d'E-pîn-geac

„3 surori” sau orice altceva

Acţiune! Avem nevoie de verb, de ritm, de intrigă, de conflict! „Ce am eu de jucat?”, „Ce fac cu mâinile?”, „De unde vin?”, „Unde mă duc?”, „Ce gândesc acum?” – de cele mai multe ori mai nimic, doar cum anume să părem talentaţi. Dar acesta e un subiect pentru o altă povestire – scrisă deja. Problemele actorilor în scenă sunt multe. Nu neapărat şi cele mai relevante, dar probleme sunt mereu. Până la premieră e de dorit să ştie cam toată lumea şi cine e personajul şi ce caută el în viaţa personajului şi, cu puţin noroc, şi ce caută personajul în viaţa lui. Altfel, stăm în scenă. Mult. Şi facem o pauză lungă dar importantă în care ascundem superficialitatea sub vălul unui academism rezervat iniţiaţilor. Dar, oricum am numi artificialul lipsit de spectaculozitate, oricât de multe motivaţii şi explicaţii i-am născoci, tot plictiseală se numeşte.

Spectacolul „3 surori” de A.P. Cehov, în regia lui Peter Kerek la Unteatru, prezentat pe scena Teatrului Ţăndărică, este o adaptare mult personalizată şi esenţializată a unui text care în mod canonic e deja cunoscut drept o primă tentativă de structură non-dramatică. Celebra sintagmă a pieselor lipsite de acţiune ce aparţin lui Cehov e prilej de dezbateri şi ridicări de sprâncene întru desluşirea unor mistere care ar putea schimba sensul în care se roteşte pământul. Cu cât mai prea în serios se ia un creator de spectacole atunci când abordează grav şi doct o partitură de joc, cu atât sunt mai mari şansele ca produsul artistic să fie inferior concluziilor teoretice care stau la baza intenţiilor revelatorii. Adaptarea textului şi reorganizarea replicilor astfel încât trei actriţe să îşi împartă gândurile tuturor personajelor nu duce la o sublimare a atmosferei de conac rusesc reinterpretat într-un spaţiu gol al unor suflete însingurate, ci la o harababură de vorbe din care rămâne doar greutatea dată de importanţa rostirii cu un sentiment de alertă.

Despre tramă nu poate fi vorba; nu există, de fapt niciun subiect pe toată durata spectacolului, ci câteva exerciţii de fizicalizare a unor emoţii cu treceri rezolvate mai mult sau mai puţin fericit şi crearea unor imagini pentru care ar fi fost egală utilizarea oricărui text. Recitarea câtorva pagini dintr-o carte veche de telefoane însoţită de aceeaşi mişcare scenică şi aceleaşi intenţii ale actriţelor ar fi avut acelaşi rezultat. Cehov nu există şi nici personajele lui, chiar dacă numele lor sunt rostite suficient de des în încercarea de a fixa, cumva, aparteneţa replicilor derutante pentru un necunoscător al textului.

Un spectator care nu ştie cine e Verşinin şi exact ce anume spune el nu poate avea niciun fior estetic sau intelectual. Spectacolul e o dedicaţie exclusivistă pentru cei care nu doar au citit piesa o dată sau îşi amintesc vag o montare de demult. Nu. Spectacolul gândit ca o sugestie formală are adresant cu domiciliu cunoscut: un cercetător atent al piesei lui Cehov, un exeget al operei sale. Doar ştiind bine ce replică aparţine cărui personaj construcţia în ansamblul său poate însemna mai mult decât o culegere de ipostaze a trei corpuri aflate în mişcare fluidă. Relaţiile dintre personaje sunt dinamitate şi în locul lor rămâne doar boarea unei nostalgii formale; o atmosferă încărcată, într-o penumbră ce pare voită, în care chipurile se pierd între proiecţii destul de aleatorii precum este, de fapt, întreaga coregrafie a celor trei scaune ce compun scenografia. Meritele proiecţiilor ce par alese din demo-ul aparatului abia scos din cutie sunt doar de ordin ilustrativ şi îngreunează şi mai mult apropierea de personajele ce rămân continuu departe de înţelesuri şi sens.

