d'E-pîn-geac

Reality show: Părinţii (n-)au talent

Fiecare îşi are talentele sale – unele evidente, altele ascunse. Cu toţii suntem buni la ceva anume în viaţă. Cazurile fericite sunt cele în care ne pricepem la ceva ce ne şi place. Şi dacă acel ceva mai e şi util lumii în care trăim, atunci suntem cu adevărat norocoşi. Atunci când nu excelăm neapărat în domenii care asigură un trai decent şi nu ne putem dezvolta suficient talentele încât să putem trăi de pe urma lor, există suficiente căi de educare a unor abilităţi care să ne ofere acel echilibru în viaţă. Aşadar, fie nativ, fie prin antrenament susţinut intitulat generic „şcoală”, dobândim cunoştinţe care să ne ajute să supravieţuim. Cam tot ce facem se poate înscrie în acest cerc, generos de larg, în interiorul căruia ne descoperim posibilităţile.

Şi atunci, de ce, pentru ce, dacă existenţa noastră urmează cuminte acest tipic, dacă urmăm bucuroşi modelul acesta care pare să funcţioneze pentru cei mai mulţi dintre noi, tocmai la cel mai sensibil capitol al vieţii părem a fi totalmente orbiţi şi lipsiţi de orice urmă de logică? De ce cred oamenii că pot fi părinţi buni just like that? Instinctul e mult supra-evaluat. Poate că funcţiona în trecut, când nivelul de stres şi de stimuli avea cote decente şi viaţa îţi permitea să te adaptezi şi să înveţi pe parcurs. Dar acum, când mai toţi avem nevoie de psihologi care să ne pună pe picioare, când citim cărţi pentru dezvoltare personală ale căror poveţe le ascultăm cu religiozitate pentru a afla, vai cât de incredibil, cum să trăim pentru a fi fericiţi – când lumea toată a devenit dependentă de sfaturi online şi bunul simţ e înlocuit de life coach plătiţi nesimţit de bine pentru a ne spune banalităţi pe care bunicii le făceau din inerţie, tocmai la capitolul „buni părinţi” nu reuşim să ne educăm suficient. Pentru că talentul pare a dispărea odată cu răbdarea şi bucuria pe care le dăm la schimb pe încă un zero în cont pentru care ne cheltuim nonşalanţi timpul şi fericirea.

Făcând parte dintre cei ultra-conştienţi de responsabilitatea de a fi părinte şi având convingerea incompatibilităţii mele (deocamdată) cu acest statut, tocmai din iresponsabilitate şi nepricepere, bunul simţ mă transformă într-un observator al fenomenului de parenting de care mă ciocnesc involuntar. Şi extremele strălucesc ca stele polare de incompetenţă, periculoase în egală măsură. În colţul din dreapta: mămicuţe extra-hiper-protective care îşi anvelopează copiii şi vieţile şi antifonează şi izolează orice posibil risc exterior pentru a menţine odorul în siguranţă; se lipesc etanş de el şi îl transformă într-un organism dependent veşnic de ocrotirea lor atotputernică. Copiii cred că îi cheamă „nu e voie” şi se dezvoltă într-o bulă de drăgălăşenie, diminutive şi confort exagerat, iar când ajung în situaţia de a interacţiona şi cu alte persoane decât mămicuţa scumpă, nu ştiu cum să se comporte şi e foarte posibil să nu le fie tocmai bine în absenţa unicei super-mame. Mămicuţele sunt un grup aparte; nu mame sau mămici. Nu. Mămicuţele. Care au bebeline şi care întreabă în toate zările Internetului ce remediu să folosească pentru că astăzi „am făcut căchiţ puţintel gălbenel”. Folosirea obsesivă a pluralului, alipirea de copil, identificarea cu el, e, pe cât de dulce şi emoţionantă aparent, de fapt o posesivitate care pe termen lung are potenţial destructiv. Cel puţin aşa se vede din unghiul meu de observaţie. Iubirea ce sufocă are aceleaşi efecte şi într-o relaţie de cuplu şi între părinţi şi copii.

Diametral opus se află echipa alcătuită din părinţii cool care sunt adepţii libertăţii; un fel de spartani moderni care îşi lasă copiii să depună efort pentru mai orice pentru a-i pregăti din timp să ia viaţa în piept. Ştim cu toţii plânsetele disperate din cărucioarele proptite lângă mesele din restaurante care acompaniază un prânz; toţi din incintă remarcă fundalul sonor, numai părintele cel cool îşi savurează risotto-ul vegetarian ca şi cum nu propriul copil semnalează un inconvenient, ci se aude, doar, în difuzoare o subtilă muzică ambientală. Un tată face jogging la ceas de seară însoţit de puştiul de patru-cinci ani pe bicicletă. Băiatul e obosit şi face zig-zag-uri opintindu-se în pedale, iar tatăl sprinten aleargă cu pieptul înainte la mullţi metri în faţă şi nu se opreşte nici când e rugat cu cea mai dulce voce să aştepte să fie prins din urmă. O mamă îşi ia brunch-ul cu prietenele în living în timp ce fetiţa în dormitor face şcoală online şi nu poate fi deranjată să dea o mână de ajutor cu tema ce trebuie printată pentru că „te descurci tu singură, draga mea”.

Între aceste realităţi există părinţii care nu mai fac faţă fizic sau emoţional. Cei care nu mai au energie să se joace seara cu cei mici, să citească o poveste, să verifice teme, să le gătească un desert în weekend, să vadă un film împreună sau care pur şi simplu răbufnesc pentru o pereche de pantofi ne-la-locul lor şi care îşi reped verbal sau chiar cu o palmă copilul pentru boroboaţe mai mici sau mai mari. Şi aici intră în scenă bunicii şi bonele. Cei norocoşi au parte de grija bunicilor, dar şi de metehnele pe care le pot moşteni direct de la ei sau de profesionalismul unei persoane dedicate şi înzestrate cu multă răbdare şi drag de cei mici. Alţii pot fi doar „o pâine de mâncat” pentru străini care vin la program pentru un salariu bun şi au parte de serviciile standard lipsite de căldură şi afecţiune.

Şcoala de părinţi e opţională. Talentul de a fi părinte devinde o raritate. De pe banca de rezerve, din locul meu în acest sport extrem, mă încuviinţez cu din ce în ce mai multe argumente că trebuie să ai un set special de aptitudini nu doar pentru a da viaţă, ci a oferi o viaţă frumoasă boţului de om. Îi apreciez, admir şi respect pe părinţii talentaţi, care îşi cresc cu şi întru bun simţ copiii, care menţin echilibrul şi consolidează cămine în care fericirea străluceşte în ochii tuturor. Pe cei care cred că e cool să ai un pui de om sau care îşi doresc o bebelină pe care să o drăgălească sau se gândesc la paharul cu apă oferit la bătrâneţe nu îi înţeleg; îi observ, doar, şi mă feresc le împărtăşesc soarta.

„Talking Toilets” – toaleta publică la rang de artă

Curajul este o virtute. A fi tu însuţi este o dovadă de curaj. Suntem încurajaţi constant să nu ne fie frică să ne arătăm cât mai liberi şi mai dezinhibaţi; să ne celebrăm identitatea. Şi avem toate prâghiile laîndemână să ne descoperim. Pare a fi un deziderat nobil, cel al auto-cunoaşterii. Fără bariere, fără a fi judecat, fără cenzură – tu aşa cum eşti. Dar dacă tu, cel autentic, nu eşti neapărat nonconformist şi zvăpăiat şi nu ai nicio caracteristică flamboaiantă şi ai o cuminţenie înnăscută şi o predispoziţie spre cele mai comune preocupări şi te bucuri de liniştea şi banalitatea unei vieţi cinstite şi monotone? De ce mereu şi mereu a fi tu însuţi a devenit echivalentul extravaganţelor şi al epatărilor?

Acest sentiment al curajului artistic cu orice preţ îl conţine din abundenţă spectacolul „Talking Toilets”, semnat de Botond Nagy la Teatrul „Alexandru Davila” din Piteşti. Un tânăr regizor care îşi expune cultura generală şi spectacologică într-un fragmentarium de scene care au ca spaţiu comun metaforic o toaletă publică, îşi afirmă căutările propriei identităţi teatrale cu multă sinceritate şi o asumare deplină. Suita de scene care cu siguranţă va intriga o parte a publicului încă neobişnuit cu forme teatrale necanonice, pare a fi inspirată dintr-un univers imagistic tributar unor mari figuri regizorale precum Robert Wilson, Pippo Delbono, Romeo Castellucci sau Andryi Zholdak. Căutarea unei voci autentice, proprii, se poate intui în acest melanj de imagini frumoase estetic, ce ţin de expresii teatrale de efect, dar, totuşi, cu o „etichetă de firmă” ataşată la vedere.

