribuit actori cu reuşite personale notabile, a creat un spaţiu suficient de echilibrat estetic şi funcţional şi a împărţit conştiincios, ca într-un bloc cu pereţi de rigips, scenele ca pe nişte garsoniere cochete în care aceste elemente să convieţuiască paşnic, întru armonie deplină şi mulţumirea spectatorilor.
Photocredit: Florin Ghioca
Spectacolul de la Sala Pictură a TNB aproape că e lipsit de personalitate. O atmosferă cuminte, aşezată, un ritm epuizant de egal cu trei momente de creştere artificială şi o metaforă destul de naivă, actori care se mişcă de parcă ar avea două braţe stângi şi pantofi cu contragreutăţi, multe aşezări la masă şi lumină care să delimiteze spaţiul de joc. Totul pare pus cu mâna, crispat, relaţiile nu înaintează, ci se păstrează într-o politeţe sterilă maculată de sentimente care, totuşi, se vor a fi răscolite de intenţiile poveştii.
Lungimile deloc necesare ale ceremonialului schimbărilor de decor la vedere, însoţite de aceeaşi temă muzicală obsedantă şi obositoare, sunt motivul principal pentru care forfecarea atât de ostentativ prezentată a trecerii timpului între scene devine o piatră de moară de gâtul acţiunii care se poticneşte multe prea des. Spectacolul nu curge, actorii nu au timp să intre într-o relaţie consistentă în interiorul unei scene, construcţia pare fragmentată şi stângace, cu acelaşi efect frustrant al unui videocall îngreunat de dificultăţi tehnice. O treime din timpul spectacolului e alocat schimbărilor de decor absolut inutile. Convenţia se vrea a fi pretenţioasă, însă pentru un scaun mutat de la stânga la dreapta se pierde jumătate de minut în penumbră şi acorduri grave, iar intrarea şi ieşirea continuă din poveste nu ajută cu nimic empatizarea cu personajele. Premisa e interesantă, perioada istorică asemenea, povestea reală care stă la baza piesei are toate ingredinetele pentru a fi spusă scenic. Dar alegerea acestor artificii de prisos care ţin locul unor rezolvări regizorale consistente scad mult din farmecul promis de text.
Photocredit: Florin Ghioca
Bazându-se aproape exclusiv pe capacitatea actorilor de a transmite o emoţie naturală şi caldă în acest context artificial, reverenţios şi sec, pariul spectacolului e pierdut din start. Nu poţi empatiza doar cu ideea unui text, atâta timp cât spectacolul menţine o distanţă politicos-condescentă între personaje şi spectator. Tonul constant controlat şi formal ascunde mult prea bine emoţia. Alexandru Potocean (Pierre Vigneau) e motorul din scenă. Încearcă să moduleze trăirile personajului şi relaţiile cu partenerii, dar sarcina îi devine aproape imposibilă între două mutări de mese şi scaune. Richard Bovnoczki (Joseph Haffmann) pare stângaci şi deconcentrat, caută constant un sprijin în expresie şi rămâne la stadiul unei cumsecădenii care nu căptuşeşte suficient emoţiile interioare ce s-ar presupune a fi speciale într-o situaţie extraordinară. De fapt, aceasta e marea deziluzie a spectacolului: o premisă excepţională e aplatizată şi devine un fapt banal. Alexandra Sălceanu (Isabelle Vigneau) pare că îşi controlează mereu intenţia instinctivă de a juca organic, bogat; e mereu atentă să rămână şi ea în limitele strâmte ale unei expozitivităţi ce nu îi e deloc proprie. Andrei Finţi (Otto Abetz) nu are nimic nici din farmecul, nici din forţa seducătoare a unui antagonist. E banal şi civil, iar răsturnarea din finalul spectacolului care îi revine personajului său cade în gol şi nu generează un impact prea notabil. Emilia Popescu (Suzanne Abetz) e singura care animă prin jocul său lejer, locvacitate şi personalitate atmosfera prăfoasă. Scena finală înghesuită nemotivat la o masă pe un colţ de scenă e salvată datorită energiei pe care o infuzează în contrapartidă cu restul senzaţiei de prenteţii nejustificate de până atunci.
„Adio, domnule Haffman” este un spectacol al scenelor în succesiune inserate între schimbări de decor ceremoniale, în care actorii nu vor să dereanjeze, parcă, spectatorii obosiţi. O poveste ce ar merita spusă pe larg într-un serial produs de Netflix rămâne citată într-o atmosferă grea, intelectuală şi gravă, care pretinde multă bunăvoinţă atenţiei unui public indulgent.
