d'E-pîn-geac

Pozăm tot şi nu mai trăim nimic sau amnezia amintirilor virtuale

8268. Atâtea poze am în telefon. 987 sunt selfie-uri şi 682 screen shots. Şi eu încă sunt destul de reţinută în a-mi poza toate farfuriile cu mâncare; le pozez doar pe cele care par mai dish-uri decât aş fi eu un stare să aranjez pe farfurie. Nu orice grămăjoară de mazăre şi orice movilă de paste sunt motiv de click şi upload, hashtag şi react. Dar am trecut şi eu pe acolo. „Ciorbă de lobodă ca un tablou de Monet”, „Chifteluţe ca la bunica”, „Dinner time”. Şi mâncarea devenită model pentru lentila subţiată de pe spatele smartphone-ului e doar una dintre temele care au făcut să bubuie pereţii reţelelor sociale.

De ce pozăm atât? De ce pozăm tot? De ce preferăm să acumulăm haotic amintiri filtrate prin imagini de calitate nu tocmai high-end în loc să vedem ce e de văzut, să auzim ce e de ascultat? Ce ne face să ducem mâna automat la buzunar, să ne scoatem telefoanele şi să dăm rec la câte o fărămiţă de concert? Pădurea de ecrane luminoase pe care o văd artiştii de pe scenă ţine loc de ochi vii care îi privesc în timp real. Nu mai ştim cum a arătat pe bune evenimentul. Dăm scroll prin albume şi retuşăm şi filtrăm pozele care ajung în văzul urmăritorilor. Memoria noastră e din ce în ce mai deformată de imaginea pe care noi înşine credem că ne e favorabil să o creem din „minciunele nevinovate” – pomeţii mai pronunţaţi, buzele mai pline, năsucul mai mititel, muşchii mai sculptaţi, pielea mai bronzată, ochii mai mari şi mai puţin saşii.

Dar a ce mirosea în bucătăria copilăriei, cum arăta prietena ta care dădea din cap pe melodia ei preferată şi cât de larg îi era zâmbetul şi cât de strâns îţi ţineai iubitul de mână şi cât păr ţi-a lăsat pe hanorac pisoiul pe care l-ai ţinut în braţe şi ce gust avea pizza peste care se vărsase berea în geanta tipului de la Glovo şi ce poantă a făcut unchi-tu’ de s-a supărat mătuşă-ta şi cât de mari erau valurile pe furtuna aia care ţi-a zburat cortul şi cât de nemişcată era oglinda lacului la şase dimineaţa şi ce se auzea când v-aţi întâlnit prima oară şi cum te simţeai când ai făcut poza asta?

Ce mai ştim? Ce rămâne dacă închidem ecranele şi ştergem memoriile virtuale care ne păstrează amintirile în locul nostru? Dacă dispar prieteniile online şi aprecierile date de amprente care au atins o bucată de plastic, ce mai avem să ne spunem? Ce am trăit împreună, ce ne leagă, ce ne-a fost realitate neîncapsulată în dreptunghiuri lucioase? Mai ştim să despărţim imaginea amintirii de amintirea însăşi? Cu greu. Pentru că avem cel puţin 8268 de poze care au înţepenit secunde. Şi doar pe acele 8268 de secunde ne putem baza. Dar am trăit, cu siguranţă, mult mai multe clipe care să merite un loc în şirul de amintiri personalizate.

Automatismele şi noutatea unor device-uri pe care ni le-am dorit în viaţa noastră ne-au răpit de fapt autenticitatea vieţii. Vedem câteva postări în bula noastră care celebrează Ziua Copilului prin portrete de demult ale prietenilor. Şi ne bucurăm să îi recunoaştem sau nu şi ne distrează ideea. Postăm şi noi. Şi primim şi love şi care. Dar cât din copiii de atunci mai suntem cu adevărat? La un concert toată lumea are braţul transformat în selfie-stick şi îl ridică telescopic deasupra capului ca trepied pentru telefonul care înregistrează. Dar de câte ori chiar ai privit filmuleţele alea cu lumină proastă sau supra-expuse sau cu sunet fâşâit? Chiar ţi-au adus ceva autentic din experienţa de atunci? La sfârşitul unui spectacol de teatru în loc de aplauze apar licurici prin sală care se grăbesc să îi prindă pe actorii care se înclină în faţa publicului. De ce? Cu ce îţi întregeşti experienţa vizionării dacă ai câteva secunde de civilie a unor oameni aflaţi la sfârşitul programului lor din ziua respectivă şi care se bucură de împlinirea unui act artistic dus la bun sfârşit? Le arăţi prietenelor la brunch că ai respirat acelaşi aer cu Marius Manole şi asta te face mai special? Mai bine îi aplauzi efortul şi talentul.

Din cele 8268 de poze din telefonul meu 682 sunt de fapt notiţe. Am făcut o captură de ecran cu o adresă, un nume de serial, o listă de cumpărături sau medicamente. Dintre 987 de selfie-uri trei sferturi sunt rebuturi; am clickăit de patru ori la rând pentru a păstra doar una din patru fotograme. Şi nu le-am mai şters pe cele care au avut un fir de păr puţin mai reuşit decât cea „perfectă”. Iar din cele aproximativ 7000 de amintiri rămase, doar câteva sunt de pus în ramă. Dacă ar trebui să aleg doar 100 care să conteze cu adevărat cred că ar fi mai aproape de adevărul istoric şi de cel personal.

De fapt, amintirile cu adevărat de preţ nu au nicio urmă documentată. Sunt imagini care s-au transferat de pe retina mea în sufletul meu, trecând rapid prin filtrul minţii care le-a tunat suficient cât să mi le facă şi mai dragi. Ne suntem smartphone-uri cu mult mai performante decât au aplicaţiile cumpărate din app store. Mintea noastră are fişiere şi opţiuni mult mai creative decât plug-in-urile prestabilite. E un exerciţiu de voinţă să rezişti gestului automat deja de a scoate din buzunar capcana pentru amintiri. E o temă pentru voinţă. Dar, dacă evadăm controlat din cuşca aurită a tehnologiei isteţe, amintirile noastre ar putea avea din nou gust şi miros şi texturi şi am putea să ne fim pentru noi înşine mai mult decât purtători de bucăţele lucioase în care ne stau captive doar 8268 de secunde încremenite.

David Esrig

David Esrig – Profesorul, Mentorul, Maestrul

„Când ucenicul este pregătit, maestrul va apărea” – o zicere care a făcut istorie la Hollywood şi care a fost pusă pe seama ba a lui Buddha, ba a lui Lao Tzu, dar care îşi are originile, după câte se pare, într-un spaţiu mai puţin estic-exotic, pe timpurile teozofiei occidentale, generatoare de culte şi ocultism. Indiferent de paternitatea sa pierdută pe firul istoriei, zicala are un farmec deosebit şi păstrează un sâbure consistent de adevăr. Mai cinstit ar fi ca fiecare ucenic să recunoască nevoia sa de un maestru; orice elev, indiferent de cât de fantastic i-ar fi potenţialul, are nevoie de îndrumarea unui profesor care să pună în matca potrivită parcursul unei evoluţii solide.

Şcoala românească de teatru şi-a avut marii mentori; acele figuri de profesori-maeştrii ale căror nume dublau respectul impus de stauttul lor de la catedră cu respectul pe care îl inspira prezenţa lor şi respectul pe care îl impunea cariera lor. Vremea marilor maeştrii pare a fi apus. Astăzi relaţia dintre profesor şi student e mult mai colocvială, mai prietenoasă şi mai relaxată. Maeştrii au rămas undeva în filele de aur ale istoriilor. Şi de acolo, din acele file cu renume de legendă, am avut şansa de al întâlni pe unul dintre ultimii maeştrii autentici ai şcolii de regie româneşti: David Esrig.