Cele trei actriţe – Florina Gleznea, Cristina Casian şi Mădălina Anea – încearcă să suplinească printr-o concentrare constantă, multă seriozitate şi precizie toată ambiguitatea stărilor metaforice care nu îşi găsesc o finalitate într-o expresie consistentă. Fragmentate, datorită unui efort de gând al fiecăreia în parte, replică de replică, logică şi sens există dar, din păcate, durează doar până la următoarea. În interiorul replicii totul funcţionează optim. Legătura cu ceea ce urmează şi ceea ce a fost, nu există, însă, în mod declarat.

Nu e suficient să cauţi o stare şi legături inventive între prăbuşirea unui scaun şi ridicarea lui. Metafora superioară lipsită de o expresie dublată de sens şi necesitate rămâne un exerciţiu care pune în valoare posibilităţile corporale la un workshop, într-un curs, într-o fază de lucru. Definitivarea unui act artistic are nevoie de mai mult decât o documentare minuţioasă, intenţii de inovaţie şi speranţa emoţionării în faţa unei atmosfere forţat-speciale. „3 surori” ar fi putut fi şi două şi una şi niciuna. Nimic din dorinţele expuse de la înălţimea formelor cele noi nu se materializează, însă, într-un spectacol la fel de important.

Unteatru

3 surori

de A.P. Cehov

Cu: Florina Gleznea, Cristina Casian, Mădălina Anea

Regia – Peter Kerek

Scenografia – Miruna Bălaşa

Video – Ion Cotenescu

Muzica – Aurelian Stoleriu

Light design – Dragoș Mărgineanu

Ilustrație – Giuliano Nardin

Durata: 1h30m

Eu, Uitarea

Înger drag, mi-e dor de tine!

Azi am venit acasă pe jos. Nu am avut niciun chef să iau metroul pe o vreme aşa frumoasă. Când am trecut pe bulevard era aproape pustiu. Mi-am amintit de noaptea aia când nu aveam somn şi am ieşit la plimbare la 4 dimineaţa. Mai ştii? Era iarnă, ger, doar noi, un câine şi gardianul de la Primărie care nu înţelegea nimic. Mănânc ceva – cred că mai e nişte carne în congelator, fac o friptură. O să mă culc devreme în seara asta. Mâine, ţi-am zis, am prezentarea machetei. Ştiu că îmi ţii pumnii.

Te iubesc, înger drag! Mi-e dor de tine!

Puf, mi-e dor de tine!

Azi am luat seminţe şi le-am plantat în curticica de sub balcon. Sunt aşa de bucuroasă. Abia aştept să răsară. Am luat gheţişoare şi margarete şi am zis să încerc şi cu zambile anul ăsta. Dacă se prind îmi fac curaj la anul şi pun numai trandafiri. Atâta sper să nu le strice pisicile. Că nici pe ele nu mă lasă inima să le alung. Le mai dau din când în când parizer. Am renunţat să le mai pun nume; dacă tot le uit. Sunt toate pisu’ dulce. Mâine mă duc la cumpărături. Vreau să iau câte ceva pentru casă. Am chef de culori. Poate schimb draperiile. O să văd. Îţi scriu mâine ce isparavă am făcut.

Te pup, Puf drag. Te iubesc şi mi-e dor de tine!

Şi tot aşa o ţin de 3 ani încheiaţi. De când cu Uitarea nu s-au mai văzut. Îşi scriu zilnic.

El merge în fiecare zi cu metroul la clădirea din sticlă unde e biroul. Nu poate lucra de acasă. Are nevoie de aglomeraţie, se îngroapă în hârtii şi planşe, merge la tot soiul de conferinţe, mănâncă în oraş, preferă, ca azi, să vină 9 kilometri pe jos, doar ca să nu stea singur. A rămas în apartamentul lor după ce ea a plecat. Nici nu-l vinde – speră că într-o zi o să fie din nou împreună – nici nu se poate obişnui cu o mansardă de 80 de metri pătraţi în care plănuiseră să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi. Ea măcar a plecat cu un geamantan şi un rucsac cu lucruri de-ale lui într-o garsonieră la parter. Are curticica şi 4 pisici în spatele blocului, o cameră plină, o bucătărie şi o baie cu faianţă roşie. El a rămas cu un dressing plin cu hainele ei, cu dormitorul bej făcut pe comandă, cu biblioteca din care lipsesc romanele ei, cu bucătăria imensă în care au gătit prima oară împreună masa de Crăciun. Amintirile au rămas la el. Când a umplut în grabă rucsacul până la refuz, a îngrămădit 2 tricouri, puloverul gri, o pereche de blugi, ramele de la ochelarii vechi, un aparat de ras cu lama înauntru, ceasul de mână cu geamul crăpat, câteva CD-uri, un pachet de cărţi de joc şi briceagul elveţian pe care i-l făcuse cadou de ziua lui, pe 5 mai.