Şase actori execută foarte corect tehnic mişcări precise, într-un ritm bine alternat de lentoare şi vrie ce scurtcircuitează o atmosferă altfel densă. Scene dintr-un puzzle voit haotic se succed şi evită să spună o poveste; pur şi simplu câteva simboluri şi trimiteri culturale propun o temă de meditaţie pe teme maidegrabă sociale decât artistice. Patru femei elegante şi doi domni în smoking, ţin pahare deşampanie în mână într-o toaletă publică şi cântă imperturbabili, în ritm de cântec pentru preşcolari „Un copilaş se îneca într-un wcu’ în curta şcolii” şi tot aşa până la şapte copilaşi. O balerină în tutu albastru dansează pe poante în timp ce o femeie e violată în aceeaşi toaletă publică. O doamnă respectabilă întreţine relaţii sexuale cu mascota inimioară de la Farmacia Catena. Într-o sugestie a unei Pietà pe un vas de wcu’, în ritm de darabane şi acompaniat de bancnote care sar din teanc una câte una, un bărbat face dedicaţii la microfon pentru clerici şi oameni politici. Asemenea imagini impactante, adunate într-o convenţie teatrală funcţională, cu virtuţi estetice, rămân citate mai mult sau mai puţin frumoase în sine, cu vagi ecouri de discurs acid cu trimiteri la aberaţii recognoscibile din societate. Lipseşte tocmai acel fir roşu personal, acea identitate care să dea coerenţă, acea voce sigură care să nu caute doar rezolvări exterioare de dragul unei imagini lipsite de un substrat dens şi bine ancorat într-un univers solid.

Pare că efectul şocant şi mirarea în faţa unei propuneri curajoase a fost principalul scop; despre performanţă actoricească e greu de vorbit atâta vreme cât distribuţia e folosită în parametrii ficşi pentru a crea câteva imagini. Toţi sunt foarte riguroşi, execută conştiincios traseele şi mişcările ce se poate observa cu uşurinţă că au fost repetate îndelung, se sincronizează, sunt unde trebuie să fie când trebuie să fie şi spun cu răspundere cele câteva replici. Scenografia lui Dragoş Buhagiar are meritul de a fi pe cât de realistă la o primă vedere, pe atât de funcţională pe parcursul spectacolului; e departe de zona sa de confort, de stilistica pe care o abordează de obicei şi se pliază foarte exact pe nevoile acestui spaţiu comun şi totodată intim. Nelipsitele proiecţii nici nu aduc un plus incontestabil, nici nu deranjează şi completează previzibil această manifestare eclectică a unui spirit în căutarea libertăţii în expresie şi mesaj. Light design-ul e un punct forte care pune în evidenţă atmosfera, iar muzica şi universul sonor sunt, probabil, cele mai izbutite componente a spectacolului.

Legătura dintre acest titlu şi prezenţa în imediata apropiere a teatrului a unei toalete publice cu lift exterior şi marmură, care a costat 400 000 de euro, nu poate fi întâmplătoare. Un gest artistic ce pune în discuţie o parte a realităţii şi o reconfigurează cu mijloace estetice va fi mereu o expresie a libertăţii artei ce merită apreciat pentru curaj. Când discutăm însă, despre meritele exclusiv teatrale, făcând abstracţie de alte reverberaţii externe artei, aspectele se nuanţează şi apar diferenţele între calitatea unor scene şi inutilitatea altora, imaginile tautologice se suprapun pe cele cu potenţial de emoţie, exagerările stau lângă ironia fină şi umorul inteligent, lucrurile se amestecă şi rezultatul de la final este unul ambiguu. Dacă pe de-o parte există metafore frumoase în sine, imagini de impact şi o atmosferă bine conturată, pe de altă parte textul, rostit cu greutate în cea mai mare parte de vocea lui Constantin Cotimanis care se aude în difuzoare, e o înşiruire de vorbe ce se vor a fi poetice, dar care nu transmit prea mult fior. Asemenea contradicţii abundă în spectacol tocmai din dorinţa unui eclectism forţat în cantitate în defavoarea unui control al calităţii.

„Talking Toilets” de la Teatrul „Alexandru Davila” din Piteşti rămâne un semn de curaj într-un oraş în care teatrul are încă multe de recuperat, de testat şi învăţat pentru a exista în 2021 nu ca o continuă re-re-reamintire a unui trecut pe care îl perpetuează, ci ca o instituţie care să conteze mai mult decât pentru a bucura nostalgici. Iar această demonstraţie de posibilităţi artistice ale unui format teatral cât se poate de actual, cu toate mai bunele şi mai relele sale, e o necesitate acolo unde pare că nu există nici măcar prezent, niciun viitor, ci doar un trecut încremenit.

Teatrul „Alexandru Davila” Piteşti

Talking Toilets

Un spectacol de Botond NAGY

Distribuţia:

Voce | Constantin COTIMANIS

Tatiana SERGHI

Ada DUMITRU

Gogu PREDA

Alina DIACONU

Ionuț OANȚĂ

Adriana DRUGULESCU

Performeri | Andreea DRUGULESCU, Lucreţia PREDA, Lorena COSTACHE , Maria POPA, Valentin DOBRIȚĂ, Vlad SANDU

Scenografia | Dragoș BUHAGIAR

Sound Creation | Claudiu URSE

Visuals | András RANCZ

Dramaturgia | Ágnes KALI

Lighting Design | Botond NAGY, Dragoș BUHAGIAR

Asistent de regie | Liliana DRUGULESCU

Asistent scenografie | Vladimir IUGANU

Asistent Sound Design & corepetitor | Marius BĂLAN

Photo credit | Dan ȘUȘ

Design Afiș | Cristian URSE

Edit Trailer | László EROSS | Designdropp Studio

Durata: 70m

Respect? WTF!

Photocredit: Sunil Kumar, via Redbubble.com

De ce e, oare, aşa de greu să ne respectăm reciproc? Se pare că am uitat cu toţii, luminaţi fiind de leduri şi hăituiţi de informaţii pe care nici nu mai ştim cum şi unde să le mai folosim şi triem, că există această noţiune a unui soi de gentileţe şi bun simţ. De ce nu putem să fim de acord că suntem în dezacord şi să nu ne urâm pentru asta? Desigur, nu admitem că cel care are proasta inspiraţie de a crede altceva decât ne-a spus-o nouă ultimul articol scrollat ne devine automat Nemessis pe viaţă pe care trebuie să îl răpunem cu precizia datelor strânse în stive din surse de încredere. Nu, asta se ascunde cu străşnicie în spatele dinţilor strânşi într-un scrâşnet zâmbitor şi condescendent. Şi faţetele strălucesc feeric şi fierea se revarsă în organism.

Nu ar fi mai simplu, mă întreb, dacă toată energia pe care o depunem dispreţuind în stânga şi în dreapta şi susţinându-ne punctul de vedere de la tribune metaforice tot mai înalte, ar fi cu mai mult cap folosită? Tot efortul susţinut de a nu respecta şi de a contesta mânios s-ar redistribui în activităţi ceva mai relaxate de punere în practică a crezurilor declamate într-un lipsă de respect şi armonie. Trâmbiţele care doar gornesc ţipător nu fac altceva decât să anunţe, să citeze, să atragă atenţia într-un mod mai degrabă egoist decât benefic cauzei clamate. Respectul presupune şi linişte şi împăcare.

Respectând îţi dai timp să gândeşti – cu mintea proprie, nu să papagaliceşti ce ai învăţat conştiincios şi fanatic. Dacă respecţi cu adevărat, ai şi capacitatea, devenită rară, de a asculta. Cel care încă mai respectă mai este şi curios, încă. Felul în care pui problema de pe o poziţie de respect va presupune mereu spaţiu pentru dezbatere şi argumente. Respectul aduce cu sine şi premisa conform căreia există permeabilitatea la nuanţe; poţi fi convins şi de contrariul opiniilor tale cu argumente care demontează credibil ceea ce ştii. Când eşti gata convins de ceva şi nu ai respectul de a pune la îndoială cu un „Dar dacă…?” sincer nu mai e loc pentru respect. Doar pentru verdicte şi tupeu.