Ficţiunea propriei vieţi tinde să ne devină realitate. Suntem atât de prinşi în povestea de succes pe care o afişăm în toate zările, mai mult sau mai puţin virtuale, încât aproape că ajungem să ne credem pe cuvânt că suntem smiley face-urile retuşate şi apreciate de anonimii din spatele câtorva click-uri. Puterea poveştii e mai seducătoare ca oricând. Avem impresia că nu mai credem în balauri şi feţi-frumoşi, tocmai pentru că ne transformăm, încet-încet, noi înşine în eroii unor basme care ne ţin de urât în singurătate şi de cald în răceala unei existenţe fără prea multă căldură sufletească.
Convieţuim cu mirajul şi ne lăsăm seduşi prea uşor de minciunile unor scenarii previzibile. Tânjim la super-puterile eroilor în costume colorate, admirăm virtuţi exagerate ale unor domni şi doamne scoşi ca din cutie şi în urma celei mai devastatoare bătălii şi aşa ne oblojim tristeţile şi neputinţele; aşa ne arată modelele – lucioase, cu vorbe de duh standardizate după manuale ideologice şi cu sclipiciul unor luminiţe de efect aplicate în post-procesare din butoanele dibace ale unor tehnologii sofisticate. Fake.
Astăzi aleg persoana I pentru a-mi descrie super-eroul. Renunţ la obiectivitatea profesională şi la fantezia creativă şi scriu cu băgare de seamă câteva vorbe mai mici sau mai mari, despre modelul şi super-eroul meu. Nu are capă, nu scoate lasere pe ochi şi nu are forţa unui uriaş verde. A zburat mult, e adevărat, dar cu avionul, departe, pentru a-şi putea folosi super-puterea: grija pentru ai lui. Nu vorbeşte în metafore, nu dă pilde scrise după brainstrorminguri ale câtorva scenarişti de Oscar. Mi-a spus o dată şi bine, demult, un singur îndemn concis care mi-a devenit fir călăuzitor: „Să pui liniştită capul pe pernă!”. Atât.
Şi pentru că e om, căci – surpriză – supra-oamenii există doar în plămada minciunilor frumoase inventate de minţi visătoare, greşeşte şi îi pare rău. Se înfurie, răneşte, apoi e la rândul lui rănit de frământările vinei pe care o clocoteşte la foc mic în spatele tăcerii de Sfinx. Şi vindecă apoi şi se vindecă, tot ca în basme, nu cu apă vie, ci cu iubire. Iubirea pe care o arată prin puterea lui de a îndura, printr-o glumă, o îmbrăţişare, un gest grandios.
Şi mai are o super-putere; poate cea mai specială dintre toate: e mândru de familia lui. Şi o spune aşa de frumos încât îl crezi pe cuvânt chiar şi atunci când nu te simţi demn de vorbele mari şi pline de suflet pe care ţi le spune sau le împărtăşeşte altora. Şi atunci e cel mai fericit. Şi ştie să te facă şi pe tine fericit odată cu bucuria din ochii şi vocea lui lui.
Super-eroul meu preferat are şi carisma atât de necesară oricărui model în adevăratul sens al cuvântului. Are umor şi râde cu poftă, e ironic-acid şi cel mai mult îi place auto-ironia. Observă detalii şi îi place să speculeze inteligent. Are talente pe care nu le-a fructificat şi gustă oricând arta de calitate. Dar perfect nu e. Căci e un super-erou care se respectă, nu o fantoşă idealizată. Şi e minunat că e aşa.
Pentru că a fi super-erou în viaţa reală e infinit mai complicat decât în filme şi cărţi. Chiar dacă şi pentru un singur om – şi-acela-s eu – tatăl meu e modelul-bornă la care revin mereu atunci când busola îşi mai pierde din acuitate. Îi semăn şi, egoist sau nu, asta îmi dă încrederea că vreodată am să ajung şi eu să zbor sau să pot salva lumi.
Şi pentru că „I love you 3000” e deja luat, prefer să nu inventez nicio replică marketabilă. Tata, te iubesc şi atât.
