Arhive autor:epingeaca

FNT 31 – Punct, punct şi virgulă, puncte de suspensie

Realitatea atât de precară, nesiguranţele de tot felul în care gravităm mai conştienţi, mai speriaţi, ori mai resemnaţi îşi pune marca înfierată cu arsură de frică şi asupra felului în care facem teatru ori receptăm actul de cultură.

FNT 31 – la jumătatea plină/goală a paharului

E complicat de alcătuit un best of atunci când superlativele nu prea au cum să răsară din restricţii, frustrări şi frici. Nu ne aflăm într-o situaţie convenţională, suntem departe de una ideală şi în aceste condiţionări continuăm să existăm – „a fi” e performanţa însăşi.

FNT 31 – trei spectacole, două zile şi o primă impresie

Curiozităţile, mai bine spus – pentru că fiecare se miră din alte motive: noutatea, originialitatea, inovaţia, o uitare reactivată, opţiuni eclectice, aşteptări depăşite, aşteptări dezamăgite – să tot ai motive să îţi scormoneşti plăcerea de a fi curios

Ion Horia Leonida Caramitru – Pino sau zâmbetul trist al despărţirii

E greu de scris şi de spus Ion Caramitru „a fost” şi apoi să treci între virgule ipostaze şi cuvinte ce definesc statura unei figuri a lumii culturale pe care, încă, nu o cuprindem în toate faţetele interdependenţelor pe care nici nu ştiam că le avem.

„Cabaret”ul decadenţei şi al terorii

„Cabaret” dă sentimentul de reflexie a unei lumi aflate între două timpuri, într-un limbo perpetuat orbeşte în decadenţă înmuiată în gin, făcând efortul de a ignora sfârşitul umanităţii bestial şi atroce care se instalează cu zgomot de cizme mărşăluind şi imnuri răstite.

Realitatea şi realismul fantastic din „Vitrine imposibile”

Precum expresia mirată din bancul în care un om vede pentru prima dată o girafă şi exclamă „Aşa ceva nu există!”, la fel de bogată în sensuri este această metaforă artistică în care focusul nu e concentrat doar pe o singură parte a convenţiei.

„Ian Mckellen on stage” şi în foyer cu o găletuşă galbenă în mână

            În partea a doua a spectacolului scoate din „lada sa de zestre” teancuri de volume cu cele 37 de piese şi are câte ceva de spus despre fiecare în parte. Iar când poveştile se opresc şi începe monologul îl vezi cum se transformă sub ochii tăi. E acelaşi, însă trăsăturile i se modifică pentru că în acel moment gândeşte cu mintea lui Aufidius din „Coriolanus” ori cu cea a lui Romeo sau chiar a Julietei sau a lui Macbeth. E modern şi clasic în acelaşi timp. Fără vârstă. Înţelegi frumuseţea perenă a celui mai cunoscut dramaturg din lume auzind rostogolirea silabelor în cadenţa acelei şcoli de viţă nobilă, cu o voce plină de carismă pusă în slujba unui gând sincer, cu o inimă bubuind de sensibilitate şi iubire. Cu energia unui spiriduş şi forţa unui Prospero, senzualitatea unei domniţe elisabetane şi isteţimea unui Bufon şi înţelepciunea unui Rege, Ian Mckellen îţi arată de ce iubeşte el teatrul şi te face şi pe tine să te îndrăgosteşti de această artă pe care o emană cu fiecare fibră a fiinţei sale.

„Urzeala lui Prospero” – un reality check la ieşirea din bulă

Un sector întreg de spectacole pare a rămâne în mod deliberat sub radarul unei analize – evenimentele organizate de impresari, spectacole ce nu aparţin unei instituţii anume, găzduite în săli mai mici sau mai mari, care străbat ţara mai în lung şi în lat, mai pe diagonală, aplaudate de sute şi sute şi mii de spectatori plătitori de bilete deloc ieftine.