Respectul se impune, încă, în faţa situaţiilor grave. Doar moartea şi calamităţile mai stârnesc ultimele rămăşiţe ale acestui sentiment pe care îl admirăm cu distanţarea celor care nu au dubii. Bunicii salută respectuos, ridică pălăria, aştern masa şi o servesc în tihnă. Şi au acel ritm al timpului pe care noi nu îl mai înţelegem. La noi totul e to go. Şi nu e lipsă de respect să nu salutăm şi e chiar ciudat să mulţumim doamnei care ne ia banii la Mega. E risipă de timp şi nu ne aduce niciun beneficiu, nicio informaţie. Suntem super-eficienţi şi dacă la un call center adaugi la formula standard şi o urare de sărbători, de exemplu, eşti mustrat, dacă nu dat afară de-a binelea. Respectul, politeţea, consumă timp.

Singura formă de respect ce mai răzbeşte prin colocvialul generalizat, ce a transformat limbajul şi postura lălâie în meritul de a fi tu însuţi, e gravitatea în faţa fenomenelor pe care cu toate informaţiile noastre multe şi mărunte nu le putem controla. Se adoptă o tăcere sumbră când oricât ai căuta prin Google nu găseşti niciun îndreptar care să îţi dea formule stas de a suferi sau a te simţi vinovat sau a te teme pur şi simplu. Aşa super precum suntem şi zmei în comunicare şi drepturi, când ne lovesc de nici nu ştim unde sentimentele astea umane ciudăţele moştenite de la bunicii respectuoşi, deodată nu prea avem ce pune în locul zarvei pe care o facem agitard cu toate cunoştiinţele noastre variate şi bine documentate. Şi ce simţim odată cu pierderea sau frica, e un gol în stomac pe care nu ştim cu ce să îl umplem decât cu micimea neputinţei. Demnitatea în faţa celor ce nu se aliniază legilor născocite de minţi supuse pieirii e ultimul bastion al respectului pierdut într-o istorie complicată.

Atunci când ni se îndreaptă coloana şi ni se pleacă uşor capul în semn de respect şi golul din stomac îşi găseşte un rost: urcă până când se face nod în gât şi se destinde în colţul ochiului într-o lacrimă stingheră. Dacă încă mai poţi păţi aşa ceva, înseamnă că încă mai ţii ascuns prin buzunarele firii tale multifuncţionale şi activate de tot soiul de idealuri acut prezente un pic de praf din respectul pe care poate, cine ştie, îl mai poţi presăra pe creştet cât să te transforme din borasca orăcăielilor de-a valma în prinţul cel frumos al vorbelor articulate de o minte ce poate gândi de una singură.

„Urâtul” superb. Metafora ipocriziei

Suntem cum suntem. Mai buni, mai răi, mai deştepţi sau mai încetinei la minte, mai zvelţi sau mai rotofei, mai atletici sau mai gingaşi, mai frumoşi ori urâţi. Stabilirea standardelor care să certifice apartenenţa la unul sau altul dintre grupurile diametral opuse de calităţi şi anti-calităţi, ca să nu le numim de-a dreptul defecte, nu ţine de calcule precise ori formule infailibile. Dacă cel mai mare fizician al lumii a ajuns la concluzia, liniştitoare, dealtfel, precum că totul e relativ, atunci de ce ne-am ambiţiona unii mai puţin savanţi decât el să hotărâm posac alb sau negru. Şi, totuşi, nuanţele confortabile se şterg la o primă impresie. Suntem, încă, predispuşi la etichetare instinctivă şi ne obişnuim destul de greoi să dăm şanse dincolo de aparenţele care ne semnalizează o caracteristică sau alta. A fi urât sau prost se poate foarte uşor transforma într-o calitate cu argumentele potrivite.

Piesa „Urâtul” de Marius von Mayenburg vorbeşte despre această lejeritate a societăţii de a-şi schimba optica odată cu cele mai bizare interese. Un bun profesionist e pur şi simplu urât. Şi decide să schimbe radical acest impediment de care nici măcar nu fusese conştient o bună parte din viaţa sa. Devine incredibil de frumos şi lumea din jur se schimbă radical odată cu asta. Spectacolul semnat de Mădălin Hâncu (regia şi concepţia scenografică) la Teatrul Excelsior mizează foarte limpede pe o putere ordonatoare a convenţiei. Mesajul acestui text ce pare o poveste uşor de transpus şi urmărit scenic, dar întinde capcane oricum crede că e nevoie de adaosuri spectaculare de efect, rămâne aproape nud în faţa spectatorilor.

O scenă goală, trei scaune şi o masă; în rest, hanoracele cu glugă sunt o soluţie practică pentru a delimita personajele şi multiplele treceri între personalităţi. Un personaj bogat şi omniprezent devine spaţiul construit din light design-ul conceput de Costi Baciu şi sound design-ul lui Andrei Doboş. Această lume sterilă, austeră şi nivelată de preconcepţii în care singurul criteriu ce departajează identităţi e forţa de seducţie a banului e sugerată fin cu energia acestui topos alcătuit din fascicule de lumină şi un fluid sonor când straniu, când foarte acut.

Povestea lui Lette cel urât e spusă minimalist, cu repere clare de convenţie, fără artificii şi cu o coerenţă matematică. Un text rece şi foarte precis are nevoie de o logică funcţională pentru a rămâne valid. Astfel, miza performanţei este jocul actorilor care schimbă personaje şi personalităţi la vedere. Trecerile dintre scene sunt rezolvate lin, mai întâi prin semn teatral deliberat, apoi, odată ce spectatorul a avut timp să asimileze şi să accepte convenţia, din ce în ce mai abrupt, doar prin acest switch pe care actorii reuşeşc în cea mai mare măsură să îl interpreteze elegant. Ritmul în scenă se supune aceleiaşi curbe ascendente, iar alerta care se instalează spre finalul spectacolului nu face altceva decât să urmeze parcursul trepidant al acestei metafore a ipocriziei ce schimonoseşte chipuri şi suflete şi să niveleze conştiinţe.

Cei patru actori sunt bine articulaţi în acest mecanism al convenţiei. Au înţeles care e principiul de funcţionare al acestui angrenaj în care precizia e liantul între blocurile destul de rigide din structură. Relaţiile sunt epiteliale, aşa cum o cere şi absurdul acestui material dramatic. Pentru a putea miza pe sugestie şi pe semn e nevoie de o internalizare atât mentală cât şi corporală a convenţiei pe care, apoi, să o poţi exprima artistic. Singurul care nu dispune de cele mai rafinate mijloace de expresie şi apasă pedalele caricaturizării în linii generale este Matei Arvunescu (Scheffler); îşi delimitează personajele doar vocal, nefiind, însă, capabil să transpună gândul său limpede într-o formă performantă, controlându-şi rudimentar tonurile.

Alex Popa (Karlmann) are o lejeritate organică de a jongla cu stilurile de joc. Se alintă în cheie comică şi e foarte lucid, serios, didactic, aproape, în cealaltă ipostază. Prin postura corporală neutră alternată cu fluiditatea gesturilor, trece cu uşurinţă prin paleta sa interpretativă bogată. Oana Predescu (Fanny) are un ludic pe care pare că îl descoperă cu fiecare nouă replică şi îl îmbogăţeşte cu emoţii pe care le conţine şi le stăpâneşte. Joacă fără ostentaţii atât latura umilă a soţiei resemnate pentru ca apoi să plonjeze în forma imensă, bine stăpânită, a femeii doldora de gânduri şi experienţe perverse. Reuşeşte să controleze cele mai directe treceri de la un personaj la altul şi, în acelaşi timp, să îşi impună personalitatea. Dan Pughineanu (Lette) are parcursul bine jalonat de borne clare şi trece fluent de la un om de bine, dar unanim considerat urât fizic, la cel âmbătat de propria frumuseţe pe care se vede nevoit să o piardă în favoarea anonimatului dat de uniformizarea acestei splendori. E foarte mobil, e singurul care îşi permite să degaje emoţie şi stârneşte sentimente contradictorii în spectatori. Ţii cu el, pentru ca apoi să îl dispreţuieşti. Iar la final într-un monolog fragmentat schizoid, face performanţa de a-şi fi propria dublură simultan, într-un exerciţiu de concentrare şi precizie.