Jungla oraşului aşterne multe capcane urbane – gropile căscânde care ameninţă să ne înghită nu doar tablele lucioase şi scumpe ale caşcaravetelor umblătoare cu mulţi căluţi zburdalnici sub capotă, dar şi sufletele încărcate de sudalme şi ocări din ce în ce mai inventive, rostite cu din ce în ce mai mult talent dramatic la fiecare căţărare prin craterele lărgite de-a lungul şi de-a latul mândrelor artere mai mult sau mai puţin principale. Apoi miasmele care ne delecteză simţurile mai dibaci ca orice parfumier; mixturi neînchipuite de zoaie şi resturi, acompaniate de dansul bezmetic al pungilor şi cartoanelor şi polistirenelor şi clinchetul aritmic al sticlelor golite de licori promiţătoare de pericol – o capodoperă spectaculară în perpetuă desfăşurare, acest happening ad-hoc ce ne-a devenit realitate, ne transformă în actanţi ai unei tragedii ce stă să se întâmple.
Dar ştim deja toate astea. Ne-am obişnuit. Întoarcem capul, mai inventăm încă o înjurătură de rude, rădăcinoase ori părţi ale corpului uman şi ne vedem de treburile noastre multe şi mereu importante. Dar…căci mereu acest cuvânt, ce poate aduce bucurie de Crăciun şi zile de naştere, dar şi un sâmbure amar de îndoială, face parte din problemă, ei bine, dar cum mai poţi să îţi „vezi de treabă” atunci când nu ai nici mijloacele pentru treabă în sine, nici nu mai vezi, la propriu? Acest fenomen aproape paranormal se întâmplă misterios şi înfricoşător din senin şi poartă semnătura unui inamic tăcut, cu puteri aproape nelimitate asupra bună-stării unanime a săracilor şi bogaţilor. În faţa lui Dumnezeu şi în faţa Enelului suntem egali.
Enelul – acest conglomerat de promisiuni, dependenţe şi neputinţe, acest morb care ne supune, de fapt, cu un întrerupător sau un buton, stăpân absolut al fricilor pe care nici nu ştim că le avem până când hazardul nu ne obligă să înfruntăm fiara care a supravieţuit mitologiei şi s-a meamorfozat în realitatea îmbuibată cu mulţi bani şi performanţe lipsă. Totul a început la ora 17:00, într-o zi oarecare de vară, când termometrele arătau indolente cum că la umbră ar fi vreo 36 de grade Celsius. Aerul condiţionat se odihnea la această ora fixă şi de rău augur pentru sănătatea în convalescenţă a locatarei unui apartament din capitala unei ţări europene din anul de graţie 2021. În funcţiune se aflau o cană grabnic fierbătoare de apă şi un aparat alchimic ce umidifică aerul greu încercat. Atât. Nici măcar un televizor, ca la tot omu’, nici măcar un telefon la încărcat, nici măcar un bec. Şi, dintr-o dată – clac şi linişte se făcu’: frigiderul nu mai bârâia, cana minune nu mai fierbea, ceasurile cu leduri nu mai ştiau nici ele să măsoare timpul. Tăcere şi suspans. Siguranţele erau la locul lor. Cel puţin cele din casă. Pe holul blocului alta era situaţia: prin ferestruicile vag murdare ale unei uşi metalice gri, ce aminteau de cadre din serialul de succes „Cernobyl” al HBO, se puteau zări pâlpâinde numere şi litere pe trei contoare cu ecran verzui. Doar cel în dreptul căruia statea trist numărul apartamentului meu ghinionist zăcea stins în adormire. Aşadar, eu şi numai eu trăsesem paiul scurt al zilei şi trebuia să mă echipez cu cea mai performantă răbdare pentru a trece prin valea plângerii numită Aşteptându-l pe Enel.
Prima probă a zilei a fost găsirea numărului corect de urgenţe al acestei companii scumpe, prestigioase şi incapabile de orice transparenţă. Mai întâi am vorbit cu un robot care m-a pus să apăs taste fel de fel până când a ajuns cu inteligenţa lui artificială la concluzia că nu era de competenţa acelui servicu să îmi vină în ajutor ca un Superman al curentului electric. Apoi am stat de vorba în chat şi cu un posibil humanoid, Andrei, care mi-a explicat că trebuie să sun la „distribuţie” şi că el se ocupă doar de „comercial”. L-am rugat să fie bun şi să îmi dea un număr de telefon. Şi am primit în schimb un link cu multe şi deosebite, între ele, numere de contact. Am identificat pe cel care părea căştigător, am tastat şi… o voce la fel de sexy ca a primului robot mă anunţa că „numărul format nu poate fi contactat”. Andrei şi-a cerut scuze, a zis ca doar cu atât mă poate ajuta. Eu l-am înţeles, căci îmi invocasem deja starea de zen necesară recuceririi curentului în prize şi lustre şi am continuat investigaţia sherlock-holmes-istică până când am găsit pe factură numărul cel bun. Victorie!