La drept vorbind, nici ea nu e mai fericită. Stă toată ziua în camera ei veselă şi luminoasă, face corecturi de carte cu ochii în ecranul laptopului şi hrăneşte pisicile din cartier. Dimineaţa iese la cumpărături, găteşte mult mai mult decât ar avea nevoie, mănâncă dulciuri şi cam o dată la fiecare anotimp e nevoită să îşi schimbe garderoba. Dacă s-ar întâlni acum cu el probabil nu s-ar mai îndrăgosti unul de celălalt. Ea cu acelaşi zâmbet cald şi ochii mari, rotunzi, dar cu cel puţin 15 kilograme în plus, cearcăne şi păr lung, iar el cu barbă tunsă cu aparatul electric, chelie şi lentile de contact. S-au schimbat mult în 3 ani, fizic, dar tot nu au curaj să se întâlnească. Îşi scriu zilnic, în schimb, şi se iubesc mult.

– Salut! Eu sunt inginerul şef.

– Bună! Eu sunt arhitectul proiectului.

Replicile astea s-au repetat de cel puţin 20 de ori azi. De fiecare dată când el sau Mihai, inginerul şef, reveneau în birou. Şi de cel puţin 20 de ori şi-au zâmbit pentru că de cel puţin 20 de ori au făcut cunoştiinţă.

La fel şi ea, lunea, miercurea şi vinerea, la 9 dimineaţa, o cunoaşte pentru prima oară pe vânzătoarea de lactate de la care cumpără lapte şi brânză de trei ori pe săptămână.

Toţi s-au obişnuit. La început era mai greu când dădeai nas în nas cu cineva la tine în casă şi vă speriaţi unul de altul.

– Ce cauţi aici? Domnule, cum ai intrat în casa mea?

– Aici locuiesc, doamnă. Ce faceţi dumneavoastră aici? Cine sunteţi?

– Cum să locuiţi aici? Vă rog foarte mult, plecaţi sau chem poliţia.

– Doamnă, vă repet, sunt la mine acasă.

– Sunteţi în casa mea şi nu vreau să mai repet. Ieşiţi imediat!

În fine, venea poliţia şi se lămureau că sunt soţ şi soţie, că erau căsătoriţi de 20 de ani. Se împăcau cu gândul şi apoi înnebuneau. Nu mai putea fi vorba de convieţuire. De dragoste nici atât. Nu mai poţi trăi lângă un om pe care îl uiţi şi cu care trebuie să o iei de la capăt ori de câte ori intră pe uşă. Pensionarilor le-a fost ceva mai uşor. Stăteau cât era ziua de lungă în aceiaşi cameră, ieşeau împreună afară, iar când unul era în baie vorbeau fără întrerupere. Noaptea aveau grijă să se ţină măcar de mână. Aşa nu se mai uitau. Tragic a fost pentru familiile cu copii. Mame nevoite să crească nişte străini. Doar după însemnare a fost mai uşor. Copiii aveau tatuat pe mână chipul mamei de la naştere. Aşa ştiai că e al tău. Până să se ia măsura asta a fost un haos. În fiecare zi părinţii luau de la şcoală alt copil. Care venea primul la tine. Sau azi doi, mâine unul şi poimâine nici unul.