„Urâtul” la Teatrul Excelsior este un spectacol ermetic şi bine ponderat. Aparenta lui simplitate ascunde, însă, un mecanism foarte precis. Glumele şi gagurile îngăduite şi presărate omogen îl fac atractiv. Meritul său, însă, este acela de a spune limpede, teatral şi coerent o poveste-metaforă care să nu lase publicul să plece acasă indiferent.

Teatrul Excelsior

Urâtul

de Marius von Mayenburg
Traducere de Victor Scoradeț

Regia şi concepția scenografică: Mădălin Hîncu

Distribuția:
Lette: Dan Pughineanu
Fanny: Oana Predescu
Scheffler: Matei Arvunescu
Karlmann: Alex Popa

Lighting design: Costi Baciu
Sound design: Andrei Doboș
Video design: Cristian Niculescu

Durata: 1 h 15 min

HOP şi… gata

Oana Antonovici. Photocredit: Andrei Gîndac

A fost odată Gala HOP 2021; mai ieri. Se făcea că Alba Iulia găzduia pe scena Casei de Cultură a Studenţilor cea de-a XXIV-a ediţie. Valurile mării şi aripile pescăruşilor au fost înlocuite cu pietrele de râu ale zidurilor medievale. Alt loc, altă energie, alt ambient, dar aceleaşi emoţii şi multe bătăi de inimi aproape auzinde în seara festivităţii de premiere. Dansactorii au pus în geamantan pantofii şi costumele de mişcare şi au îmbrăcat haine ca pentru gală în aşteptarea citirii diplomelor cu numele câştigătorilor aleşi de Juriu sau desemnaţi de public.

Până când laureaţii au fost aplaudaţi, seara a început cu trei evenimente adiacente care au acompaniat amânarea punctului culminant. Două lansări de carte şi un spectacol pregătit de Gigi Căciuleanu împreună cu Paul Ilea, Ana şi Bogdan Iacob – „A fi şi a nu fi”: un happening, aproape ad-hoc, având ca suport opera lirică a lui I.L. Caragiale.

Diana-Raluca Amitroaie. Photocredit: Andrei Gîndac

Şi ora şapte a sosit şi aşteptarea aproape că se rupea în fâşii tăiată de emoţiile ascuţite ale celor 26 de suflete pline de speranţă. Rând pe rând cei care au urcat pe scenă pentru a înmâna diplomele au spus cuvinte de apreciere şi laudă; emoţionat la rândul său, Dragoş Ioniţă a avut cel mai efervescent şi viu discurs şi s-a bucurat împreună cu cel care a câştigat; ar fi inspiraţional ca toate premiile să fie înmânate cu atâta suflet deschis şi cuvinte din inimă.

Palmaresul Galei – cinci premii decise de Juriu, patru premii acordate prin Votul Publicului şi un premiu găzduit, acordat de actriţa Dorina Lazăr pentru prestanţă, rostire scenică şi expresie corporală – arată astfel:

Marin Lupanciuc. Photocredit: Andrei Gîndac

PREMIILE GALEI TÂNĂRULUI ACTOR HOP 2021

Premiul „ŞTEFAN IORDACHE” – Marele Premiu al Galei Tânărului Actor HOP a fost acordatactriţei OANA ANTONOVICI pentru „Caţa, Caţa, Caţaveanca”.

Premiul pentru cea mai bună actriţă, secţiunea individual a fost acordat actriţei DIANA-RALUCA AMITROAIE pentru „Andrisantul Necunoscut”.

Premiul pentru cel mai bun actor, secţiunea individual a fost acordat actorului MARIN LUPANCIUC pentru„Mă crezi?”.

Premiul „CORNEL TODEA” – Premiul pentru cea mai bună trupă de actori a fost acordat trupei spectacolului „D’ale lu’ Aghiuţă”,cu STELA CORA, ANDREI CRISTEA și LĂCRĂMIOARA SOARE. Premiul este susţinut de familia Todea, începând cu ediţia a 16-a.

Premiul „SICĂ ALEXANDRESCU” – Premiul special al juriului a fost acordat actorului PETRU MARGINEAN pentru „REPAUS”.

PREMIILE PUBLICULUI

Cea mai bună actriţă: ANDRADA OLTEAN

Cel mai bun actor: MARIN LUPANCIUC

Cea mai bună trupă de actori: „Memento uMori (I.L. Condoleanţe)”, cu CEZARA CREŢU, ANDRADA OLTEAN, VLAD PELIN și ALIS PELLE

Premiul pentru prestanţă, rostire scenică şi expresie corporală –un premiu acordat de actrița Dorina Lazăr (premiu găzduit) a fost acordat actriței ANDRADA OLTEAN pentru „Pentru faptă, răsplată”.

Şi pentru că subiectivitatea, pe cât se poate de obiectivată, face parte din arsenalul de arme şi muniţii bine organizate pe rafturile profesionale, un addendum personalizat îşi poate face locul între aceste rânduri, doar pentru a completa, nu spre a contesta opţiunea in corpore a Juriului galei. Pentru inventivitate, scenariu, coerenţă, inteligenţă speculativă, gând susţinut, soluţii regizorale şi mesaj subtil – monologul „Autoportret” al Patriciei Gavril a fost, poate, cel mai complex moment individual. Precizia, mecanismul comic, structura matematică, ritmul fără nicio abatere, auto-ironia şi savoarea din „Cazul Broaştelor” sunt, poate, motivele pentru care acest mini-spectacol de la secţiunea grup a fost cea mai minuţios lucrată propunere de pe scenă.

Stela Cora, Andrei Cristea, Lăcrămioara Soare. Photocredit: Andrei Gîndac

Gala HOP 2021 este deja poveste. Şi poveste a şi fost timpul petrecut în aerul plăcut-răcoros al începutului de toamnă, cu dealuri în depărtare ca fundal şi clopote din turn ca fond sonor. Câştigători au fost doar unii, dar câştigaţi au fost cu toţii. Şi poate mulţi nu o ştiu, încă. Timpul îi va învăţa că premiile sunt doar borne care celebrează un moment. Şi atât. De mâine nu diplomele vor juca pe scenă în locul nimănui. Onoarea de a fi câştigător HOP trebuie dublată cu demonstraţia continuă a meritului. De la rol la rol, de la casting la casting, seară de seară. Iar dacă vine seara şi nu pleci spre teatru şi dimineaţa nu te găseşte în sala de repetiţie, atunci trebuie să găseşti în tine şi nu în bucuria succesului de la HOP şi nici în dezamăgirea ne-câştigului ambiţia, încrederea, perseverenţa, răbdarea şi resorturile de a ştii că în curând vei merge să repeţi şi vei juca.

Petru Marginean. Photocredit: Andrei Gîndac

De astăzi cetatea rămâne departe, plutirea devine terestră şi reîncepe viaţa aşa cum e ea. Cadoul pe care Gala HOP îl face an de an suspendând pentru câteva zile, pentru câţiva, timpul şi oferind în loc speranţă trebuie folosit de fiecare cum ştie mai bine. Depinde doar de alegerea lor, şi a noastră, în ce se va fi transformat în timp experienţa numită Gala HOP 2021, Alba-Iulia.

HOP-HOP – a doua oară

Şi-a trecut o noapte, şi norii s-au împrăştiat, şi cetatea a aţipit, şi iar s-a luminat a zi de Gală. HOP încă o dată pentru alţi concurenţi, alte emoţii, alte speranţe, alte dorinţe ce aşteaptă să fie împlinite. Întâlnirea pe care acest eveniment o face posibilă nu este numai cea formală – ei pe scenă, publicul în sală. Căldura prezenţei la un loc, zâmbetele schimbate pe scările hotelului, discuţiile prelungite în noapte, cafeaua de dimineaţă bută în linişte complice, aceste interacţiuni banale, dar atât de importante într-o breaslă nu excesiv de numeroasă, dar foarte orgolioasă, ne apropie firesc şi fără pompă pe unii de ceilalţi. Şi aşa, poate, devenim mai atenţi, mai solidari, mai puţin convinşi de adevăruri absolute pe care le estompăm în nuanţe de înţelegere şi omenie.