Nu l-am cunoscut pe Davis Esrig – regizorul. Şansa anilor de studenţie a fost să pot învăţa motivele pentru care iubesc teatrul de la David Esrig – profesorul. Aerul mitologic al spectacolelor sale din anii 60’, amintirile foarte vii ale celor care îşi amintesc scene întregi, cu amânunte, intonaţii şi imagini-simbol din „Nepotul lui Rameau” sau „Umbra”, pun o aură de legendă în jurul numelui David Esrig. Au rămas mărturiile lui Gheorghe Dinică sau ale lui Marin Moraru care cu fiecare ocazie, în orice interviu, în orice declaraţie, se revendicau a fi actori formaţi de David Esrig. În şcoala de teatru, e imposibil ca numele lui David Esrig să nu fie amintit măcar la un curs, măcar într-o enumerare a marilor regizori români, măcar cu ochii mijiţi a nostalgie. Faci cunoştinţă mai întâi cu legenda.

Iar atunci când îl cunoşti, când numele ce pare dăltuit în piatră devine un om în carne şi oase, nu e nevoie de mult timp pentru a-ţi deveni maestru. Legenda este un senios nu foarte masiv, cu un păr alb destul de răvăşit, o barbă care îi conturează chipul, ochelari cu rame groase şi ochi ce par obosiţi şi o vestă plină de buzunare în care pare că poartă o lume. Şi un zâmbet blând. Atât de blând. Şi o voce atât de personală, care rostogoleşte un „R” pe care îl rulează cu fiecare cuvânt ca pe o incantaţie menită să te hipnotizeze. Aerul său de bunic îngăduitor e confirmat de răbdarea pe care o are atunci când lucrează până la fibra cea mai autentică a unei replici; a unui cuvânt.

Cu o energie ce pare că se regenerează pe parcurs ce orele de studiu se acumulează, puterea sa de muncă e uluitoare pentru tinerii învăţăcei care obosesc înaintea seniorului. Facinaţia pentru autenticitatea unei scene, migala nedisimulată de a buchisi sensurile fiecărei acţiuni dintr-un text şi de a-i găsi în cuvânt resorturile acţiunilor pe care le poate scate din pagină pentru scenă e tuşa personală de maestru a lui David Esrig. Ascultă cu interes fiecare propunere, nu pedepseşte şi spune cu o intonaţie la mijlocul distanţei dintre politeşte şi sinceritate: „Foarte interesant, dar ce ar fi dacă am încerca şi altfel?” Şi propune ceva nou. Apoi altceva, apoi se întreabă pe jumătate retoric, pe jumătate cu o curiozitate de copil inteligent dacă nu cumva ar fi mai bine radical diferit. Şi caută împreună cu tine, ucenicul lui pe care îl investeşte cu nobleţea de a-i fi egal în această călătorie iniţiatică spre adevărul unui rol sau al unei scene, cu toată seriozitatea unui explorator aflat pentru prima dată pe un ţărm virgin.

Încrederea pe care ţi-o dă, curiozitatea pe care o stimulează în conştiinţele obişnuite cu ready-made-uri şi siguranţa pe care o inspiră datorită experienţei pe care nu o poartă la rever, dar care inspiră acel respect autentic, sunt tocmai ustensilele care construiesc făgaşul temeinic al unei matce rezistente. Ştii că te conduce către un tine măcar cu puţin mai înţelept, către o zonă mai puţin confortabilă, dar cu atât mai ofertantă, către un tine autentic pe scenă, ce poate descoperi că dincolo de impresia de talent şi meşteşug există acea sinceritate, acea onestitate profundă a profesiei. David Esrig este mentorul care inspiră; are acea aşezare asemănătoare cu a unui călăuzitor spiritual pe care ai încredere să îl laşi să te conducă spre tine însuţi. David Esrig o face în profesie.

Legenda e adevărată. Maestrul din filele de aur e cât se poate de carismatic, cu un umor atât de personal, subtil şi de multe ori acid, plin de haz şi poveşti cu tâlc, încât parcă pe nesimţite dispar stânjeneala, frica de penibil, ruşinea de a nu greşi. Experimentezi, „te arunci”, încerci, greşeşti de n ori, cauţi, cauţi în cel mai concret mod, forezi şi îţi descoperi noi zone de expresivitate şi înţelegere pe care, poate, nu le credeai a-ţi fi la-îndemână. Şi după multe ore de studiu pe text şi după câteva şile sau săptămâni de repetat aceeaşi pagină a unui text – mereu diferit, mereu găsind noi şi noi şi noi sensuri – apare acel salt calitativ, acel declic în urma căruia maestrul ţi-a activat „forţa” pe care o vei putea utiliza de acum înainte.

Cavelarii Jedi există doar la Hollywood. Davd Esrig nu are nici sabie laser, nici nu mută obiectele cu puterea minţii. Dar este acel maestru al cărui exemplu depăşeşte zicalele cu sonorităţi asiatice şi care te poate transforma din ucenic în profesionist.

Gelu Niţu

Gelu Niţu nu e Făt-Frumos

Trăim printre metafore şi ne place să ne închipuim vieţile a fi scenarii de filme cu mulţi fani. Măcar o nuvelă, măcar o strofă de poem cu vers alb şi tot ne visăm a fi eroi ai unui colţ de ficţiune inspirată. Dar ştim că nu orice viaţă bate, totuşi, filmul. Există, însă, oameni pe care e uşor să îi vezi în chip de personaje legendare. Poartă la vedere calităţile feţilor-frumoşi, ale cosânzenelor ori ale unui hidalgo exotic sau ale unui zeu din Olimpul Greciei Antice.

Despre Gelu Niţu s-au făcut comparaţii şi s-au găsit epitete multe. E un prinţ, e un erou, e un lord, e un frumos, dar în câte şi minunate feluri nu s-a mai tot spus că ar fi. Şi, totuşi, oricât de flatante ar fi aceste multe epitete-clişeu, prinţul erou, nobil şi frumos e doar o imagine unidimensională care îl încremeneşte stângaci pe cel a cărui calitate magică e tocmai aceea de a nu fi într-un singur fel.

E comod şi evident să îi observi trăsăturile şi carisma. Are o prezenţă greu de ignorat pe scenă. Dar talentul lui depăşeşte cu mult farmecul şi personalitatea. Intensitatea pe care o construieşte cu multă răbdare pentru a rafina detalii şi ritmuri are impactul unei lovituri în bărbie. Acest domn rafinat, cu aer princiar surprinde prin alternanţa înţelesurilor pe care le scoate din pagină într-o formă geometrică inventată de un inginer-artist. Ochii lui caută fără să obosească intenţiile din spatele fiecărui cuvânt. Mintea îi macină fin sensuri şi le transformă în reacţii care erup cu efectul dorit.

Gelu Niţu este şi erou şi prinţ şi Făt-Frumos. Ar fi, însă, prea puţin. E mai ales concentrarea de arc ce stă să elibereze o săgeată ucigaşă pe care o lansează fix în centrul emoţiilor spectatorilor captivi în densitatea de fire pe care le ţese în jurul personajelor sale. Priveşte doar, răspunde cu o respiraţie, ascultă mai emoţionant, poate, decât cel care îşi spune monologul egal şi datorită privirii, respiraţiei, tăcerii sale, partenerul de scenă se transformă dintr-un rostitor cinstit într-un erou pe potriva sa. Nobleţea lui nu e doar o decoraţie pe care să o poarte pe pieptul bombat de mândrie. Nobleţea lui constă în atenţia, grija, ascultarea şi comunicarea pe care le pune la baza relaţiilor pe care le conduce fără efort, cu răbdare şi niciodată ostentativ în scenă.