Le-a luat ceva timp autorităţilor să inventeze sisteme de recunoaştere – muritorii de rând au avut de aşteptat. Era şi normal. În prima săptămână de Uitare nu mai puţin de 15.000 de bărbaţi s-au autointitulat Preşedinte al Americii. Nici acum nu sunt siguri că cel în funcţie e şi legitim. Dar s-a convenit ca Purtătorul de Inel să fie recunoscut de toată lumea. Aşa că li s-a implantat tuturor preşedinţilor de state un Inel cu steagul şi stema. O procedură dureroasă şi barbară prin care s-au asigurat că Inelul nu se poate scoate; e practic sudat de os. Nu mai există alegeri, ar fi imposibil să mai alegi pe cineva acum. Aşa că se fac cercetări tot mai intense pentru prelungirea vieţii. Deocamdată s-au aplicat nişte tratamente voluntarilor militari. În curând se va trece şi la inocularea civililor. La cum a scăzut rata natalităţii e firesc să fie nevoie de metode radicale. Dacă nimeni nu mai iubeşte pe nimeni, de unde familii, de unde copii. Specia e în pericol. Doar cu vaccinurile noi se mai poate spera la viitor. Pentru cei care sunt interesaţi, desigur. Cei mai mulţi s-au resemnat – îi uită pe cei pe care îi cunoşteau, fac cunoştiinţă, iar îi uită în secunda în care îi văd sau le aud vocea şi o iau aşa de la capăt de câteva zeci de ori pe zi. Fără sentimente, fără bucurii, fără tristeţe, fără frică şi fără credinţă.

În curând nimeni nu se va mai plânge, pentru că nimeni nu îşi va mai aminti cum era înainte. În fond viaţa individului s-a ameliorat – e liniară, seacă şi lipsită de inconvenientele aduse de sentimente inutile. Acum toţi sunt calmi, precişi, mediocrii şi nu mai vor să fie fericiţi. O privire, o atingere sau un sunet – de atât e nevoie ca să o iei de la capăt cu fiecare persoană din viaţa ta. Iar efectul e ireversibil. La început şi-au bătut capul cu căutarea antidotului – în câteva săptămâni uitaseră ce căutau. Adorabili, în încercările lor timide şi stângace de a evita Uitarea.

Doar el şi ea au mai rămas. Când a început totul ea tocmai ajunsese acasă, iar el pornea cu maşina dinspre clădirea de sticlă. Ea ar fi fost prima pe care el ar fi trebuit să o uite. Doar încăpăţânarea ei i-a salvat… deocamdată. Adevărul e că a fost prima care a înţeles ce se întâmplă – a crezut iniţial că se transmite doar optic după ce a aprins televizorul şi nu a recunoscut niciun prezentator de ştiri, deşi era sigură că urmăreşte zilnic jurnalele. Apoi a ieşit la non-stopul de peste stradă, de unde tocmai îşi cumpărase ţigări şi când nu l-a recunoscut pe vânzător s-a panicat. Nu mai contează că a trecut pe lângă vecina şi prietena ei Silvia şi pe lângă administrator ca pe lângă doi străini. Important e că a urcat în fugă în mansarda lor, a distrus toate fotografiile – le-a ars în chiuvetă – şi-a strâns repede câteva haine în geamantan, a umplut rucsacul şi a scris un bilet – aici a fost doar mâna destinului. Dacă înregistra un mesaj vocal acum nu ar mai fi existat niciun el şi nicio ea.

Puf, te iubesc! Nu o să ne mai vedem niciodată dacă vrem să ne mai iubim. Plec. O să îţi scriu mereu şi aşa o să fie bine. Îmi e frică şi te iubesc!

Atât. Apoi a intrat în prima agenţie imobiliară şi a cerut o chirie în celălalt capăt al oraşului. Când el a sunat-o disperat ea aflase deja că Uitarea se transmite şi vocal. A auzit la radio în maşină. Norocoşi a doua oară. Ei nu ştiu că sunt singurii. Dar nici fericiţi nu sunt.

E deja al optulea an de Uitare şi viaţa e frumoasă. Nimeni nu vrea să fie fericit, nici măcar nu îşi închipuie că fericirea e altfel decât o zi banală de muncă, apoi singurătatea din camera ta confortabilă. Deja nu prea mai există apartamente cu mai mult de 2 camere, iar clădirile noi au numai garsoniere. Foarte puţini mai stau în comun. E dificil să locuieşti cu un străin. E pace şi linişte şi omenirea se târăşte lent spre extincţie. Vaccinul nu a funcţionat şi speranţa de viaţă a rămas în jurul vârstei de 60 de ani. Suficient pentru cât de plictisitor e să trăieşti. .

Îngerul meu, mi-e dor de tine!

Orice ar fi, te rog, scrie-mi un rând! Te iubesc!