O muzică duioasă mă acompania în casa ce începea să fiarbă la foc mic odată cu răbdarea mea. La intervale regulate o altă voce de „roboată” sexy îmi spunea că apelul meu va fi preluat în cateva momente şi îmi mulţumea, destul de languros, pentru înţelegere. Ar trebui să definim, însă, ce înseamnă „câteva” şi ce înseamnă „moment”. În accepţiunea generală „câteva” ar putea fi o mulţime de cel mult 10 elemente, iar „moment” o altă mulţime de cel mult 10 secunde. La un calcul simplu şi cu marja de eroare pe plus adăugată cu generozitate, 5 minute ar acoperi durata exprimată de această expresie standard. Hai şi 10, că oameni suntem. Dar, acelaşi dar care nu aduce bucurie de Crăciun, ci sădeşte dezamăgiri şi tristeţi, ei bine, dar nu acelaşi mecanism logic se aplică şi în cazul Enel. Nu. Enel e special all the way. 42 de minute glorioase a durat până când o doamnă, sigur om şi nu robot, mi-a înregistrat sesizarea şi mi-a comunicat că timpul de aşteptare pentru Bucureşti e de maxim 4 ore.
Aşadar, „să aşteptăm, unchiule, să aşteptăm!”. Şi trecut-au orele şi crescut-a temperatura şi lăsatu-sa noaptea de-a binelea. Şi, mai înspăimântător ca orice, consumatu-sa bateria telefonului rămas ca ultim bastion al speranţei – căci de la el urma să vină apelul salvatorilor în salopete albastre şi tricouri galbene. Dar telefonul n-a sunat nici după 5 ore de bună voinţă. Aşa că am fost nevoită să port din nou capa răbdării şi să reiau audiţia celor 3 acorduri mari şi late şi să ascult de zeci de ori promisiunea robotică „apelul dumneavoatră va fi preluat în câteva momente” şi să nu muşc din pereţi. De data aceasta desfătarea a durat 48 de minute. Întrebările mele fireşti au primit răspunsuri standard ale neputinţei previzibile: nu, nu se poate lua direct legătura cu echipa din teren, nu, nu se poate să sunaţi la alt număr la care să nu aşteptaţi minim 40 de minute, nu, nu vă putem garanta niciun timp de intervenţie. Recunosc, aici am clacat preţ de o clipă şi am formulat o ameninţare fantezistă şi destul de originală de care am fost mândră din punct de vedere creativ, dar am păstrat un ton civilizat, fapt care mi-a mângâiat sufletul topit şi sleit din bezna cuprinsă între pereţii fierbinţi.
Şi iar au trecut orele ca în basme şi aproape aţipisem şi eu şi telefonul când au ajuns Băieţii. Era augusta ora a dimineţii încă noptatice 1:32. Şi când mi-am văzut eroii – stinşi precum becurile din apartamentul meu, obosiţi, transpiraţi şi aproape mecanici în vorbe şi gesturi mi s-a facut ruşine. Eu nu avusesem altceva de făcut decât să aştept cuminte. Ei umblaseră de colo-colo prin metropolă să salveze alţi speriaţi de întuneric şi caniculă ca mine. Au schimbat siguranţa din tabloul general în 2 minute, şi-au cerut scuze şi au plecat cu bani de-o bere oferiţi cu drag şi uimirea că nu sunt certaţi încă o dată.
Am simţit multă umanitate în interacţiunea asta nocturnă. Şi am înţeles că nu oamenii sunt de vină pentru nefericirile celor care au de-a face cu Enelul pârdalnic. Ci Enelul însuşi – sistemul, felul în care a funcţionat de ani şi ani, lipsa concurenţei, modul de operare împământenint conform căruia „lasă că merge şi-aşa” e deviză naţională bună de scris pe drapel. Atâta vreme cât nu ai de unde să îţi iei curent nici pentru un bec de 60 de waţi decât dintr-un singur loc, e firesc, în logica mioritică, ca locul să profite şi să se îmbuibe doar, fără să îi pese de cei de la care se îmbuibă sau de cei pe care îi angajează ca sclavi.
Cine ştie? Poate odată cu diversificarea ofertei vor fi suficienţi oameni-oameni care să lucreze decent şi nu va mai fi nevoie de teste de răbdare şi suprasolicitare pentru a ajunge la sfârşitul zilei la concluzii tautologice. Dar până atunci, fie ca zeul luminii să ne vegheze şi să ne ţină curentul în prize!