Şi ce dacă a fost frumos? Poate mai rău i-a făcut această frumuseţe citată pe care a trebuit să o smulgă de pe chip pentru a-şi arăta calităţile cu mult mai de preţ. Şi frumos este în continuare. Are acea frumuseţe matură a experienţei rafinate în ani de profesie onorată cu seriozitate şi iubire netrâmbiţată fanfaronard. Gelu Niţu are frumuseţea discreţiei unei vieţi artistice nepurtate la rever. Smerenia faţă de scenă, migala rolurilor, grija faţă de personaj şi preocuparea profesionistă nu i-au devenit subiecte de discuţie şi motiv de apariţii spectaculoase. Nu îşi e sieşi panou publicitar şi e, poate, mai puţin vedetă decât ar merita a fi. Confuzia dintre valoare şi notorietate îi răpeşte din faima pe care meşteşugul său ar trebui să i-o confere.

Gelu Niţu e în profesie mai degrabă un chinez bătrân care construieşte o mandală din nisip decât un prinţ care trece în galop şi seduce de-a valma. Are acea preocupare autentică, acel neastâmpăr ca un bici pe care şi-l azvârle peste spinare. Neîmpăcarea pe care o poartă de la rol la rol, ambiţia şi dorinţa de a fi bun, şi mai bun, cel mai bun, într-atât încât să nu îşi poată reproşa nimic, acest chin al actorilor aflaţi pe drumul spre a deveni cu adevărat mari, e o calitate pe care o foloseşte cu voluptate. Interogaţiile, nesiguranţele, frământările, nemulţumirea – le păstrează pentru sine şi le spovedeşte doar el ştie cui, pentru a putea arăta pe scenă rezultatul vertical, limpede şi şlefuit prin retortele acestei nelinişti.

Şi frumosul, prinţul, eroul se dă de trei ori peste cap şi se transformă în urâtul, meschinul, strâmbul, chinuitul, răul – aşa cum o cere rolul. Contele Obolianinov din „Casa Zoikăi” era şi rasat şi decrepit totodată, iar farmecul unui frac purtat impecabil se murdărea ca de noroiul unei firi slabe şi decădea regal în derizoriu. Aceste contraste îi sunt definitorii lui Gelu Niţu: de la calvarul emoţional-intelectual din „Poveste despre tatăl meu” la abulia alcoolizată din „Funcţionarii”, de la tragi-comicul unui Piscik care conţine în câteva replici toată drama apusului cehovian în „Livada de vişini” la actorul stupid-infatuat şi serios-comic din „Linişte! Sărut. Acţiune!”, de la un episcop contorsionat-malefic cu statură de personaj principal în „Paganini” la bărbatul măcinat de regretele unei vieţi risipite din „Vârstele lunii”. Indiferent cum e rolul, interpretat de Gelu Niţu capătă acea intensitate care îl umple de viu, de un fel de a fi autentic pe scenă, de acel firesc artistic greu de interpretat şi definit.

Făt-Frumos e o tipologie standard din basme. Eroi sunt destui în filmele Marvel. Prinţii stau în castelele lor de piatră şi par destul de anoşti. Gelu Niţu nu e nici Făt-Frumos, nici erou, nici prinţ. E mai degrabă un zmeu furios, un bufon trist, un chip cu o mie de feţe, o siluetă dreaptă în aşteptarea unui Godot al actorilor, un stol de fluturi în stomac, o voce care nu şovăie niciodată şi gâlgâie vibrat, o şoaptă care picură o lacrimă în gât, o privire care îţi povesteşte o existenţă de-o viaţă, un rid adâncit în durere, o mână care alintă, un pumn care striveşte, o tăcere care îţi devine univers sonor al propriului gând, o energie care te izbeşte sau o stare de spirit care te copleşeşte, sau, sau, sau.

Gelu Niţu este. Iar a fi pe scenă e cea mai mare dintre minuni.

(Ne)nebunia lui „Henric al IV-lea”

Masca ne-a devenit realitate. Cu feţe pe trei sferturi acoperite, cu ochi ce rămân sigura cale de comunicare a expresivităţii, ne dibuim unii pe alţii în spatele peticelor de hârtie în straturi suprapuse ce ne apără sănătatea. Masca-simbol şi-a extins sensul şi ne ascunde nu doar sensibilităţile, fricile, jumătăţile de adevăruri, ci şi plâpânda stare de sănătate a unui corp mai puţin infailibil decât ni-l credeam, aşa antrenat şi suplimentat cu panacee. Masca pe scenă, însă, masca-metaforă îşi păstrează în continuare fascinaţia, misterul, ameninţă la fel de crud să devoaleze neputinţe şi minciuni şi nu se demonetizează în faţa lamentaţiilor zurlii.

„Henric al IV-lea” de Luigi Pirandello este una dintre cele mai dense piese în care aparenţa şi profunzimile se ciocnesc în tirade filosofice cu reverberaţii mereu actuale. Rolul acestui ne-nebun care preferă minciuna sinceră adevărului mincinos al unei lumi hâde, acest nefericit care ia chipul unei fantoşe pentru a-şi salva lumea lăuntrică de lumea reală mult mai schimonosită decât întunecimile nebuniei, Henric al IV-lea cel auto-excomunicat din viaţă într-o închisoare de mucava este unul dintre cele mai bogate roluri pe care şi-l poate dori un actor. Faţetele atât de minuţios nuanţate ale unui destin tragic cu statură de erou sunt atât prilejuri pentru resorturi de interpretare ofertante, dar şi capcane în care e uşor să te laşi ademenit.

Spectacolul regizat de Vlad Cristache la Teatrul Odeon e construit pe o structură solidă, foarte sigură, ce nu îşi asumă prea multe riscuri. Drumul cel mai drept e şi cel mai scurt, iar conştiinciozitatea parcurgerii pas cu pas a instrucţiunilor de folosinţă a textului e răsplătită. Cu respect pentru un soi de naturalism modern, fără prea multe intervenţii spectaculoase, cu o poziţionare destul de statică a personajelor în semicerc atât cât să se vadă frumos toată lumea pe scenă, cu câteva idei bune şi două imagini de impact, tabloul privit în ansamblu nici nu impresionează, nici nu deranjează. Greşeli flagrante nu sunt, dar nici culmi. Ambianţa sonoră pe care Cezar Antal o creează live pigmentând replici şi momente cheie contribuie consistent la crearea atmosferei din care nu lipseşte nici puţin fum şi un lighting design funcţional. Imaginile teatrale sunt amânate pentru finalul spectacolului, atunci când întreaga construcţie scenică e controlată, parcă, de voinţa unui Henric cu adevărat suveran peste o trupă de actori ce se transformă din angajaţi în supuşi. Până atunci promisiunea unor oglinzi ce rămân doar citatul semnalat al unui simbol şi prezenţa masivă a unui ventilator care doar arată spectaculos rămân elemente care seduc şi abandonează imaginaţia spectatorilor.

Ritmul acestui text cu multe planuri, nume de personaje încâlcite şi uşor derutante şi o glisare perpetuă între un trecut de demult, un prezent cinic şi un alt trecut mai puţin îndepărtat e bine dozat şi ferit de lungimi periculoase. Începutul expozitiv e bine pus în mişcare de o hârjoană energică în care se instalează subtil emoţia ratării unor actori care îşi deplâng irosirea talentului pentru un job lipsit de glorie – acest insert lipsit de orice ostentaţie are consistenţă şi o sinceritate scenică deloc de neglijat. De cealaltă parte există şi exagerări şi acţiuni care par forţate, doar marcând ideea animării unor scene: momentul în care accidentul de călărie de acum douăzeci de ani e povestit trântind tronul pentru a crea puţină dramă nu e doar lipsit de necesitate, dar şi crispant. Şi nici tronul însuşi nu e realizat prea izbutit încât să fie pus în prim-plan atât de insistent.

