În curând nimeni nu se va mai plânge, pentru că nimeni nu îşi va mai aminti cum era înainte. În fond viaţa individului s-a ameliorat – e liniară, seacă şi lipsită de inconvenientele aduse de sentimente inutile.
Arhive categorie: Fel şi fel
„Incognito” de tot
Nu e suficient să citeşti multe cărţi groase şi să extragi citate care sună inteligent pentru a scrie o piesă bună.
O Mare Doamnă! 2
Scotea pe rând din scorbură o ie, un fus, o strachină de lut, un sfeşnic de aramă, o maramă îngălbenită, cel mai bun vin din sat, o pâine abia scoasă din cuptor, chiar şi o decoraţie din Război.
O Mare Doamnă! 1
Nimeni nu abandonse aşteptarea şi pelerinajul cu carul care aluneca prin sat. Pentru că nimeni nu putea aştepta stând. Se plimbau pe uliţele şerpuite şi la fiecare drum li se mai alătura cineva.
Tangoul destinului murind într-un pat frânt: „Maria de Buenos Aires”
Întreg spectacolul e ca vertijul unui carusel frumos colorat, în care caii de lemn pictaţi sunt prinşi iremediabil în locul lor fix de unde fascinează şi bucură călători întâmplători.
Nu îmi celebrez defectele şi îmi asum!
Realitatea nu e pe Instagram şi Youtube. Formele multe şi felurite există în viaţa de zi cu zi fără să aibă nevoie de nicio influenceriţă plângăreaţă care să ne atragă atenţia cât de diferiţi suntem şi că ar trebui să mai fim şi mândrii de asta.
„După D’ale” urmează o tăcere pre(a)lungă
În loc de o atmosferă burlescă, ritm alert şi gag-uri, spectacolul „După D’ale” merge în contra aşteptărilor, evită orice cărare bătătorită şi propune o tihnă deloc proprie montărilor textelor caragialiene.
Bucuriile Alinuţei. Astăzi: „Curentul Românesc”
Curentul românesc e frate bun cu tsunami-urile, erpuţiile vulcanice şi Covidul. Pe unde trece el rămâne doar gol în suflete şi o vale a plângerii se aşterne peste melagurile pustiite de mobilitate şi elasticitate.
„Lecţia” imposturii educaţiei
m ajuns de la extremele unei memorări condiţionate de note şi gura lumii la un tupeu hrănit cu şabloane revărsate din broşurile menite a facilita aşa-numita dezvoltare personală. Performanţa nu mai e cool. Calitatea e relativă.
Pozăm tot şi nu mai trăim nimic sau amnezia amintirilor virtuale
e ce pozăm atât? De ce pozăm tot? De ce preferăm să acumulăm haotic amintiri filtrate prin imagini de calitate nu tocmai high-end în loc să vedem ce e de văzut, să auzim ce e de ascultat? Ce ne face să ducem mâna automat la buzunar, să ne scoatem telefoanele?
d'E-pîn-geac 