Autorii şi lumile lor interioare complicate par nişte personaje pe cinste. Arhetipul inadaptatului cu vicii, care face excese, se pierde pe sine căutând să rafineze povestea oamenilor de hârtie din mintea sa, acest ins excepţional, se regăseşte în acest anti-erou fascinant ce cucereşte ca o adiere pe cei care păstrează distanţa sigură de furiile destructive rezervate apropiaţilor nefericiţi asupra cărora geniul îşi revarsă frustrarea. Autorii şi vieţile lor ratate; operele lor piramidale, ovaţiile şi recunoaşterile care nu reuşesc niciodată să stingă nefericirile care se stivuiesc, încă şi mai repede decât tencurile de diplome, volume publicate şi scrisori de la fani emoţionaţi. Autorii înşişi par a fi personaje ideale pentru a fi puse sub lupa atentă a scenei.
Spectacolul „Povestea personajelor mele pierdute” semnat de Iris Spiridon la Teatrul Dramaturgilor Români este o revizitare în spirit pirandellian a celebrei teme a operei ce îşi revendică drepturile. Un autor cunoscut, stereotipul imaginii-clişeu a acestui nonşalant marginal cu accente de geniu, oferă audienţe metaforice personajelor care îi cer favoruri; şi nu doar personajele ieşite din imaginaţia lui profită de aceste vizite. Într-o notă subtilă de umor, primele care îi cer ajutorul autorului contemporan în papuci de casă şi cu paharul de whiskey în mână sunt Lady Chatterly şi Părintele Serghi – plămada viselor lui D.H. Lawrence şi Tolstoi. Există un comentariu ca o notă de subsol ce se pierde printre dialogurile destul de previzibile, „ca din carte”: o critică din perspectivă contemporană a marilor clasici ale căror opere sunt depăşite de anvergura şi reverberaţiile căpătate de personajele lor peste timp. Mai mult sau mai puţin susţinută de argumente, această optică denotă un plan secund suficient de bine mobilat încât să merite apreciat în construcţia parabolei ludice.
Photocredit: Anastasia Atanasoska
În ciuda titlului care identifică drept protagonişti personajele venite la întâlnire, punctul de interes rămâne pe tot parcursul spectacolului Autorul. Cum anume rezolvă el aceste ineracţiuni concrete, ce emoţii stârnesc în el, cât de mult minte şi se minte, cât e, de fapt, de (ne)fericit, ce îşi doreşte, ce îl bântuie, ce declanşează în el aceste mici conversaţii cu ficţiuni întrupate. Montarea nu excelează în imagini surprinzătoare. Întreaga atmosferă e cât se poate de naturalistă şi parcursul dialogurilor nu implică nicio acţiune surprinzătoare. Suntem lăsaţi să asimilăm mai degrabă intelectual povestea şi să ne bucurăm de trimiterile culturale. Într-un decor al cărui singur semn suficient de banalizat prin re-re-recitare rămâne vraful de cărţi devenit mobilier al unui interior în dezordine ce reflectă o minte haotică de scriitor talentat, nu se întâmplă prea multe lucruri care să concureze insolitul situaţiei în sine.
Interpretarea actorilor se înscrie în acelaşi loc confortabil al plauzibilului asumat. Fără ostentaţii, fără derapaje demonstrative, fiecare îşi gândeşte intenţiile şi are motivaţii clare în funcţie de care interacţionează credibil. Andreea Bibiri (Lady Chatterley) are o energie care impulsionează încă de la început ritmul şi o senzualitate subtilă care şterge orice vulgaritate chiar şi din expresiile explicit pornografice. Rodica Ionescu (Sora vitregă) are o emoţie caldă şi conţine un univers bogat al personajului pe care îl controlează cu răbdare şi măsură. Alexandru Voicu (Bundy) îşi exploatează cu sinceritate sensibilitatea şi emoţionează ponderat cu un firesc artistic bine articulat. Conrad Mericoffer (Părintele Serghi) are un tonus destul de şters, rămâne într-o zonă de siguranţă a logicii textului, însă nu construieşte mai mult decât o prezenţă corectă.
Photocredit: Anastasia Atanasoska
Şerban Gomoi (Autorul) face un melanj bine echilibrat între un carismatic nonşalant şi fragilitatea emoţională ascunsă cu frică în spatele inteligenţei. E atent şi concentrat, ascultă şi reacţionează bogat, fără să exagereze; nu demonstrează nimic, ci duce mai departe procesul preluat de la partener. Îi vezi ochii atenţi, gândul care curge fluent pe dedesubtul întregului parcurs şi încordarea pe muchia dintre personal şi personaj. Dincolo de ce spune, înţelegi cine e acest Autor care se joacă periculos cu frustrările, depresia, anxietatea şi fricile în spatele sticlelor de whiskey şi a dialogurilor fanteziste ce îi ţin loc de realitate.