Distribuţia oricărei montări a textului pirandellian e împărţită inevitabil între Henric şi toţi ceilalţi. Pe cât de excepţional e rolul principal, pe atât e greu de pus în valoare sunt majoritatea partiturilor. În cea mai mare parte a timpului mulţi actori din scenă trebuie să treacă proba ascultării. Iar poziţionarea lor cu faţa la public face diferenţele de calitate a acestei concentrări mai mult decât evidente. Ioana Bugarin (Frida) are o hărnicie demonstrativă a încasării fiecărei informaţii, iar Eduard Trifa (Carlo) are o relaxare civilă pe care o compensează cu o energie nejustificată atunci când interacţionează cu partenerii de joc. Relu Poalelungi (Ordulfo) are o mină continuu deznădăjduită la graniţa credibilului, Ionuţ Kivu (Arialdo) păstrează o postură corectă şi nu oboseşte să îşi joace rolul, Ioan Batinaş (Bertoldo) are şansa de a fi pe muchia dintre ficţiune şi realitate şi foloseşte mirarea pentru a construi un personaj asumat, iar Gabriel Pintilei (Landolfo) aduce energia jovială şi o concentrare bine stăpânită, ambele foarte necesare pentru a conduce grupul acestor patru sfetnici de taină/actori angajaţi.

Elvira Deatcu (Marchiza) are eleganţa şi emoţia unei prezenţe cu foarte putţine accente prea ascuţite. Ionel Mihăilescu (Doctorul) e singurul care încearcă să îşi coloreze personajul astfel încât să îl facă viu, îţi atrage mereu atenţia şi îşi găseşte gesturi şi intenţii care să îl individualizeze. Dan Bădărău (Baronul) e antagonistul depăşit de sarcina sa în scenă; se admiră, parcă, la fiecare pas, îşi ascultă sonoritatea fiecărei replici şi forţează un aer ludic ce nu îi e, în mod evident, propriu. O apariţie formală, desprinsă din punerile în scenă încremenite de operă, în care şi moartea e pre(a)lungită anulând efectul punctului culminant.

Marius Stănescu (Henric al IV-lea) alege să abordeze personajul privindu-l în ochi. Concentrat, vulnerabil şi cu mintea mereu atentă la sensul conotativ al monoloagelor, construieşte un parcurs în care nu mizează pe nebunia jucată, ci pe sinceritatea dezolantă a acestui anti-erou. Are duioşie şi sensibilitate acest Henric a cărui frică de lume ne este înfăţişată emoţionant. Nu doar îl crezi, ci regăseşti cioburi ale propriilor frici în acest om care alege lucid nebunia. Forţa pe care o stăpâneşte mocnit, gândul filtrat de sentimente şi fragilitatea pe care o apără sperios, izbucnirile controlate şi râsul căznit, amar, convertit din lacrimă pe care şi-l impune ca un refren afon sunt mijloace prin care Henric nu rămâne doar o imagine rostitoare de vorbe înţelepte, ci un om pe care vrei să îl asculţi, să îl crei şi să îl înţelegi, cu tristeţe, drag şi respect.

„Henric al IV-lea” în regia lui Vlad Cristache e un spectacol în care măştile nu sunt doar simboluri ambigue cu sensuri rezervate doar celor iniţiaţi. Montarea de la Teatrul Odeon are acel spirit serios al unui spectacol ce spune o poveste cu tâlc, fără a face paradă de profunzimile sensurilor. Un personaj de legendă din istorie şi dramaturgie se dă jos din ramă şi ne vorbeşte la persoana I despre comoditatea noastră de a face parte dintre cei mulţi şi despre frica noastră de a ne asuma nebunia de a fi noi înşine.

Teatrul Odeon

Henric al IV-lea

de Luigi Pirandello

Traducerea: Ion Frunzetti

Regia: Vlad Cristache
Scenografia: Mădălina Niculae și Andreea Tecla
Muzica originală și interpretarea live: Cezar Antal
Light-design: Cristian Niculescu

Distribuţie:

Henric al IV-lea – Marius Stănescu
Marchiza Matilde Spina – Elvira Deatcu
Baronul Titto Belcredi – Dan Bădărău
Doctorul Dionisio Genoni – Ionel Mihăilescu
Fiica Marchizei, Frida – Ioana Bugarin
Tânărul marchiz Carlo Di Nolli – Eduard Trifa
Cei patru falşi consilieri secreţi:
Landolfo (Lolo) – Gabriel Pintilei
Bertoldo (Fino) – Ioan Batinaș
Arialdo (Franco) – Ionuț Kivu
Ordulfo (Nono) – Relu Poalelungi
Servitorul Giovanni – Cezar Antal

Durata: 2h10m

Cu Big Brother la Muzeu

Îmi amintesc puţine lecţii din cărţile alb-negru de Limba Franceză din clasele V-VIII; cunoştinţe, cu atât mai puţin. „Mon école”, „Au théâtre,” „Une visite dans une usine” şi „Au musée”. De departe cele mai multe cuvinte în limba franceză mi-au rămas agăţate în vocabular despre uzină, producţie, maşini, table, spor şi voioşia muncii. Dar de vizitat, cu părere de rău, încă nu am viztat un asemenea obiectiv. La mon école, în schimb, încă mai merg aproape zilnic, au théâtre măcar de 2-3 ori pe săptămână şi au musée abia aştept să poposesc în fiecare vacanţă.

Aşadar, la biserică poate că nu sunt tocmai dusă aşa cum spune zicerea din bătrâni, dar la muzeu cu siguranţă. Şi în stabilimentele cele mai vestite într-ale artei şi frumosului şi în unele mai puţin marketate din cotloane de ţară. Am văzut-o şi pe Mona Lisa şi toate pinacotecile din Munchen deodată, dar şi Muzeul Pisicilor din Amsterdam şi Acvariul din Tulcea. Am o tragere de inimă spre ceea ce se numeşte generic „atracţie turistică”; vreau să văd cu ce se mândreşte oraşul; ce are de arătat lumii pus frumos în vitrină. Uneori o casă memorială e doar un apartament destul de banal, alte ori o căsuţă care pur şi simplu respiră a istorie. O pagină olografă înrămată pe un perete îţi poate stârni mai multă emoţie decât o sculptură despre care ai citit câteva pagini bune. Când stai ochi în ochi cu un loc sau operă de artă, când faci cunoştinţă cu cineva prin intermediul mijlocit al moştenirii sale, dai mâna prin timp cu un trecut pe care îl continui prin percepţia ta personalizată într-un prezent mereu continuu. Şi te conectezi la fluxul acestei spirale fascinante numită umanitate.