Ultima ei scrisoare ajunsese acum 8 zile.

Puf, mi-e dor de tine!

Azi am stat toată ziua şi m-am uitat pe geam cum ninge. Am fost împreună, dragule, am stat îmbrăcată cu puloverul tău gri, moale şi pufos. Nu prea e căldură la mine. Dar sunt tare fericită. Să ai grijă de tine, să nu răceşti!

Te iubesc, Puf drag! Te iubesc şi mi-e dor de tine!

De opt ani îşi scriu în fiecare zi şi dintr-o dată ea nu mai răspunde. Iniţial s-a speriat de ce-i mai rău – vre-un accident sau alte nefăcute. Apoi s-a temut de Uitare – dacă întâmplător s-au văzut pe stradă? Asta trebuie să fi fost. Acum îl crede vre-un obsedat pervers care o urmăreşte şi îi trimite scrisori de dragoste. Duminică n-a mai rezistat şi s-a dus la adresa unde trimitea scrisorile. I-a deschis o femeie de peste 50 de ani. Nu putea fi ea. În 10 minute era lămurit; stătea în viscol pe banca din faţa blocului şi plângea cu un teanc de scrisori în mână. De mai bine de 3 luni ea nu mai era. Scrisese 100 de scrisori în avans, se asigurase că noua chiriaşă a garsonierei le va expedia una câte una în fiecare zi şi apoi s-a dus. Era singură, avea sentimente, iubea, ştia ce înseamnă fericirea şi că nu o mai poate avea niciodată. Acum rămăsese doar el, mansarda lor şi un teanc imens de scrisori.

Ironia e că într-adevăr se întâlniseră întâmplător la un semafor în vara aia – ea traversa, iar el era la volan. S-au văzut şi nu s-au recunoscut. Aşa că nu s-au putut uita.

Atunci am decis să plec. De a doua zi oamenii ai început să nu se mai uite între ei, să simtă iar ce vor şi ce nu vor, să râdă – copiii au învăţat, adulţii şi-au amintit, toţi au început să caute pe bâjbâite fericirea cum mai încercaseră şi înainte, câţiva au şi găsit-o sau cel puţin aşa cred ei.

El s-a recăsătorit, în 2 ani va fi tătic de băiat. A vândut mansarda şi a încercat să uite. Dar nu va putea niciodată. Pentru că eu am plecat. Eu, Uitarea!

„Incognito” de tot

Teatrul e minciună. Suntem ok cu asta. Deocamdată, cel puţin, nimeni nu îşi cere banii înapoi pentru că la aplauze a avut un şoc să constate că Desdemona nu murise pe bune. Sensibilitatea noastră nu e, încă, ofensată de această realitate trucată. În măsura în care spectacolele nu se rezumă la un recitaiv monocord cu microfoane şi proiecţii ale unor fapte de viaţă enunţate spre informare, poveştile ficţionale de pe scenă rămân minciuni unanim acceptate şi apreciate. Şi suntem ok cu asta atâta timp cât există nişte reguli ale jocului; ne prefacem bucuroşi că am crezut moartea Desdemonei atâta timp cât crima se întâmplă în interiorul convenţiei teatrale. Cel mai important ingredient al construcţiei unui spectacol e desemnarea acestei convenţii; întreaga structură se sprijină cu încredere pe scheletul solid alcătuit ca din vertebre din parametrii prestabiliţi ce urmează să susţină şi să jaloneze tot parcursul poveştii. Teatru fără convenţie nu se poate.

Spectacolul „Incognito” de Nick Payne în regia Zsuzsánnei Kovács, de la Sala Atelier a Teatrului Naţional Bucureşti, montat în cadrul programului „Uşi deschise pentru toţi” pare că îşi propune să experimenteze diminuarea convenţiei. Anularea aproape a oricărui adjuvant în înţelegerea unei poveşti sparte în episoade care nu se îmbină perfect pare a fi fost miza montării. Textul e voit alambicat, complicat intenţionat pentru a se adresa unui public eminamente intelectual, presupus a fi sofisticat, ce caută concentrarea în sala de teatru şi ridică sprânceana a recunoaştere a unor concepte elaborate în cărţi groase de studii nişate de neuroştiinţă.