„Povestea personajelor mele triste” e un spectacol reconfortant, inteligent, în care poveştile se intersectează într-o cameră cam banală a unui autor îmbibat de singurătate şi alcool. Trimiterile culturale, jocurile de cuvinte, replicile inspirate, parcă, din discuţii cu oameni deştepţi care se întrec în calambururi şi axiome îşi au un farmec discret şi bine pus în valoare de evitarea oricăror artificii spectaculoase.
– „… cerşetorul a murit în acea noapte, în viscol. A doua zi au găsit câinele colac în jurul trupului zgribulit. Când l-au aruncat în groapa de la marginea oraşului, câinele încă ţinea în gură un colţ de haină. Nu s-a clintit de lângă stăpânul lui şi nu a fost chip să mănânce. Săptămâni la rând gunoierii vorbeau despre câinele alb al cerşetorului. Apoi l-au uitat. Murise şi el lângă stăpânul lui.”
– Bunico, dar de ce nu a mai mâncat? E o poveste aşa tristă.
– Sofia, sufleţelule, dar e cea mai frumoasă dovadă de iubire. Moartea face parte din viaţă şi avem toată viaţa să ne obişnuim cu ea. Câinele alb l-a iubit pe cerşetorul lui până la capăt şi nu l-a părăsit niciodată.
– Eu pe tine te iubesc! Şi nu o să te părăsesc nici eu niciodată.
– Inimioara mea! Hai culcă-te acum. E târziu şi dacă nu dormi deja când vine Zâna Viselor, în noaptea asta nu se mai opreşte la tine.
– Vine chiar în fiecare noapte? Ea când doarme dacă merge la fiecare copil?
– E fermecată şi nu doarme niciodată. Zboară cu buzunarele pline cu pulbere de vise la copiii care dorm.
– E fata lui Moş Crăciun? Mi-ai spus că şi el zboară, cu sania, la copiii cuminţi.
– Da, Sofia, e fetiţa lui, aşa cum tu eşti nepoţica mea. Haide, la culcare! Somn dulce, inimioara mea!
– Noapte bună, bunii bun!
Sofia credea în uriaşii din munţi şi în Pegas, calul înaripat, în Zâna florilor şi spiriduşul verde cu barba roşcată şi în câte şi mai câte. Bunica Alma a crescut-o cu poveşti şi basme şi legende şi ghicitori şi pilde. În lumea magică a unei copilării simple şi frumoase Sofia nu a avut timp să se întrebe unde e mama sau unde e tata. O are pe bunii a ei şi pe viteazul Hercule care o apără de primejdii şi pe Piticul Bifur, şi pe Iepurele Reginei de Inimă Roşie. Niciodată nu s-a plâns de singura ei rochiţă zdrenţuită sau de mâncarea puţină şi nici de frigul nopţilor de iarnă. Visa la palate şi prinţese cu păr blond, râdea la gândul că e sora florilor din spatele răsadului de salată şi îi împărtăşea secretele păpuşii din cârpe. Era un copil cuminte şi o iubea mult pe bunica ei. Asculta fascinată orice nouă aventură şi se bucura de toate bătăliile câştigate de Făt-Frumos.
Acum deja crescuse şi Alma a început să îi spună poveşti „de oameni mari”, cu tâlc şi învăţătură. În seara aceea îşi întrebase bunica ce e iubirea. Mereu auzise că e iubită şi nu ştia ce înseamnă cu adevărat. Aşa a auzit povestea cerşetorului care din puţinul lui a hrănit un căţeluş, peripeţiile lor şi finalul amar al unei iubiri adevărate. Alma ştia foarte bine ce e iubirea. Şi-o dăruise toată unui copac. Alunul pe care îl plantase cu tatăl ei când era de vârsta Sofiei.
– Când o să mor, sub el să mă îngropaţi! Să îmi ţină umbră şi răcoare, că pe unde m-oi duce, prin lumea de dincolo o-i avea şi eu parte de arşiţă, că prea am îndurat de frig o viaţă întreagă.
La nici un an arbustul abia dacă se înălţase, dar lângă tulpina lui era deja o mogâldeaţă de pământ proaspăt săpat – fusese o iarnă grea şi tatăl Almei s-a îmbolnăvit rău într-o zi. A scuipat sânge, apoi nu s-a mai trezit. Alma a iubit alunul ca pe tatăl ei. Se ducea mereu să îl ude, să îl cureţe, când a avut rod trecuseră cam 7 ani de când Alma îl tot îngrijea. Nu s-a atins de nicio alună, i le-a lăsat pe toate tatălui. Să se sature el, că de pomană nu avusese ce să-i dea în anul ăla.