Dar nu în toate muzeele e linişte; ba dimpotrivă. E rar să ai şansa de a sta singur într-o sală copleşitor de largă, înconjurat de chipuri care te privesc de la înălţimea simezelor. Când se întâmplă să stai sub un luminator, de exemplu şi să păşeşti printre aceste priviri fixe care te urmăresc doar pe tine, devii tu însuţi cel expus iscodirii mirărilor de demult. Şi e, într-adevăr, o experienţă emoţionantă. În mod normal muzeele sunt pline de vizitatori pestriţi; turişti care fotografiază cu sau fără blitz fiecare tablou ca pentru a-şi retrăi vacanţa pas cu pas odată întorşi pe canapeaua de acasă – uită, însă, privind contnuu prin lentilele aparatelor să o trăiască atunci când chiar se întâmplă şi rămân doar cu imaginea în 2D a unui întâmplări pe care doar au arhivat-o fără a o simţi, de fapt. Dintre ei se desprind cei care îşi dau timp pentru a privi exponatele, care nu se grăbesc cu ochii mai mult la ecranul ceasului să bifeze cât mai multe borne culturale. Cei care chiar observă, nu doar văd la grămadă nume sonore de artişti şi asociază fugitiv renumele cu o imagine pe care o vor uita, însă, curând, amalgamată cu parcul de distracţii, cina gustoasă, catedrala din centru şi orele prelungite de shopping. Căci ce vacanţă ar fi aceea fără sesiunea de cumpărături atât de necesare, nu-i aşa?

Dar cele mai ciudate trăiri într-un muzeu nu le ai nici când eşti luat de valul de oameni mulţi şi grăbiţi de a se adăpa din cultura universală, nici când te plimbi însingurat printre opere de artă care par că te analizează critic. Ochii cei mai pătrunzători, tăcerile cele mai apăsătoare, emoţiile cele mai intense nu ţi le dau nici turiştii, nici operele de artă. E previzibil cum poate decurge o astfel de visite au musée. Interacţiunea cu personalul angajat să fie vigilent întru conservarea şi neaccidentarea moştenirii culturale e priceless. Aceşti cerberi cu chip feminin de cele mai multe ori, purtând uniforma sobră, mereu bleumarin, cu ecuson aninat cu mândrie, walkie-talkie la brâu şi ochi de şoim sunt păstrătorii nobili ai artei pure.

În muzeele patriei noastre simţul datoriei este invers proporţional cu media civilizaţiei majorităţii vizitatorilor, se pare. Poţi vedea cu uşurinţă iniţiale scrijelite pe un colţ de ramă, pe un perete sau câte o urmă de gumă chiar în centrul unui portret. E clar că simţurile ascuţite şi reacţiile instante au fost antrenate în condiţii de luptă corp la corp cu nesimţirea în cele mai aprige condiţii. Stresul de pe chipul acestor doamne sobre, cu voci ferme şi mâini mereu împreunate într-o încordare ce exprimă, aproape mai rafinat decât o fac sculpturile pe care le păzesc cu atâta străşnicie, această postură de chin perpetuat în zile care vin la rând mereu la fel e opera de artă a celor care le-au pus siguranţa zilei de mâine în pericol. O gumă pe un tablou e o crimă; dublă. Nu doar faţă de opera de artă, ci şi atentat la locul de muncă al celei răspunzătoare de sala respectivă.

Şi atunci frica păzeşte bostănăria. Sentimentul ciudat de a fi considerat infractor înainte de a manifesta orice iz de intenţie în acest sens pluteşte greu în aer. Orice apropiere de pânza unui tablou e acompaniată de o apostrofare ca de şef de baracă dintr-o brigadă severă: „Nu vă apropiaţi la mai puţin de un metru”. Nu ai ruletă la tine şi aproximezi cam cât înseamnă prin aer această limită impusă cu stricteţe. Şi întrebi din privire dacă e suficientă depărtarea pe care ai interpus-o între tine şi obiectul ce îşi pierde atributele admiraţiei şi capătă nuanţele interdicţiilor ameninţătoare. Şi ţi se face şi ţie frică. La orice pas verifici, parcă, dacă ai voie. Îţi e îngăduit să mergi mai departe, cât trebuie să zăboveşti în faţa următoarei opere, e prea mult, e prea puţin, ai voie să spui ceva, poţi întreba, oare deranjezi? Şi de toată relaxarea şi comunicarea cu umanitatea prin intermediul artei se alege praful şi rămâne doar hăituirea prin săli sub privirile agere pe care le simţi cum îţi ard spatele şi te supraveghează ca pe un aprioric infractor.

Deranjezi. Răspunsul la toate întrebările ăsta e. Da, deranjezi. Aşa că uită-te mai repede la ce ai de uitat; oricum nu înţelegi nimic şi e un mister ce poţi căuta într-un muzeu. Eşti ciudat. Pleacă. Şi lasă-le pe doamne să se odihnească la umbra tablourilor agăţate pe pereţi. Au şi ele problemele lor. Arată-ţi iubirea şi adeziunea pentru acest Big Brother atoatevăzător şi ameninţător şi părăseşte incinta. E mai înţelept aşa; căci 2 şi cu 2 nu fac întotdeauna 4 în absurdul realităţii suspendate în frică din muzeele păzite de doamne pururea vigilente.

„Bucuriile Alinuței” Astăzi: CFR, mon amour

Craiova, la zi de mare sărbătoare: câștigatea Cupei la fotbal de către o echipă a urbei și, așa cum am aflat pe surse, promovarea în prima ligă a patriei a unei a doua echipe ce reprezintă cu onor capitala Olteniei istorice. Extaz revărsând pe străzi, urale, chiuituri și beatitudine sportivo-culturală. Să ne bucurăm, unchiule, să ne bucurăm!

Cu această fericire plutindă în suflete și cu mândria locală infuzată în piepturi, pornit-am spre gara cea renovată cu bani europeni. Trenurile, însă, la fel cu fauna ce alcătuiește populația indigenă migratoare între așezări mai mult sau mai puțin urbane, trenurile, așadar, sunt profund naționale – cu tot ce are tradiția noastră mai nefast și imund: mizerie, prostie și tupeu.

Vagoanele triste se hurducăie pe linie și locomotiva ce parcurge, parcă, secole pe șine pentru a ne ajunge la peron oprește cu zgomot și opontiri. Un val uman pestriț înarmat cu un arsenal de papornițe și plăși, geamantane de plastic cumpărate pe puncte din benzinării și multă rafie fără de nicio etichetă, însă, se iscă, parcă, spre a inunda cu respirații amestecate cu viruși, microbi și stropi de transpirație spaţiile mici numite locuri inscripţionate pe amarnicele de bucățele dreptunghiulare – biletele scrise citeț din care orice pseudo-cititor de litere şi numere, posesor de cunoștințe ale claselor primare, poate distinge fix localizarea precisă a propriului spațiu cumpărat în episoadele traumatizante desfășurate la ghișee cu povești egal de spectaculoase.

Dar ce să vezi; valul se lovește ca de bolovani de cei care se înțepenesc pe locuri ce nu le aparțin nici măcar vremelnic. Se activează, parcă, o arumură de gălăgie și tupeu; ei știu sigur că acolo și doar acolo vor sta preț de o călătorie și încă o viață. Și ce dacă tu ai un prăpădit de document care te fericește a fi ocupantul de drept al scaunului cleios de câte dosuri și sosuri personale s-au odihnit pe ele în vremuri rostogolite la rând. Și ei au. Da, da. Tot acolo. Și ieșire din această dilemă existențială clar nu se poate afla. Iar în tot acest timp elongat cuantic, în care secundele se transformă, parcă, în praf de veșnicie, alți compatrioți înțesați de bunuri materiale pe care le poartă cu sine peste kilometri și timp vor să ajungă la locul făgăduit de biletul aflat în buzunarul de la piept al cămășii asudate.

Măștile medicale acoperă expresiile paroxistice ale celor care urcă ariile lamentațiilor în decibeli odată cu despărțirea nedreaptă de scaunul promis. Corpurile se ating și se strivesc între ele tricouri cumpărate de la tarabe cu cele comandate pe net și livrate la ușă. Suntem o masă dementă de capete înfierbântate într-un container de tablă ruginită care se ceartă surd și absurd… fără sens și fără discernământ.