Există, de fapt, mai mult marketing decât consistenţă în jurul meritelor dramaturgice ale acestei piese fragmentate şi greu de urmărit; e interesant să încerci prinzi firul roşu al acţiunilor intercalate şi să desluşeşti legăturile dintre personaje, însă poveştile în sine dincolo de citarea unor cazuri interesante din viaţa reală, nu au acea încărcătură dramatică proprie scenei. Nu e suficient să îţi alegi drept personaj anatomopatologul care a fugit cu creierul lui Albert Einstein în portbagaj pentru a-ţi asigura reuşita demersului dramatic; dacă povestea lui e seacă, geniul unui om de ştiinţă din secolul trecut nu ajută cu nimic efortului spectacular de azi.

Montarea scoate în evidenţă, parcă, şi mai mult minusurile acestui text care emite mai multe pretenţii decât are virtuţi. Nu e suficient ca 4 actori să interpreteze 21 de personaje. Ar fi de dorit ca spectatorii să poată urmări trecerile şi să recunoască uşor cine e ce personaj în fiecare moment. Alegerea regizorală de a nu oferi niciun punct de sprijin în acest hăţiş de multe prenume care se rostogolesc dinspre scenă spre sală, fără nicio rezolvare, cu o interpretare actoricească aproape neutră, ce mizează doar pe plicticoasa tehnică a actorului în situaţia dată, fără nuanţe şi cu prea puţină expresivitate, are ca rezultat o ambiguitate frustrantă. Timp de două ore te concentrezi şi te simţi recompensat când recunoşti răzleţ câte un personaj şi îl poţi lega de situaţia în care se află. Iar această plăcere nu poate fi căutată de prea mulţi spectatori în sala de teatru. Intenţia de a dinamita percepţia, de a renunţa la convenţie şi de a cere publicului să se adapteze în viteză la ceea ce i se spune, să urmărească fără să clipească din ochi poveşti intercalate şi lipsite de cronologie pe care nu le înţelege fără a i se da mai nimic în schimb e o pretenţie prea mare. Când abia te obişnuieşti cu mozaicul haotic al personajelor care defilează prin faţa ta şi îşi spun replicile comun, cu o miză mică, la o intensitate politicoasă, în situaţii aproape SF, vei afla că personajul care acum 2 minute avea nu mai mult de 30 de ani acum are 80. Şi ţi se pretinde să accepţi convenţia – sau lipsa ei mai degrabă.

„Incognito” e unspectacol steril, al cărui merit e acela de a ţine concentrat spectatorul într-o încleştare mentală şi de a memora cât mai multe prenume. După experienaţa multor seriale cu timeline-uri suprapuse, multivers în care viitorul determină trecutul şi distorsiuni ale spaţiu-timpului, câteva cărţi de fizică cuantică citite, o pasiune pentru relativitatea realităţii şi o predispoziţie inchizitivă alimentată de curiozitate continuă, tot ce am reuşit eu să înţeleg din acest spectacol e că: un autopsier a devenit obsedat de creierul lui Einstein pe care l-a feliat şi a umblat cu el în portbagaj prin Kansas după ce şi-a părăsit familia din New Jersey. Un jurnalist oportunist face în aşa fel încât presupusa nepoată a lui Einstein să intre în legătură cu autopsierul pentru a verifica prin test ADN din ţesutul creierului feliat dacă nu cumva Einstein nu i-ar fi de fapt tată şi nu bunic. Total lipsit de orice legătură, o femeie bisexuală, şefa departamentului de neuropsihiatrie de la o universitate din Londra (care se miră ca o profană în domeniu când vorbeşte ca din carte despre concepte ştiinţifice ce rămân doar un exerciţiu de memorare a replicilor, fără o înţelegere aprofundată a sensului) află că e nepoata unui pianist care în urma unei intervenţii chirurgicale pe creier îşi pierde memoria la fiecare 2 minute. Şi ar mai fi şi un tip care o tot aşteaptă pe o anume Deborah din mintea lui şi altul care îşi strangulează soţia după 30 de ani de căsnicie. Şi am mai reuşit să pun cap la cap toate numele de personaje pe care le-am reţinut: Martha, Ben, Michael, Henry, Anthony, Tom, Victor, Hans, Evelyn, Elouise, Greg, John, Sharon, Richard, Patricia. Restul până la 21, îmi pare rău, nu ştiu cine erau.