Ce-a de-a doua zi de Gală HOP a fost mai condensată în programul de concurs: trei participanţi la secţiunea individuală – Andreea Moustache, Toni Gheorghe, Oana Antonovici – şi două titluri la secţiunea grup: „Năpatima” şi „Cetăţeni turmentaţi”. Impresiile generale despre monologurile acestui an rămân asemănătoare cu cele din ziua precedentă.

Cumulativ şi odată sedimentate toate momentele prezentate aş mai adăuga şi o predispoziţie pentru impersonare vocală – acea trecere prin mai multe personaje diferenţiate prin voci (contra)făcute ce induce sentimentul de caricatură sau adresare către un public eminamente preşcolar. Nu e nevoie de subţirimi sau îngroşări puerile ale tonurilor pentru a diferenţia profesionist personaje – un gând limpede şi un singur element de convenţie teatrală rezolvă cu mult mai elegant problema. Şi încă un gând hoinar ce a poposit pe umărul drept: acea deprindere de a folosi atuu-uri senzuale pentru a te pune în evidenţă. Accentuarea excesivă a formelor anatomice fără o integrare necesară şi logică în povestea întregului moment, ci doar pentru a arăta…ce ai, nu poate crea decât un efect de moment de care nu ai nevoie atunci când îţi foloseşti bogat atâtea alte mijloace scenice.

Cele două momente de grup, total diferite – unul mizând pe o interpretare clasică, asumată, cu un parcurs drămuit şi, poate, prea încrâncenat, iar cealaltă de o libertate aproape alăturea cu tema urmată de toţi ceilalţi participanţi, dar care emana încredere în sine siguranţă – au foat ca două coperţi între care s-a înscris această ediţie cu numărul douăzeci şi patru a Galei HOP. Saltul calitativ vizibil de la an la an, rodajul evident în deprinderile de dansactori ale participanţilor, diversificarea propunerilor de îmbinări între mişcare, text şi gând, aceşti paşi consistenţi pe care concurenţii îi fac pe direcţia propusă de Gigi Căciuleanu completează o intenţie generoasă cu rezultate încurajatoare. Nu pare să existe un favorit detaşat, cu siguranţă nu există pierzători, ci un echilibru valoric aflat în partea superioară a scalei. Iar această medie aritmetică pozitivă este marea câştigătoare la Alba-Iulia.

După terminarea concursului a urmat un spectacol semnat de Gigi Căciuleanu – „Jungla Tévé”, realizat la Teatrul Dramaturgilor Români din Bucureşti, avându-i ca protagonişti pe Alina Petrică şi Lari Giorgescu. Conceptul de dansactor poate fi foarte uşor depistat în această amalgamare ce pare o joacă de copil între mişcare şi cuvinte (ne)potrivite. Textele scrise de Gigi Căciuleanu – poeme cu iz absurd şi dadaist şi naiv – sunt îmbinări inedite de vorbe ce ocolesc drumurile comune. Libertatea mişcării şi libertatea vorbelor răzleţe ciocnite şi recompuse prin mariajul cu gestul sunt demonstraţia explicită a tezei „Dansactorului ca fenomen al teatrului actual”. Umorul pe care Alina Petrică îl foloseşte bogat pentru a ritma cuvinte şi linii în mişcare şi precizia lui Lari Giorgescu în construcţia ca un colaj din decupaje de vorbe şi trasee desenate fluid.

Şi iar s-au mai învârtit acele pe cadranele ceasurilor analoage şi s-au scurs procentele din bateriile ceasurilor isteţe şi a doua zi de Gală la Alba-Iulia a mai sărit un HOP; cel de-al doilea. Şi pentru că trei e o cifră magică, astăzi, în ultima şi ce-a de-a treia zi, câştigătorii aleşi de Juriu îşi vor primi recunoaşterea, iar întâlnirea îşi va trăi ultimele îmbrăţişări de la revedere.

Primul HOP la Alba-Iulia

HOP…şi-am început. Mai întâi cu puţini nori ce pluteau cam nehotărâţi peste zidurile cetăţii, apoi cu multă căldură pe chipurile, mascate, încă, protector, ale gazdelor ce întâmpinau publicul în faţa Casei de Cultură a Studenţilor din Alba-Iulia. Odată ajunşi în sala ce s-a umplut, regulamentar deasemenea, seducătorul amfitrion al Galei HOP 2021, ediţia XXIV, curatorul şi de grijă purtătorul dansaCtorilor, metaforeograful Gigi Căciuleanu ne-a făcut pe toţi ce prezenţi să intrăm în lumea tihnită şi sprinţară a metaforelor sale. Cu un farmec de orator pasionat, nicio secundă demagog, artist plutitor printre cuvinte, gesturi, simţiri şi priviri, crezul acestui magician al plutirilor a părut o joacă frumoasă de copii puţin poznaşi, puţin curioşi, puţin îndrăzneţi şi foarte, foarte inventivi. Conceptul său de dansaCtor, cu acest „C” inserat întru contopirea artelor într-un singur trup animat de o minte ce simte enorm şi un gând ce se exprimă plenar într-o formă artistică, pare, aşa cum îl povesteşte Gigi Căciuleanu, o adevărată poezie întrupată.

Pornim, aşadar în căutarea împlinirii acestui concept temerar şi quijotesc pentru a-i cunoaşte pe primii pretendenţi la imponderabilitatea statutului de dansaCtor. Opt nume sunt în lista ce deschide secţiunea individuală a concursului şi trei titluri la secţiunea grup. Ileana Ursu, Marin Lupanciuc, Diana Raluca Amitroaie, Andrada Oltean, Petru Marginean, Patricia Gavril, Oana Tudoran, Alina Mișoc – câte zece minute la dispoziţie pentru fiecare, aceeaşi temă a „Dansactorului ca fenomen al teatrului actual”, aceeaşi operă vastă a lui Caragiale din care să îşi construiască scenariul. Fără a denumi nominal concurenţii, încât Juriul format din Ioana Bogăţan (actriţă), Mihai Constantin (actor), Rodica Mandache (actriţă), Vava Ştefănescu (coregraf), Ala Menşikov-Vutcărău (actriţă) urmează să delibereze clasamentul şi premiile Galei, observaţiile personale la un prim contact se înscriu în aceeaşi sferă a echilibrului între calităţi şi aspecte perfectibile.

Energia şi entuziasmul, dorinţa de a demonstra, zvâcul încă nedebusolat al prospeţimii profesiei la început de drum sunt toate la locul lor. Citind râdurile scrise de participanţi în caietul program pentru a descrie ce înseamnă Gala HOP pentru ei, dincolo de naivităţi şi epitete ca de manual, se întrezăreşte o nevoie reală de întâlnire cu un astfel de context în care să înveţe pe de-o parte, să se cunoască între ei şi să se confrunte cu o apreciere a breslei. Sunt sau nu sunt bun? E bine ce fac, e nevoie de mine, oare îmi voi găsi locul meu? Incertitudinile de tot felul sunt cu mult mai multe decât putinţa de a realimenta în fiecare zi încrederea în sine atât de necesară unui actor. Aşadar, bucuria de a fi văzuţi, de a fi în centrul atenţiei chiar şi pentru câteva minute, este combustibilul atât de necesar din care toate momentele s-au alimentat însetat şi cu folos.

Din categoria To do list fac parte o serie de reglaje fine inevitabile unor tineri care încă învaţă să fie actori. Gândul nu mereu atent la sensuri, forma ce depăşeşte de multe ori în avânt necesitatea fondului situaţiei scenice, vocea care scapă de sub control şi lipsa de experienţă a vorbirii cu lavalieră, neconcordanţele între expresivitatea corporală şi ochii în spatele cărora singurul gând care se citeşte e acela al concentrării cu orice preţ. Sunt multe de pus la punct, sunt multe de învăţat, încă. Cele mai izbutite momente, două din punctul meu de vedere – un actor şi o actriţă – sunt cele în care gândirea regizorală a momentului a ajutat consistent dansactoria. Când ai un fir logic, atunci când spui o poveste pe scenă şi nu doar pui în şir fragmente disparate şi mişcate, ci găseşti un fir roşu pe care agăţi şi puţin umor şi faci pe el echilibristică între mijloacele de care dispui, cu inteligenţă şi consistenţă, ai mai multe şanse să îţi arăţi calităţile.