Logica pare a fi ultima redută a speranței. Dar cine, oare, o mai poate invoca sau evoca între atâtea indignări și (ne)adevăruri personale? Când în sfârșit vocile de ulițe desfundate tac și puținul exercițiu de bun simț reușește, misterul de nedezlegat al locurilor insuficiente pentru atâtea suflete nedreptățite se evaporă ca damful de transpirație ce deja ne cuprinde într-o îmbrățișare solidară. Locul poartă același număr, dar vagonul, vai, vagonul, e un altul – cavoul supra-încălzit ce urmează a ne fi devenit prezent preț de un viitor extrem de apropiat e un altul, mereu un altul. 2 nu e 20… un zero în plus nu e un moft; nu e acolo pentru a te face pe tine mai special. 2 sunt ochii mamei tale, mâinile proprii și, probabil, literele cunoscute de majoritatea con-călătorilor. 20 sunt cei care încearcă să se strecoare prin cei 50 de cm atât cât măsoară lățimea fatidicului culoar unde tocmai s-a rezolvat o problemă a universului.

Deci, dragi și mimunați concetățeni, frați întru Decebal și Traian, citiți – orice, oricând, oricât! Citiți tot! Atât cât știți şi cât puteți. Mai ales biletele de tren cumpărate cu bani câștigați cu sudoarea frunții.

„Trădarea lui Einstein” de către artă

Multe se mai petrec în lume; dintotdeauna. De la banalul fapt de viaţă cu potenţial dramatic şi până la cele mai îngrijorător-creative destine pe care soarta le complică după bunul plac. La intersecţia dintre istorie şi spectaculos ia naştere grăunţa de posibil act artistic. Nu e suficient ca o poveste să aibă tâlc, personaje colorate şi surprize în cascadă. Depinde cine şi cum alege să o spună. Materialul pe care ni-l pune la dispoziţie realitatea e bogat, divers, ofertant şi ispititor. Cu toţii ştim măcar două-trei poveşti care şi-ar merita faima între copertele unei cărţi sau în decorurile unui spectacol de teatru. Ce se întâmplă, însă, când scena încearcă fără niciun succes să adauge acel strat spectacular atât de necesar pentru ca faptul de viaţă să devină artă?

Spectacolul „Trădarea lui Einstein” de Eric-Emmanuel Schmitt în regia lui Tudor Ţepeneag de la Teatrul Evreiesc de Stat este o întâlnire cu nepotrivre de caracter: Un personaj excepţional din viaţa reală nu îşi găseşte corespondentul scenic, ci se miceşte sub ochii spectatorilor devenind rostitorul plicticos al unor vorbe lipsite de intenţii. Piesa îngrămădeşte în povestea celor trei personaje multe fapte istorice, o sumedenie de reflecţii şi mult prea multe consideraţii filosofice; practic, autorul uită principiul de bază al teatrului: acţiunea. Surprizele nu prea au niciun haz, suspansul e artificial, deznodământul poate fi oricare final de scenă, orice episod poate lipsi fără să deranjeze prea mult ansamblul şi întreaga construcţie pare o însăilare de situaţii peste care se toarnă cuvinte mari încercând a se acoperi golurile flagrante.

Regia şi scenogografia nu ajută cu nimic această lipsă de spectaculozitate; dimpotrivă. Într-un cadru neprietenos, înjghebat, parcă, din recuzita reciclată din magazia teatrului şi „salvat” cu o proiecţie tautologică, decorul semnat de MC Ranin e o ilustrare prăfoasă, lipsită de orice merit estetic, ce umple scena cu obiecte desperecheate doar pentru a nu o lăsa goală. Regia pare a urma aceeaşi direcţie dezolantă a acţiunilor adăugate doar pentru ca actorii să nu stea degeaba. Inserturile dintre scene în care violonista Rodica Doija acompaniază colajele video ce ne plasează în contextul şi timpul potrivit sunt o banală rezolvare „la faţă de cortină” care funcţionează ca semn al cronologiei şi răgaz pentru schimbările de decor deloc necesare.

Despre emoţie nu poate fi vorba; nu am de ce nici să empatizez cu un Einstein obosit şi plictisit, nici de ce să mă tem pentru viaţa lui, pentru că agentul FBI nu e decât o caricatură stereotipă derizorie, iar prietenul vagabond doar un personaj de legătură. Ritmul e sec, lent, fără nicio culme, cu prea puţine încercări neizbutite de a construi un punct culminant verosimil ca intensitate. O enumerare politicoasă de scene în care se cugetă pe-ndelete despre război, pace, violenţă, atrocităţile unui secol dement şi vina unui geniu de a fi contribuit fără voie la crearea lor. Dar nici măcar această căinţă, acest sens al textului nu e relevat credibil. Nu îl judec pe Einstein pentru că, aşa cum apare personajul în acest context, nici măcar nu mă interesează.

Jocul actorilor în distribuţia Andrei Finţi (Einstein), Veaceslav Grosu (Vagabondul), George Remeş (O’Neill) se aliniază aceloraşi lipsuri de consistenţă. Singurul care se desprinde timid, reuşind prin contrast să adune puţină empatie, să creioneze un plan interior credibil personajului său şi să alcătuiască o expunere artistică sinceră e Veaceslav Grosu al cărui vagabond are căldură şi umanitate. Andrei Finţi pare a se concentra exclusiv pe cuvintele din text pe care le uită şi le încurcă de mai multe ori. Lipsa de inteligibilitate şi de gând a peroraţiilor lungi cu iz academic şi filosofic pică într-o cadenţă de povestire menită să aducă somnul. Chiar şi pasajele critice despre Holocaust sau bomba atomică, pe cât de impresionante în fapt, pe atât de moi şi aplatizate cad pe scenă în palide încercări de revitalizare a unui personaj născut mort. George Remeş foloseşte toate clişeele din filmele cu agenţi FBI, e artificial şi atunci când încearcă să aducă ceva nou, să surprindă, îngroaşă încă şi mai ostentativ tuşele unei forme pe care nu o stăpâneşte nici prin gând, nici prin mijloace tehnice.

„Trădarea lui Einstein” este un spectacol expozitiv, lipsit de un fir roşu dramatic. Vedem câteva episoade ce par stinghere între acorduri de vioară şi imagini cu copiii din Hiroshima sau lagărele naziste menite să impresioneze prin activarea memoriei. Figura lui Einstein se desprinde doar din titlu, iar problematica pe care doar o citează piesa lui Eric-Emmanuel Schmitt nu e suficientă pentru ca impactul subiectului să nu mai aibă nevoie şi de o formă artistică împlinită. Nu e suficient să onorezi victimele unui trecut mult prea crud, să menţionezi o figură celebră şi să pui în discuţie teorii; artele spectacolului au în grija lor şi aspectele extra-sociale. Cu cât mijloacele artistice sunt mai performante, cu atât faptele de viaţă vor căpăta relevanţă odată urcate pe scenă. Altfel, e mai sincer să le lăsăm în paginile cărţilor de istorie şi în grija celor care le cercetează pentru a fi de folos urmaşilor ce vor să înveţe din ele.

Teatrul Evreiesc de Stat

Trădarea lui Einstein

de Eric-Emmanuel Schmidtt

Traducerea: Tudor Țepeneag

Regia: Tudor Țepeneag

Scenografia: MC Ranin

Video: Liviu Alecu

Distribuţie:

Einstein: Andrei Finți / Mircea Dragoman
Vagabondul: Veaceslav Grosu / Neculai Predica
O’Neill: Mihai Nițu / Andrei Miercure / George Remeș
Violonista: Rodica Doija

Durata: 90m

„Bull”ing sau auto-promovare?