Acum nu mai iubea. De când îi tăiaseră copacul nu a mai simţit decât un soi ciudat de duioşie tristă pentru nepoţica ei. Milă amestecată cu grijă şi datorie. Într-o toamnă târzie bărbatul ei jucase la cărţi banii de lemne. A tăiat, în schimb, alunul, într-o dimineaţă, cu ginerele lui, tatăl Sofiei. Aproape că au îngheţat cu toţii în iarna aia. Lemnul moale şi frunzele uleioase trosneau în foc, îi dezmorţeau, dar asta a nu a ţinut mult. Au avut noroc de o iarnă blândă.
Alma a murit când Sofia împlinea 18 ani. Tuşea mereu în ultimul an, fuma şi mânca puţin. Mică şi mereu înfrigurată, a căzut pe zăpadă, într-o seară, pe drum şi nu a mai vrut să se ridice. Se simţea aproape de alunul ei şi de tată. Fuseseră legaţi prin frig o viaţă, iar acum, tot frigul spera ea să îi unească şi în moarte. Frigul şi un alun care a încălzit arzând câteva suflete. O căruţă a adus-o acasă, degerată aproape, dar senină, blândă şi cu ochii limpezi. Alma a îngrijit-o multă vreme şi doar iubirea ei a ţinut-o până în toamnă.
Sofia a început prin a iubi poveştile bunicii. Laolaltă, prinţi şi prinţese, vrăjitoare şi balauri. Fiecare era special, fiecare merita ceva din dragostea ei. „Ce dacă e bătrână şi urâtă? Are doar nevoie de puţină afecţiune. Nu e rea. Şi Făt-Frumos, dacă e bun, de ce o omoară? Eu o iubesc pe Muma Pădurii, bunii bun. Nu e corect!”. Şi tot aşa cu fiecare spiriduş şi fiecare şoricel. Îi iubea pe rând, seară de seară şi nu îi abandona niciodată. Nu uita nicio poveste şi dincolo de fapte şi învăţăminte bune, Sofia a învăţat să iubească. Odată cu anii dragostea pentru personajele din basme s-a transformat în recunoştiinţă şi drag de bunica ei. Strânsese în figura negricioasă şi plinp de riduri a bunicii imaginea tuturor eroilor copilăriei. O iubea aşa cum auzise în povestea câinelui alb al cerşetorului. Credincioasă şi devotată singurei fiinţe de la care simţise afecţiune, nepoata, mare de-acum, şi-a stins dragostea odată cu ultima suflare a bunicii într-o dimineaţă, toamna, în soarele banal de septembrie. Nu a mai iubit niciodată. S-a căsătorit, a avut copii, i-a crescut cum s-a priceput mai bine. Dar nu a mai iubit pe nimeni aşa cum îşi iubise bunica în copilărie. Aşa cum ştia că înseamnă să iubeşti: până la capăt.
Soţul Sofiei, Boris, s-a îndrăgostit de ea văzând-o zi de zi. Vindea într-o băcănie mică din care ea cumpăra din când în când zahăr şi făină. Dar o vedea mereu pentru că în drumul ei spre biserică trecea prin faţa vitrinei. Sofia cânta în cor de la 9 ani şi nu a lipsit niciodată în 28 de ani. Înainte să împlinească 37, când venea spre casă într-o căruţă, calul s-a speriat de nu ştiu ce, s-au răsturnat, iar ea a murit cu o aşchie înfiptă în gât. Ceilalţi nu au avut decât zgârieturi, vânătăi şi paguba cu căruţa stricată şi lemnele împrăştiate. A murit şi nu a ştiut nicio clipă că Boris a iubit-o. El nu i-a spus, doar a luat-o de soţie şi a clădit casa de piatră în care stăteau. I-a făcut doi copii, o săruta pe frunte în fiecare seară, o învelea noaptea, mergea zi de zi la muncă, nu bea, aducea toţi banii acasă, o ajuta în gospodărie, a dat copiii la şcoală. Atât. Asta e tot ce a ştiut Sofia despre Boris. Dar nu că a făcut toate astea din iubire. Pentru ea nu mai exista aşa ceva, iar pentru el nu a existat decât surâsul acela plin şi nevinovat. Lua fiecare zâmbet al ei ca pe o declaraţie de dragoste, roşea, apoi îşi spunea în gând cât e de norocos să aibă o casă, doi copii sănătoşi şi pe femeia iubită aproape. Nu a pretins să fie iubit înapoi. Nu ştia să ceară aşa ceva şi de fapt tot ce conta pentru el era să ocrotească bucăţica lui de rai. Aşa simplă şi comună cum era.