Presupun, aşadar, că am decodifcat un procent de 75-80% din poveste, aşa cum am şi răspuns unei vecine de scaun – o doamnă cu vârstă onorabilă, cu experienţă vizibilă de spectator fidel, care m-a întrebat după aplauze: „Nu vă supăraţi, dumneavoastră aţi înţeles ceva?”. A fost surprinsă de răspunsul meu şi a continuat micul său sondaj de opinie cu următorul vecin de scaun din al cărui răspuns am auzit doar: „…sunt mai multe poveşti care nu au legătură între ele, povestite în mai mult timp” – o descriere onestă şi corectă.

Nu e suficient să citeşti multe cărţi groase şi să extragi citate care sună inteligent pentru a scrie o piesă bună. La fel cum nu e suficient să mizezi pe minimalism şi firescul imediat pentru a monta un spectacol ce ar avea nevoie mai degrabă de o formulă de serial în 3 sezoane pentru ca povestea lui să aibă şansa de a deveni premisă de performanţă estetică. Convenţia, aşa „pe vechi” cum e ea, rămâne singura certitudine în hăţişul de propuneri şi încercări de a deturna sensul artei teatrale.

Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti

Incognito

de Nick Payne

Traducere: Aylin Cadîr

Regie: Zsuzsánna Kovács

Scenografie: Corina Boboc

Asistent scenografie: Diana Vasile

Muzica: Călin Țopa

Lumini: Ionel Docan, Cristian Șimon

Distribuţia:

Monica Davidescu
Aylin Cadîr
Ovidiu Cuncea
Lari Giorgescu

Durata: 1h50 min

O Mare Doamnă! 2

Partea a II-a

Victor privea de-acum singur spectacolul aşteptării. Suit pe o creangă în nucul din curtea Primăriei se bucura ca un copil de panoramă. Carul trecea acum prin dreptul Bisericii. Nimeni nu mai ţinea socoteală a câta oară în ziua aceea mare. Oamenii îşi făceau cruce şi îi mulţumeau lui Dumnezeu de binecuvântarea Lui. Sorin a răsărit ca din pământ. Transpirat, tremurând de efort, venea împiedicat spre carul albastru. Nu a mai apucat să spună nimic. De cum l-a văzut în capul străzii mari Andrei a dat bice lui Focu’ şi Vântu’, iar satul din urma trăsurii a pornit-o în fugă la vale, spre lac. Un nor mare de praf însoţea de-acum mulţimea gălăgioasă. Roţile săltau printre bolovani şi zdruncinau carul lui moş Gavril din toate încheieturile. Spectacolul aşteptării se terminase. Victor a coborât cu băgare de seamă din copac; el şi Sorin rămăseseră în faţa bisericii, în praf şi întuneric, pe strada golită.

– Aşa-i că n-a venit?

– N-a venit, Victore, nimeni. Da’ n-am apucat să le zic.

– Lasă-i, le-or fi având şi ei pe-ale lor. Joci Leapşa? Eşti!

Coasta şerpuită care cobora în Port era de-acum plină. Ciudat lucru, însă: care, cum îl lovea damblaua, se oprea în loc. Unii mai devreme, nu apucau să coboare deloc, alţii la mijlocul pantei, cei mai mulţi la intrarea în Port. Dinu, Primarul, chiar a sărit din car. Unul câte unul rămâneau locului – nu se întorceau. Parcă îi ţintuia ceva de pământ şi stăteau, aşa, în amorţeală, cu ochii pironiţi spre lac.

În Port a mai ajuns doar carul albastru, mânat de Andrei, cu Mihai Dobrotescu, doamna Eugenia şi Iuliu şi moş Gavril, în urma lor. Lac nu mai era. Doar o albie secată şi nişte rădăcini noduroase şi uscate pe maluri. Dar nimeni nu băgase de seamă că lac nu mai era. Au coborât cu toţii din car şi de-acum stăteau pe pontonul şubrezit de vreme, uitându-se la locul în care cândva, demult, fusese un lac. Andrei, între Focu’ şi Vântu’, plângea.

– Iertaţi-mă, v-am adus prea târziu! Iertaţi-mă, vă rog să mă iertaţi. Nu caii sunt de vină. Eu, eu, nu caii mei.