Carisma şi personalitatea ţin de multe ori locul unor calităţi profesionale. Încrederea în sine poate fi mai de preţ decât abilităţi tehnice sau cunoştinţe studiate cu migală. Ambalajul vinde! Un slogan isteţ poate convinge pe oricine să cumpere orice. Iar noi cu toţii ne-am devenit tarabe cu oferte 2+1. Dacă nu ştim să ne promovăm propria persoană, dacă nu suntem entertaineri înnăscuţi, nu prea avem nicio şansă de ascensiune în labirintul relaţional numit networking. Dacă nu captezi atenţia de cum intri într-un birou, dacă nu te recunoaşte nimeni când treci pe hol, dacă doar stai cuminte şi îţi vezi sârguincios de treabă, eşti cam lame, bro. Şi ce dacă eşti performant? Pe cine interesează că dai ramdament dacă nu ai un vibe bun şi strici zenul echipei.

Spectacolul „Bull” de Mike Bartlett, în regia lui Silviu Debu de la Teatrul Mic este o metaforă evidentă a acestei lupte continue pentru relevanţă în micro-cosmosul etanş al culturii de corporaţie. Piesa pare scrisă cu dedicaţie pentru un public adus în sală cu voucherele primite odată cu Secret Santa-ul organizat de cei de la HR. Şi miza pare a fi recunoaşterea şi aprobarea fiecărei situaţii, fiecărei interacţiuni, fiecărei replici şi stoarcerea unui picur de empatie din humanoizii scoşi pentru o seară din birourile lor cubice de unde lucrează pentru a-şi îmbunătăţi mereu şi mereu statisticile cu speranţa unei avansări şi a unei măriri consistente a pachetului de bază.

Dar cât miez artistic poate conţine această machetă 1:1 a unei lumi atât de lipsite de afecte, în care contează doar cifrele din tabele şi feliile din grafice? Montarea cât de poate de naturalistă a acestui text care exagerează şi hiperbolizează voit o situaţie recognoscibilă din viaţa de zi cu zi pare o caricatură căreia îi lipseşte, însă, umorul. Situaţia în care din trei angajaţi unul trebuie concediat, iar doi se aliază pentru a-l destabilza emoţional pe cel mai performant pare foarte ofertantă pentru scenă. Doar situaţia. Textul, însă, merge brutal într-un crescendo de situaţii absurde, care ar trebui să deraieze la un moment dat atât de violent încât să existe acea extrapolare artistică.

Montarea de la Teatrul Mic rămâne, însă, cuminte şi liniară; are conştiinciozitatea unui elev silitor care nu iese din litera manualului. Bazându-se exclusiv pe relaţiile dintre parteneri, cu prea puţină imaginaţie şi rezolvări scenice fade, toată posibila spectaculozitate revine în sarcina actorilor. Gabi Costin (Thomas) are energia şi carisma necesare pentru a deveni punctul de interes al spectacolului şi simte foarte just această structură concentrică din jurul lui. Concentrat şi cu măsură, încasează şi acumulează motive pentru a răbufni în momentele cheie cu diferite intensităţi. Reuşeşte să rămână nu doar credibil, ci adaugă un strat personal dramei acestei victime a unei metafore crude.

Partenerii săi, Diana Cavallioti (Isobel) şi Virgil Aioanei (Tony) au precizie în joc şi menţin acea mască monoton-relaxată a răufăcătorului desemnat. Egali, fără să trădeze emoţii, cu o jovialitate exersată, personajele lor sunt exact cum ţi le-ai închipui la prima lectură a textului şi îşi îndeplinesc fără dificultate funcţia în desfăşurarea acţiunii. Vlad Corbeanu (Carter) e ajutat de un aspect excentric pe care îl pune, însă, excesiv, în evidenţă. Îşi joacă apariţia şi creează o imagine stereotipă a acestui influent om de afaceri, fără a-i găsi o caracterizare dincolo de haine, gesturi şi recuzită.

„Bull” e un spectacol fără culmi şi fără prea multe surprize. Acel al doilea final pe care textul îl conţine, acel monolog în plus care explică încă şi mai ostentativ şi mai expoziţiv şi trage nu numai de guler, dar şi de urechi spectatorul care se presupune că încă nu a înţeles mesajul destul de evident dealtfel, e păstrat şi în această montare. Devine o coadă mult prea lungă, obositoare şi inutilă, al cărei singur merit e acela de a explica şi titlul: Thoms cel hăituit devine un bull în arenă hăituit ca de o toreadoare de Isobel. Tautologic şi cu nicio altă funcţie conotativă sau estetică decât aceea de spectaculozitate forţată.

Bulling-ul e un fenomen cu adevărat îngrijorător. Abuzurile şi hărţiurea nu sunt doar subiecte bune pentru încă alte multe povestiri şi nu au fost inventate la Hollywood. Pe lângă campaniile de conştientizare şi luările de poziţie necesare actele artistice care se concentrează în jurul acestor probleme riscă să devină afişe unidimensionale dacă nu reuşesc să adauge un strat artistic mai consistent decât simpla citare. Nu e suficient să mă impresioneze doar tema unui spectacol. Nu e suficient să empatizez şi să mă identific numai cu situaţia. Pentru a-şi păstra în continuare relevanţa şi pentru a nu deveni doar o unealtă boantă, spectacolul de teatru trebuie să îşi păstreze mijloacele şi să le combine fericit cu povestea şi mesajul.

Teatrul Mic

Bull

de Mike Bartlett

Traducerea: Ilinca Hărnuţ

Regia: Silviu Debu

Consultant scenografie: Ioana Pashca

Distribuţie:

Thomas – Gabi Costin

Isobel – Diana Cavallioti

Tony – Virgil Aioanei

Carter – Vlad Corbeanu

Durata: 1h10m

Emoţiile ne aduc împreună

Încerc foarte sincer şi activ să înţeleg şi să asimilez paradigmele sociale. De multe ori găsesc informaţii care mă pun pe gânduri, care mă întristează, care mă sperie sau, alte ori, îmi dau prilej de speranţă, pace şi bucurie. Respect diferenţele dintre noi toţi pentru că îmi par fireşti – nu am nevoie de niciun argument pentru asta. În schimb, simt nevoia să îmbrăţişez asemănările. La fel de fireşti. Emoţiile; sentimentele sunt cele care ne aduc împreună. E nevoie de empatie şi de apropiere pentru a face faţă fricii şi urii.

Aşadar, încerc un gest de curaj: am pus la rând, aleator, câteva situaţii care mă emoţionează. Poate, cine-ştie cum, sună cunoscut şi provoacă amintirea unei emoţii. Putem onora diferenţele dintre noi preţuindu-ne asemănările.