Pe Boris nu l-a iubit nimeni, niciodată. El, în schimb, nu a avut nevoie decât să fie lăsat să iubească. Atunci când a pierdut-o pe Sofia nu a mai înţeles nimic. A blestemat tot, şi-a uitat copiii şi a plecat de acasă. Era un om ca toţi ceilalţi – nu i se putea pretinde să îndure sau să creadă fără să înţeleagă în normalitatea unei întâmplări catastrofale pentru el. Era un om slab. S-a înecat într-un râu negru, într-o noapte când ploua torenţial.
Lida şi Mirko aproape că erau pe picioarele lor când au rămas orfani. Lida avea 17 ani, terminase 10 clase şi a început ca guvernantă la conac. Mirko, răsărit bine pentru vârsta lui, frumos, brunet şi muncitor, intrase calfă la un pictor. Iubirile lor nu au semănat – a ei pentru sine şi a lui pentru artă. Definitive, pasionale şi până la capăt, la fel ca toate iubirile; Lidei nu îi plăceau copiii, dar a rămas guvernantă pentru 3 generaţii la conac. A murit singură, foarte bătrână, fericită şi iubită de toţi copii maturi acum de a căror învăţătură se îngrijise. Nu i-a păsat prea mult de dragostea niciunuia, ci doar de dragostea ei pentru sine. Adora să se audă cum îi învaţă pe alţii. Iubea ideea că acei copii îi datorează ei ştiinţa şi ceea ce aveau să devină mai târziu. Nu sentimentul utilităţii sau nobila dăruire de cunoaştere o făceau fericită. Doar siguranţa că e unică şi indispensabilă. S-a iubit cu voluptate şi până când a închis ochii în fotoliul din faţa şemineului cu „Don Quijote” pe genunchi. „Domnişoara Lida” aşa i s-a spus o viaţă şi a iubit până şi apelativul ăsta doar pentru că îi aparţinea. Tot ce era legat indisolubil de persoana ei era demn de a fi iubit. A avut o viaţă frumoasă, plină de iubire. Nu a ştiut ce înseamnă dispreţul, ura sau tristeţea. Rar a încercat plictisul sau mila. Dar niciodată până la capăt aşa cum a iubit.
Fratele ei nu a putut iubi decât tablourile sale. Efeminat şi deşirat cum era, a căutat multă vreme iubirea în tinerele cochete care îi pozau, apoi în doamnele bogate care îi comandau tablouri, în servitoarele lor, apoi în soţii acestora, în marinarii mai tineri decât el, a încercat şi penitenţa şi iubirea de Dumnezeu. S-a retras la mănăstirea veche de peste deal. Dar nu i-a fost dat să poată iubi până la capăt decât arta sa. A fost nefericit în iubirea lui – cu fiecare tablou de care trebuia să se despartă, cu fiecare pânză care odată terminată pleca în casa celui care făcuse comanda îi mai murea câte puţin din singura lui dragoste. Când primea o lucrare nouă începea să trăiască iar. Dar nu şi-a dat sema de asta. A obosit repede şi bietul de el nu a înţeles niciodată că nu trebuie să caute ceva ce avea de la prima linie trasă pe o coală albă. În chilia lui rece, între lumânări şi icoane a crezut că a găsit liniştea şi iertarea. A murit liniştit, minţindu-se cu inocenţă. Nu toţi recunoaştem iubirea. El a căutat-o din ce în ce mai departe de el şi n-a văzut-o nici când a închis ochii.
Nici Lida şi nici Mirko nu au avut copii. Viaţa a făcut ca povestea iubirii să continue cu mine, departe de Beloostrovul lor. Când o iubire moare, alta trebuie să se nască. Lida murea şi se năştea iubirea mea pentru Inna. Prima dată am văzut-o pe scenă. E actriţă. Imediat apoi am cunoscut-o şi cu primele cuvinte, acompaniate de ochii verzi, rotunzi şi umezi am ştiut că ea este iubirea mea până la capăt.
Dezinteresat, frumos, simplu, total şi definitiv. Un câine, un stăpân, un tată, un alun, o poveste, o femeie, un bărbat, pe tine însuţi, un tablou, o străină. Putem iubi orice. Pe oricine. Povestea nu are sfârşit. Nu ştiu cine şi cum o va continua. Doar că va fi frumos.
d'E-pîn-geac 