La secţiunea grup balanţa a fost încă şi mai generoasă în dreptul performanţei. Cele trei mini-spectacole – „Memento (u)Mori (I.L. Caragiale)”, „D’ale lu’ Aghiuţă”, „Cazul Broaştelor”- au avut exact avantajul unui scenariu bine articulat care a putut pune în valoare posibilităţile de expresie şi gând scenic. Umorul a fost numitorul comun care a baleat între gag-uri, glumiţe/cioace, construcţii, structuri matematice ale comediei şi reuşite personale. Originalitatea alegerii temei şi a dezvoltării scenariilor face diferenţa între clasic şi curat tehnic, un fragmentarium haios şi destul de liniar şi o sarabandă de stări speculate pe o situaţie tragi-comică îmbogăţită de o avalanşă de detalii inventive şi de efect.

Şi s-a lăsat seara de-a binelea şi răcoarea a coborât peste cetate, iar luminile din tunruri şi creneluri au acompaniat paşii spre odihnă. A doua zi stă să înceapă şi promite un nou început de zbor aşa cum îl imaginează tolba de metafore revărsată peste Alba-Iulia.

„Livada de vişini” din umbrele unui sfârşit sublim

Trăim în culori. Unii dintre noi au şi visele colorate. Şi ne emoţionăm în faţa unui cer albastru sau a degradeului roşiatic al unui apus cumpătat. Aşa arată realitatea pentru cei mai mulţi dintre noi. Vie, pigmentată cu stropi de curcubee căzuţi din pensule mai mult sau mai puţin talentate şi luminată de raze mai darnice sau mai zgârcite. Atunci, însă, când viul se topeşte încet-încet odată cu timpul ce schimbă haine, idealuri şi suflete, culorile se cojesc şi lasă loc unui alb-murdar plin de amintiri.

„Livada de vişini” de A.P. Cehov, montat de Yuri Kordonsky la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj Napoca este un spectacol al ultimelor pulsiuni dintr-o viaţă ce s-a scurs. În decorul monocrom propus de Dragoş Buhagiar, personajele livezii din care a mai rămas doar dorul de un trecut irecuperabil îşi precipitează repiraţiile numărate, parcă, de un destin prea puţin sensibil şi trăiesc cu intensitate sentimente copleşitor de dureroase; frica, deznădejdea, speranţa, fericirea, vina, cu toate sunt corzi plesninde ale unor suflete crăpate de vreme.

Yuri Kordonsky aduce pe scenă prin aceste vieţi-etalon o lume al cărei numitor comun e sfârşitul. Finitul, punctul terminus, finalul care aduce cu sine un început nu neapărat fericit şi nu neapărat dezatruos, dar cu siguranţă altfel decât viaţa aşa cum era ea de generaţii întregi – această ameninţare a ruperii brutale a unei tradiţii pe care săraci şi bogaţi laolaltă o celebrau prin viaţa tihnită într-un prezent continuu se schimbă acum cu graba unei ere în care banul devine stăpân absolut. Candoarea moare odată cu trunchiurile livezii ciopârţite. Acest sentiment pluteşte în aer. Aşteptarea sperioasă construită pe scenă, caruselurile de fugi în suită pentru câte un accident anunţat cu zgomot par a deveni motive de încă o secundă în plus de folos, de viaţă trăită între pereţii bătrâni care nu peste mult timp vor deveni moloz ce atârnă greu.

Tragi-comicul susţinut, peticele de umor inserat din gagurile filmelor mute, supapele dese de râs mocnit oferite spectatorilor sunt parte din această lume care îşi caută ultimele forţe pentru a reactiva resorturile de a se minţi încă un moment în plus că trecutul se mai poate prelungi. Mărturisirile sincere ale personajelor care îşi strigă neputinţele, fricile şi vina au intensităţi care dor ca o rană vie pe care se toarnă un medicament ce ustură mortal înainte de a vindeca acea carne deschisă de o lamă fără sentimente. E intens şi dens acest spectacol în care râdem de mici trucuri simple care bucură şi un copil pentru a uita, odată cu personajele, că livada, totuşi, se va vinde. Lungimile maratonului de aproape patru ore vin din tăcerile ce construiesc acele momente în care adevărul e privit în ochi. Actorii şi personajele au nevoie de mult timp pentru a putea reda spaima unei condamnări fără drept de apel. Iar aceste secunde dilatate lungesc, poate, şi diluează din efectul de arc ce stă să ţâşnească ucigător.

Locul acestei lumi muribunde e pe cât de frumos estetic şi adecvat cu golul ce se lărgeşte în sufletele ce nu ştiu cu ce să înlocuiască acest spaţiu idealizat moştenit, pe atât de comun. Salonul cu pereţi scorojiţi ce se luminează pentru a descoperi un plan secund, mormanul de scaune vechi şi candelabrele de efect şi-au epuizat metafora prin reciclare şi re-re-refolosire. Ai impresia e că ai mai văzut undeva spectacolul, că seamănă cu ceva ce ştii deja. Abia odată cu venirea gălăgioasă a suitei de blănuri purtătoare de cufere şi geamantane ca într-un alai de nuntă, ce se schimbă la final, făcând drumul invers, într-un cortegiu funest, acest spaţiu recognoscibil preia amprenta unei energii personalizate.

Emoţia acestui spectacol nu este una copleşitoare. Nu suferi cu larcimi în ochi, ci cu o părere de rău ce îţi aduce lacrimile în gât în câteva momente regizorale presărate fără exces. Decrepitudinea unui Gaev ce serbează făcând echilibristică stângace pe scaune un dulap de 100 de ani, umbra livezii ce îi cuprinde pe toţi dintr-o machetă făcută ca de un copil, dansul frenetic pe acorduri de acordeon numai de ei auzite, în timp ce ambientul real e un plâns scos din buze de pahare atinse fin, un Grişa vesel dintr-o altă lume ce bate mingea împreună cu profesorul său, Ranevskaia ce îi curăţă, aproape biblic, din nou rănile unui Lopahin matur. Şi multe detalii ale unui plan doi mereu bogat şi bine articulat care întregesc acest tablou încă viu.

Cea mai puternică scenă a spectacolului rămâne monologul lui Lopahin (Lóránd Váta) care îşi dezvoluie în crescendo natura moştenirii genetice pe care până atunci face eforturi să o educe mimând felul de a fi al celor pe care ştie că trebuie să îi respecte. Vria sa nebună, fuga, transa în care intră de fericire şi spaima gestului de care nici el nu se credea capabil, acest triumf nesperat care răscumpără secole de micime ale întregului său neam, sunt celebrate în cel mai rudimentar mod, cu o explozie de energie ce pare inepuzizabilă. Un tur de forţă fără cusur al lui Lóránd Vát care îşi construieşte ca pe o mandală în nisip personajul – de la umilul, aproape invizibilul Ermolai şi până la stăpânul gălăgios Lopahin care nici nu ştie cum să se bucure.

„Livada de vişini” de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj nu are personaje secundare. Nu există roluri de fundal. Prezenţa în scenă în cea mai mare parte a timpului a majorităţii actorilor din distribuţie nu lasă loc pentru ascultări civile sau decuplarea de la lumea livezii. Pişcik (Miklós Bács) care se îndrăgosteşte febril de oricine îl poate împrumuta şi salva de la ruină – un personaj alcătuit din schimbări de stări şi jonglări precise cu sentimente care se sparg ca bulele la suprafaţa unui lichid acidulat, pentru ca la final să rămână doar şoapte şi tăcere din acest fermecător norocos fără noroc. Charlotta Ivanovna (Melinda Kántor) un strigăt de ajutor al însingurării ce asistă discret cu speranţa găsirii unui sine niciodată cunoscut. Duniaşa (Eszter Román) gingaşa, visătoarea şi naiva servitoare care iubeşte şi aşteaptă salvarea din acest sfârşit ce nu îi aparţine. Iaşa (Gábor Viola) plictisit de lumea cea eche, pregătit pentru noua viaţă, cu ochi pentru orice nevoie a celei care crede ă îi poate oferi şansa acelui început pentru care se pare că e singurul pregătit. Ania (Zsuzsa Tőtszegi) abulică, obosită deja de o viaţă pe care nu o înţelege, lasă tinereţea să îi treacă într-un somn pe care îl prelungeşte până când coşmarul realităţii va fi trecut.

