Aşteptarea sperioasă construită pe scenă, caruselurile de fugi în suită pentru câte un accident anunţat cu zgomot par a deveni motive de încă o secundă în plus de folos, de viaţă trăită între pereţii bătrâni care nu peste mult timp vor deveni moloz ce atârnă greu.
Arhive autor:epingeaca
HOP şi d’E-pîn-geac la GALĂ
Cu multă curiozitate, pregătită pentru mirări constructive şi cu pumnii strânşi pentru cât mai multe reuşite, urc geacul în tren şi sper să îl umplu cu veşti din cele mai frumoase din cetate.
„Adio, domnule Haffman”, bun-venit plictis!
Totul pare pus cu mâna, crispat, relaţiile nu înaintează, ci se păstrează într-o politeţe sterilă maculată de sentimente care, totuşi, se vor a fi răscolite de intenţiile poveştii.
Super-eroul care mi-a devenit model
Nu are capă, nu scoate lasere pe ochi şi nu are forţa unui uriaş verde. A zburat mult, e adevărat, dar cu avionul, departe, pentru a-şi putea folosi super-puterea: grija pentru ai lui.
Bucuriile Alinuţei: Astăzi Enel
Şi, dintr-o dată – clac şi linişte se făcu’: frigiderul nu mai bârâia, cana minune nu mai fierbea, ceasurile cu leduri nu mai ştiau nici ele să măsoare timpul. Tăcere şi suspans.
„Povestea personajelor mele pierdute” şi regăsite
Există un comentariu ca o notă de subsol ce se pierde printre dialogurile destul de previzibile, „ca din carte”: o critică din perspectivă contemporană a marilor clasici ale căror opere sunt depăşite de anvergura şi reverberaţiile căpătate de personajele lor peste timp.
Povestea iubirii
A murit liniştit, minţindu-se cu inocenţă. Nu toţi recunoaştem iubirea. El a căutat-o din ce în ce mai departe de el şi n-a văzut-o nici când a închis ochii.
„Cassandra” sunt eu!
Scriitoarea care îşi pierde inspiraţia odată cu moartea mamei porneşte într-o căutare a cuvintelor pentru elogiul care este aşteptat tocmai de la ea, dar şi a identităţii propriei feminităţi. Cine mai este ea fără mama? Cine a învăţat să fie şi cine a devenit?
O seară. O breaslă. Gala UNITER 2021
Sau, cel puţin, aşa am simţit eu – copilul fericit de sărbătoare cocoloşit în sufletul unei dudui îmbrăcate cum a ştiut ea mai frumos. La final, când toate s-au spus şi s-au aplaudat, când live-ul s-a terminat, am pregetat să plecăm. Momentul acela în care am rămas pe scaune încă puţin, cu toţii, a fost clipa în care un „împreună” nerostit s-a simţit mai frumos decât declaraţii meşterite isteţ. Sau, cel puţin, aşa am simţit eu.
„Rosto” – un pedagog de şcoală veche
Această repunere în drepturi, practic, a demascării ipocriziei, violenţei, mediocrităţii supra-evaluate şi a mişmaşurilor danubiano-pontice are efectul unei cafele tari pe care o poţi savura şi fără cubuleţul de zahăr.
d'E-pîn-geac 