– Oameni care văd pentru prima dată culorile

– Sportivi care îşi ajută adversarii

– Bucuria unui copil care primeşte autograf de la vedeta preferată

– Lumina la apus în Florenţa

– Broaştele care orăcăie noaptea în lacul din Cişmigiu

– Pudoarea şi decenţa din “Rămăşiţele zilei”

– Povestea de dragoste din “Animal pe moarte” de Philip Roth

– Songul puiului de pinguin din “Happy feet 2”

– Puii de raţă – Căpriţele cu urechi lungi

– Cânii care îşi revăd stăpânii după mult timp

– Tăcearea de dinaintea aplauzelor la finalul unui spectacol

– “The circle of life” din “The Lion King”

– SPOILER: Scena din “Avangers: End Game” în care revin cei “şterşi” de Thanos

– “Mai este oare acesta un om” de Primo Levi

– “La noche de mi amor” cântat de Chavela Vargas

– Când ninge cu soare

– Scena ariei “La mamma morta” din filmul “Philadelphia”

– Gospodine care se bucură din tot sufletul că mâncarea pe care o gătesc de o viaţă e apreciată la “Chefi la cuţite”

– Liniştea de la Mănăstirea Bârsana din Maramureş

– Prima strofă din “Bohemian Rhapsody”

– Moscheea Sheik Zayed din Abu Dhabi – Baby Yoda

– Dobby din “Harry Potter”- Dumbo

– Arcul personajului Wolverine

– Mirosul de pâine prăjită şi ceai de tei

– Lemurul care mănâncă orez expandat

– Monoloagele domnilor taximetrişti

– Vecinii de scaun din tren care se salută după un drum lung chiar dacă nu au schimbat nicio vorbă

– “From now on” cântat la repetiţie de toată distribuţia filmului “The Greatest Showman”

– Privirea ochi în ochi a doamnelor în vârstă de la care cumpăr mărar chiar şi când nu îmi trebuie

– Zâmbetul doamnelor casiere atunci când mulţumesc, zâmbind la rândul meu, şi salut

– Un “Ce mai faci?” dezinteresat

Constantin Cojocaru

Copilăria senectuţii

Legile firii sunt cam lipsite de imaginaţie. Te naşti, trăieşti ce trăieşti şi pleci pe undeva, te-le-leu, de nu mai ştie nimeni unde să te găsească. Şi toţi ne supunem cuminţi acestor mofturi ale existenţelor pe care ne tot prefacem că vrem a le înţelege. Şi ne punem tot felul de întrebări şi ne frământăm şi tot descoperim de secole alte şi alte lucruşoare ce ni se par a fi miraculoase. Apoi ne plictisim şi iar mai trăim puţin. Cam banală această trecere numită viaţă.

Există printre noi, însă, oameni care , nic ei nu ştiu cum, se furişează printre legile astea ursuze ale firii şi le joacă feste. Nu doar trăiesc aşa, la rând, zi de zi ca noi toţi, ci pare că sar prin timp şi joacă şotron cu timpul care le îngăduie o curgere aparte, după alte clepsidre, cu un nisip de praf de stele. Secretul celor care fac cu ochiul timpului banal e copilăria păstrată nu ca o poză tocită într-un album scorojit, ci în lumina ochilor, mereu gata să zâmbească ghiduş din colţul pleoapei. Între cei ai teatrului, cine altcineva ar putea fi un asemenea copil boţogaş care se joacă pe-ndelete cu timpul dacă nu Ţâcă.

Porecla devenită renume a lui Constantin Cojocaru, aşa scurtă şi cu prea multe consoane contondente în suită, încapsulează spiritul acesta creator care, exact ca un copil răsfăţat, se alintă până e lăsat să fie aşa cum vrea el. Fără vârstă în buletin, fără gen pe scenă. Personalitatea sa artistică depăşeşte înregimentările în tipologii şi se joacă frumos de-a un „ce-ai fi dac-ai fi” când filosof, când copil, când femeie, când doctor, când marginal, când preşedinte, când puşcăriaş, când domn şi când ţăran. Ţâcă e apelativul pe care îl folosesc cu drag regizorii, colegii şi prietenii, care în lipsa reverenţiosului pronume de politeţe se încarcă de fiecare dată şi cu respectul pe care îl atrage cu sine ego-ul artistic bogat şi atât de nuanţat.

Constantin Cojocaru este acel actor pe care vrei să îl iei acasă cu tine când pleci din sala de spectacol. Ţi se lipeşte de suflet zâmbetul său calin, privirea blajină, faţa mototolită, corpul mărunţit, dar bine legat, mereu concnetrat într-o tensiune a aşteptării. Vocea timbrată ca o şoaptă de noapte bună, glasul vibrant şi inflexiunile neaşteptate ale rostirii personale şi bogate în nuanţe rămâne în memoria auditivă ca un refren şuierat ce mai are să îţi povestească ceva încă puţinp vreme după lăsarea cortinei.

Fie că e un bun prieten cu preferinţe carnale nu tocmai ortodoxe în „Povestiri despre nebunia noastră (cea de toate zilele)” şi salută politicos „Săru’mâna, tanti Hanek”, fie că e o Zoia aţoasă, bodogonitoare şi hachiţoasă în „Gaiţele” sau Cioran, candid, duios şi uşor atins de uitare în „Mansardă la Paris cu vedere spre moarte” sau Nicolae Ceauşescu speriat în ultimele clipe de viaţă, dinainte condamnat într-un proces dintr-o realitate paralelă pentru el, în „Ultimele zilei ale lui Nicolae Ceauşescu”, fie că e Spiridon – un băiat de prăvălie îmbătrânit şi obosit în „O noapte furtunoasă” sau Krapp cel singur în faţa propriei voci care îi vorbeşte din trecut în faţa unui sfârşit de ne-evitat sau Goe cu pălăria de mariner pe cap, bătând agasat din picioruş, zbierând la tanti Mitza şi etalând un întreg repertoriu de istericale juvenile sau, sau, sau… orice nume ar avea personajul său, Constantin Cojocaru îi împrumută sensibilitatea, atenţia şi ludicul său. Găseşte de fiecare dată interpretări inedite ale replicilor, rezolvă neaşteptat câte un mic amănunt şi pigmentează cu o notă personalizată de umor şi isteţime parcursul acestor multe vieţi pe care le schimbă des, pe multe scene.

Şi a fost şi Romeo al Julietei şi Harap-Alb şi a Leonida al Efimiţei şi Bufonul lui Lear şi Avarul lui Moliere şi mulţi taţi şi fii şi bunici. O carieră bogată în care rolurile mari şi mici au găsit generozitatea de a sta alături şi de a spune poveşi. Această generozitate şi spirit ludic şi, poate, puţin spirit de aventură şi, sigur, bucuria de a rămâne tânăr în spirit l-au dus pe Constantin – Ţâcă – Cojocaru pe scenele teatrelor independente unde colegii cei cum jumătate din vârsta sa îi sunt prieteni şi parteneri şi egali. Felul lejer şi firesc şi profund uman de a fi prietenos şi cumsecade e reconfortant la un actor cu adevărat mare care niciodată nu poartă la rever acest atribut pe care îl reconfirmă, doar, pe scenă, cu sârguinţă, respect şi drag de profesie şi oameni.

De la Constantin Cojocaru alfi că minutele nu mai au durată atunci când uiţi să le numeri ascultându-i poveştile dintr-o viaţă petrecută în teatru şi pentru teatru. Savoarea sa de narator civil este aceeaşi cu profesionalismul artistului de pe scenă. Recunoşti aceleaşi inflexiuni ale aceleiaşi voci calde, cu o mică răguşeală timbrată, dar de această dată personaje nu mai există. Doar plăcerea unui om bun de a îţi face minutele mai plăcute. Dacă aş putea alege vocea naratorului vieţii mele, asemenea cu cea a lui Morgan Freeman pentru un documentar, atunci cu siguranţă acea voce ar fi a lui Constantin Cojocaru.

Ţâcă şi zâmbetul său subţiat într-o liniuţă luuungă şi ochii miciţi într-o familiaritate caldă şi mâinile cu degete expresive care ţin o ţigară şi părul uşor ciufulit şi alura de Gavroche în care se topesc şi câteva znoave de ale lui Nică şi un strop de înţelepciune a unui Merlin misterios şi fără de vârstă, această tolbă din piele moale de poveşti şi personaje e Constantin Cojocaru – copilul-bunic al scenei.