Varia (Éva Imre) îşi urlă frustrarea de a fi lucidă, exagerat uneori, ca o fiară care nu îşi poate salva cuibul din faţa unei calamităţi. Epihodov (Ervin Szűcs) clovn fără voie, cu un tragism pe chip şi stânjeneala ghinionului ce îi e pecete pe chip, are candoarea unui uriaş blând care aduce un zâmbet de îngăduinţă şi prilej de uitare a fricii. Trofimov (Balázs Bodolai) demagog al unei ideologii pe care nu o crede dar al cărui partizan e nevoit să devină pentru a putea păşi în lumea ce îi refuză descendenţa. Gaev (Zsolt Bogdán) dezarmat şi neputincios, o alegerea poate prea neutră, lipsită de personalitate pentru un personaj ce rămâne funcţional, dar lipsit de panaş.

Firs (Áron Dimény) e simbolul încă viu al livezii – un bărbat încă în putere, dar vlăguit de apusul lumii aşa cum o ştia el alege de bună-voie să rămână sub pereţii ce va fi să cadă ai casei în care şi-a îngropat viaţa – la fel precum livada ce încă rodeşte, dar cade sub sunete de topor neauzite, dar simţite în corpul fiecărui om al său. Liubov Andreevna (Imola Kézdi) femeia plin de farmec ce cucereşte cu o privire, dar care e incapabilă să accepte o realitate pe care nu o poae înţelege din mătăsurile ce o învăluie şi care îi şi orbesc simţurile; trăieşte ispăşindu-şi vinile şi se minte cu mici cochetării că e deajuns un zâmbet pentru a primi ajutor. Apoi cu lacrimi în ochi îşi spovedeşte sufletul şi îi vezi drama în toată durerea ei.

Yuri Kordonsky a adus pe scenă o lume, un gând deplin cu toate frumuseţile, emoţiile, comicul, neajunsurile, împlinirile şi stângăciile lui. E foarte sincer aest spectacol. Are o viaţă autentică, un ritm alternant care oricât ar obosi în lungul său parcurs rămâne fidel spiritului acestei lumi în spendidă prăbuşire. Are un tâlc, are substanţă, e autentică şi stă dreaptă în picioare această „Livadă de vişini”. Iar la final, ca într-un vers shakespearian, scurta viaţă a umbrelor se topeşte în aer – tinereţea şi bătrâneţea se joacă vesel şi chicotesc; timpul îşi continuă viaţa.

Teatrul Maghiar de Stat Cluj Napoca

Livada de vişini

de A.P. Cehov

Traducerea în limba maghiară: András Kozma | Cu poeziile lui Rainer Maria Rilke și Imola Kézdi

regia – Yuri Kordonsky

scenografia – Buhagiar Dragoș

dramaturgia – Noémi Vajna

asistent de regie – Veres Emőke

consultant magician – Belloni (Béla Ledniczky)

consultant musical – Domokos Csergő

hairstylist – Bence Mányoki

regia tehnica – Pál Böjthe

Distribuţie:

Ranevskaia Liubov Andreevna – Imola Kézdi

Ania – Zsuzsa Tőtszegi

Varia – Éva Imre

Gaev Leonid Andreevici – Zsolt Bogdán

Lopahin Iermolai Alexeevici – Lóránd Váta

Trofimov Piotr Sergheevici – Balázs Bodolai

Simeonov-Pișcik Boris Borisovici – Miklós Bács

Charlotta Ivanovna – Melinda Kántor

Epihodov Semion Panteleevici – Ervin Szűcs

Duniașa – Eszter Román

Firs – Áron Dimény

O femeie – Andrea Vindis

Iașa – Gábor Viola

Un băiat – Venczel Lőrincz-Szabó

Durata: 3h40m

HOP şi d’E-pîn-geac la GALĂ

Revenirea promisă după vacanţă stă sub semnul primului parteneriat. La început de septembrie, timp de trei zile, blogul se deplasează la Alba Iulia. Alături de tineri dans-actori, pe ritmuri caragialiene de această dată, sub exclamaţia unui motto contemplativ-ludic: „Caragiale – o lume în mişcare”„Ce lume! Ce lume! Ce lume!”, GALA HOP 2021 este un bun prilej de Întâlnire. Cu energia mereu neliniştită, creativă şi creatoare a lui Gigi Căciuleanu drept motor, inspiraţi cu generozitate de spiritul său ludic, participanţii ce vor intra în competiţie în acest an au toate premisele de a experimenta şi de a reinterpreta personalizat fragmente dramatice devenite vorbe de duh de uz cotidian.

Cu multă curiozitate, pregătită pentru mirări constructive şi cu pumnii strânşi pentru cât mai multe reuşite, urc geacul în tren şi sper să îl umplu cu veşti din cele mai frumoase din cetate.

Pentru a oferi deja o privire de ansamblu şi informaţii cât mai precise, redau mai jos comunicatul de presă transmis de UNITER.

GALA HOP 2021. ȘI CEVA ÎN PLUS.

Gala Tânărului Actor HOP, ediția a 24-a își deschide porțile în doar câteva zile, pe 2 septembrie. Pe drumul căutărilor către autenticul DansActor, concurenții sunt pregătiți de confruntarea de la Alba Iulia unde, ajutați de lumea lui Caragiale, vor demonstra că sunt pregătiți să fie creatori de teatru.

Gala Tânărului Actor este însă și un loc al întâlnirilor, al bucuriei teatrale, și nu ar fi completă fără prezența unor evenimente culturale care îmbogățesc oferta culturală a acestui program.

Astfel, în a doua zi a Galei, de la ora 19.30, după evoluţia concurenţilor, Teatrul Dramaturgilor Români din București prezintă spectacolul „JUNGLA TÉVÉ”, un spectacol de Gigi Căciuleanu, cu Lari Giorgescu și Alina Petrică, și ei foști concurenți la HOP. Muzica este creație Adrian Nour, asistent coregrafie este Lelia Marcu-Vlad, iar scenografia este semnată de Corina Boboc.

„Trăim într-o permanentă și nemiloasă junglă în mișcare. Jungla domestică. Jungla urbană. Jungla socială. Jungla politică etc. Pe cât de iute se dezvoltă „inteligența artificială” creând propria sa junglă cu drumuri de nepătruns, pe atât „prostia naturală” rămâne fermă pe ale sale poziții închizătoare de drumuri și dărâmătoare de poduri. (…) „Jungla TéVé” e un spectacol fără referințe geografice ori temporale bine determinate, ba chiar dimpotrivă: ar trebui să poată fi perceput ca fiind situat în orice spațiu și timp. Un spectacol care se adresează celor care dacă după reprezentație ar dori să continue să observe jungla, s-ar înarma cu o cameră de luat vederi și ar ieși în stradă sau s-ar închide undeva înăuntru, până la insuportabil, cu aceleași persoane… ca să proiecteze apoi, ceea ce a filmat, pe „ecranul” propriului său univers-TéVé.” Gigi Căciuleanu

Sâmbătă, 4 septembrie, înainte de de festivitatea de decernare a premiilor, vom fi martorii a două evenimente: de la ora 17.00 se va lansa albumul „Cornel Todea – dincolo de regie”semnat de jurnalistul şi prozatorulIon Moldovan. Regizorul Cornel Todea a fost inițiatorul, directorul și amfitrionul Galei HOP timp de 14 ani, sufletul acestui program creat din dragoste pentru tinerii actori. În 2021 Teatrul Ion Creangă a celebrat Ziua Mondială a Teatrului cu acest proiect editorial de prestigiu. Reunind interviuri și amintiri împărtășite de cei care i-au fost alături de-a lungul carierei, albumul devine o mărturie vie a universului bogat și complex al pedagogului, regizorului de teatru, teatru tv și film, directorului și mentorului Cornel Todea.

De la ora 17.30 actrița Rodica Mandache – membră a juriului – va lansa albumul „O carte frumoasă despre un om frumos. Ovidiu Iuliu Moldovan”.În prefața volumului, artista scrie „Și eu și Ovidiu mulțumim tuturor celor care, cu voie sau fără voie, ne-au ajutat să dăm viață acestei cărți cu scrieri, cronici și fotografii. Suntem împreună!”

