Realitatea şi realismul fantastic din „Vitrine imposibile”

Precum expresia mirată din bancul în care un om vede pentru prima dată o girafă şi exclamă „Aşa ceva nu există!”, la fel de bogată în sensuri este această metaforă artistică în care focusul nu e concentrat doar pe o singură parte a convenţiei.

„Ian Mckellen on stage” şi în foyer cu o găletuşă galbenă în mână

            În partea a doua a spectacolului scoate din „lada sa de zestre” teancuri de volume cu cele 37 de piese şi are câte ceva de spus despre fiecare în parte. Iar când poveştile se opresc şi începe monologul îl vezi cum se transformă sub ochii tăi. E acelaşi, însă trăsăturile i se modifică pentru că în acel moment gândeşte cu mintea lui Aufidius din „Coriolanus” ori cu cea a lui Romeo sau chiar a Julietei sau a lui Macbeth. E modern şi clasic în acelaşi timp. Fără vârstă. Înţelegi frumuseţea perenă a celui mai cunoscut dramaturg din lume auzind rostogolirea silabelor în cadenţa acelei şcoli de viţă nobilă, cu o voce plină de carismă pusă în slujba unui gând sincer, cu o inimă bubuind de sensibilitate şi iubire. Cu energia unui spiriduş şi forţa unui Prospero, senzualitatea unei domniţe elisabetane şi isteţimea unui Bufon şi înţelepciunea unui Rege, Ian Mckellen îţi arată de ce iubeşte el teatrul şi te face şi pe tine să te îndrăgosteşti de această artă pe care o emană cu fiecare fibră a fiinţei sale.

„Urzeala lui Prospero” – un reality check la ieşirea din bulă

Un sector întreg de spectacole pare a rămâne în mod deliberat sub radarul unei analize – evenimentele organizate de impresari, spectacole ce nu aparţin unei instituţii anume, găzduite în săli mai mici sau mai mari, care străbat ţara mai în lung şi în lat, mai pe diagonală, aplaudate de sute şi sute şi mii de spectatori plătitori de bilete deloc ieftine.

„câine cu om. câine fără om” – om cu suflet. om fără minciuni

Durata universului personal revărsat din sensibilitatea şi visele lui Radu Afrim anulează „perfecţiunea” ceasurilor fixiste. Percepi altfel durata în acest spaţiu-timp fluid, în care personajele vin, îşi spun povestea şi pleacă, într-un alai de sentimente şi imagini.

O neuitare: „Disco ’89: Cele şapte morţi ale Mihaelei Runceanu”

Poate efectul cel mai dificil de obţinut al teatrului este tocmai acest raport de 1:1 între raţiune şi emoţie – iar Catinca Drăgănescu reuşeşte acum tocmai această performanţă  de a transmite artistic un fapt de viaţă care să îţi dea de gândit printre sentimentele răscolite.

„Urâtul” superb. Metafora ipocriziei

Această lume sterilă, austeră şi nivelată de preconcepţii în care singurul criteriu ce departajează identităţi e forţa de seducţie a banului e sugerată fin cu energia acestui topos alcătuit din fascicule de lumină şi un fluid sonor când straniu, când foarte acut.