La ora 18.00 este programat „A fi ȘI a nu fi”. CARAGIALE, un MEREU ALTUL, un spectacol de şi cu Gigi Căciuleanu, pe baza unor poeme de I.L. Caragiale, cu muzica semnată Paul Ilea, cu artiștii Paul Ilea, Ana și Bogdan Iacob. O creație care pune în valoare o faţetă mai puţin cunoscută al lui Ion Luca Caragiale: cea a poetului. Poezie, Muzică, Mişcare…

Pe tot parcursul Galei, în foaierul Casei de Cultură a Studenților va fi deschisă publicului expoziția „DansActorul ca fenomen. Punct” aparținând artistului fotograf Mircea Albuțiu care îi surprinde pe dansActorii participanți la ediția trecută a galei. Portretele lor devin împreună o reprezentare subiectivă a Fenomenului HOP. Cele 14 lucrări vor marca traseul către sala unde se va desfășura, cu același entuziasm, HOP.

Tema: Teatru coregrafic. DansActorul ca fenomen al teatrului actual.

Motto-ul prezentei ediţii: „Caragiale – o lume în mişcare”

„Ce lume! Ce lume! Ce lume!” (O scrisoare pierdută)

Director artistic: Gigi Căciuleanu

Concursul Galei HOP: 2-3 septembrie, ora 18.00

Festivitatea de decernare a premiilor: 4 septembrie, ora 19.00

Locația: Casa de Cultură a Studenților din Alba Iulia

Transmisiune în direct pesite-ul https://galahop.uniter.ro/, contul de Facebook al Galei HOP (https://www.facebook.com/GalaHopGalaTanaruluiActor), contul de YouTube al UNITER (UNITER ROMANIA)

„Adio, domnule Haffman”, bun-venit plictis!

Poveste vs. Spectacol. Premisă vs. Concluzie. Intenţii vs. Rezultat. E simplu să spui „Mi-a plăcut”/ „Nu mi-a plăcut” când ieşi dintr-o sală de teatru. Şi nu trebuie să dai nimănui socoteală atunci când evoci gustul drept unic criteriu. Dacă încerci să mergi puţin mai departe pe firul explicaţei acestui sentiment aproape instinctiv, atunci trebuie să ai măcar intuiţia de a verifica ponderile în care se află aceste rapoarte: cât s-a vrut şi cât s-a putut. Povestea e ofertantă sau spectacolul pune în valoare o tramă nu tocmai inspirată? Există material de bună calitate în scenariu care îşi găseşte sau nu prea împlinirea într-o reprezentaţie pe măsură? Ce şi-au propus realizatorii şi cam ce a ieşit? Dacă ai răbdare să răspunzi măcar la aceste întrebări s-ar putea să îţi explici singur de ce ţi-a plăcut sau nu un spectacol.

„Adio, domnule Haffman” de Jean-Philippe Daguerre în regia, light designul şi ilustraţia muzicală semnate de Felix Alexa la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti este un bun prilej de a exersa adresarea acestor interogaţii de bun augur în antrenamentul unui spectator profesionist. Trecând peste micul act de vanitate de a repeta întreit numele în caseta tehnică, Felix Alexa a construit un spectacol cu merite aproape didactice: a ales un text de succes, cu o poveste bine articulată, cu o temă arhi-apreciată, puţin suspans şi potenţial de emoţie, a distribuit actori cu reuşite personale notabile, a creat un spaţiu suficient de echilibrat estetic şi funcţional şi a împărţit conştiincios, ca într-un bloc cu pereţi de rigips, scenele ca pe nişte garsoniere cochete în care aceste elemente să convieţuiască paşnic, întru armonie deplină şi mulţumirea spectatorilor.

Spectacolul de la Sala Pictură a TNB aproape că e lipsit de personalitate. O atmosferă cuminte, aşezată, un ritm epuizant de egal cu trei momente de creştere artificială şi o metaforă destul de naivă, actori care se mişcă de parcă ar avea două braţe stângi şi pantofi cu contragreutăţi, multe aşezări la masă şi lumină care să delimiteze spaţiul de joc. Totul pare pus cu mâna, crispat, relaţiile nu înaintează, ci se păstrează într-o politeţe sterilă maculată de sentimente care, totuşi, se vor a fi răscolite de intenţiile poveştii.

Lungimile deloc necesare ale ceremonialului schimbărilor de decor la vedere, însoţite de aceeaşi temă muzicală obsedantă şi obositoare, sunt motivul principal pentru care forfecarea atât de ostentativ prezentată a trecerii timpului între scene devine o piatră de moară de gâtul acţiunii care se poticneşte multe prea des. Spectacolul nu curge, actorii nu au timp să intre într-o relaţie consistentă în interiorul unei scene, construcţia pare fragmentată şi stângace, cu acelaşi efect frustrant al unui videocall îngreunat de dificultăţi tehnice. O treime din timpul spectacolului e alocat schimbărilor de decor absolut inutile. Convenţia se vrea a fi pretenţioasă, însă pentru un scaun mutat de la stânga la dreapta se pierde jumătate de minut în penumbră şi acorduri grave, iar intrarea şi ieşirea continuă din poveste nu ajută cu nimic empatizarea cu personajele. Premisa e interesantă, perioada istorică asemenea, povestea reală care stă la baza piesei are toate ingredinetele pentru a fi spusă scenic. Dar alegerea acestor artificii de prisos care ţin locul unor rezolvări regizorale consistente scad mult din farmecul promis de text.

Bazându-se aproape exclusiv pe capacitatea actorilor de a transmite o emoţie naturală şi caldă în acest context artificial, reverenţios şi sec, pariul spectacolului e pierdut din start. Nu poţi empatiza doar cu ideea unui text, atâta timp cât spectacolul menţine o distanţă politicos-condescentă între personaje şi spectator. Tonul constant controlat şi formal ascunde mult prea bine emoţia. Alexandru Potocean (Pierre Vigneau) e motorul din scenă. Încearcă să moduleze trăirile personajului şi relaţiile cu partenerii, dar sarcina îi devine aproape imposibilă între două mutări de mese şi scaune. Richard Bovnoczki (Joseph Haffmann) pare stângaci şi deconcentrat, caută constant un sprijin în expresie şi rămâne la stadiul unei cumsecădenii care nu căptuşeşte suficient emoţiile interioare ce s-ar presupune a fi speciale într-o situaţie extraordinară. De fapt, aceasta e marea deziluzie a spectacolului: o premisă excepţională e aplatizată şi devine un fapt banal. Alexandra Sălceanu (Isabelle Vigneau) pare că îşi controlează mereu intenţia instinctivă de a juca organic, bogat; e mereu atentă să rămână şi ea în limitele strâmte ale unei expozitivităţi ce nu îi e deloc proprie. Andrei Finţi (Otto Abetz) nu are nimic nici din farmecul, nici din forţa seducătoare a unui antagonist. E banal şi civil, iar răsturnarea din finalul spectacolului care îi revine personajului său cade în gol şi nu generează un impact prea notabil. Emilia Popescu (Suzanne Abetz) e singura care animă prin jocul său lejer, locvacitate şi personalitate atmosfera prăfoasă. Scena finală înghesuită nemotivat la o masă pe un colţ de scenă e salvată datorită energiei pe care o infuzează în contrapartidă cu restul senzaţiei de prenteţii nejustificate de până atunci.

„Adio, domnule Haffman” este un spectacol al scenelor în succesiune inserate între schimbări de decor ceremoniale, în care actorii nu vor să dereanjeze, parcă, spectatorii obosiţi. O poveste ce ar merita spusă pe larg într-un serial produs de Netflix rămâne citată într-o atmosferă grea, intelectuală şi gravă, care pretinde multă bunăvoinţă atenţiei unui public indulgent.

Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti

Adio, domnule Haffmann

De Jean-Philippe Daguerre

Traducere: Vlad Russo

Regie: Felix Alexa

Lighting design: Felix Alexa

Ilustrație muzicală: Felix Alexa

Scenografie: Andrada Chiriac

Regia tehnică: Laurențiu Andronescu, Costi Lupșa

Distribuţie:

Pierre Vigneau: Alexandru Potocean

Joseph Haffmann: Richard Bovnoczki

Isabelle Vigneau: Alexandra Sălceanu

Suzanne Abetz: Emilia Popescu

Otto Abetz: Andrei Finţi

Durata: 2h10min