Dar nu-l auzea nimeni. Afară de Focu’ şi Vântu’, nevinovaţi, la fel ca el.

Mihai Dobrotescu stătea drept ţinând în mână plasa cu faţa de masă albă şi şorţul nou, doamna Eugenia strângea icoana la piept, iar Iuliu se aşezase pe un ciot, cu cartea legată în piele pe genunchi. Moş Gavril coborâse malul în albie şi mergea ţintă; nici el nu ştia unde îl poartă picioarele.

– Bun venit! i-a întâmpinat o voce de nicăieri şi de peste tot.

Andrei l-a văzut primul pe bărbatul în redingotă neagră. Avea părul alb, mare şi ciufulit. Un copil mare, blând şi bătrân care semăna lei cu Victor al lor; doar că îmbătrânit. La drept vorbind, Focu’ şi Vântu’ îl văzuseră primii.

– Aţi ajuns exact la timp. Vă aşteptam. De-o viaţă. Le-a zâmbit primitor, deschizând braţele.

Nimeni nu îndrăznea să deschidă gura. Nici măcar Mihai Dobrotescu.

– Urmaţi-vă bătrânii! A arătat ceremonios cu un gest larg spre Moş Gavril şi-apoi s-a retras în spatele unui trunchi mare de stejar.

Gavril ajunsese în mijlocul albiei lângă o rădăcină şi scrijelea cu cuţitul scoarţa putrezită. Cei de pe mal se întrebau din priviri ce e de făcut. Aşa au văzut, într-un târziu, că în car nu mai rămăsese nimic din grămada de „valori” adunate pentru Marea Doamnă. Şi-au făcut curaj şi semnul crucii în cerul gurii şi au înaintat atent spre mijlocul lacului secat demult. Când au ajuns Gavril decojise rădăcina. Scotea pe rând din scorbură o ie, un fus, o strachină de lut, un sfeşnic de aramă, o maramă îngălbenită, cel mai bun vin din sat, o pâine abia scoasă din cuptor, chiar şi o decoraţie din Război.

– O seară caldă şi doar de bine s-aveţi parte, domnii mei! le-a urat de pe mal bărbatul în redingotă neagră. Marea Doamnă vă mulţumeşte pentru tot. M-a rugat să vă transmit că s-ar putea să revină aici. Rămâneţi cu bine!

A doua zi, de dimineaţă, Mihai Dobrotescu intra la bufet, după ce intrase deja la şcoală, la biserică, la magazinul mixt din colţ, şi trecuse pe la dispensar.

– Zii aşa, Victore, ai auzit?

Lac nu mai era.

– SFÂRŞIT –

O Mare Doamnă! 1

Partea I

– Zii aşa, Victore, ai auzit?

– Ce s-aud?

– Aoleu, toaca-n dud, ce s-auzi? Auzi la el: „Ce s-aud?”.

– Păi da, ce s-aud. Că de auzit aud eu multe.

– Urlă toată uliţa, mă, bolovane! Azi, la noi, vine o Mare Doamnă!

– A, păi aşa zii. Pe-asta am auzit-o.

– Şi?

– Şi ce? Să vină, de ce să nu vină? Să fie sănătoasă!

– Bine mă, îţi vine la botul calului o Mare Doamnă, colea, la tine în bătătură şi tu…

– Cum la mine în bătătură? Ce să caute taman la mine? Ce treabă are dumneaei cu mineşi eu cu dumneaei? Nici în clin şi nici în mâneci. Nu o cunosc, nu mă cunoaşte.

– Eu ştiam că eşti încet la minte, dar prost de-a binelea nu te credeam.

– Înjură-mă cât vrei, taie-mă şi tot nu pricep ce vrei de la mine. S-o primesc pe Doamna asta a voastră? N-are unde trage la noapte? Zii omule, că dacă e pe-aşa v-o ţin, nu zic nu. Doar că la mine e înghesuit şi noaptea trage că…

– Da, exact asta era. Vine o dată în viaţă şi la noi în sat o Mare Doamnă şi cum o primim noi? Cu pâine şi sare şi prostul satului. Altă gazdă mai de nădejde nici că găseam!

– Aha, lăsaţi! Eşti ironic, sau cum se zice. Atâta lucru înţeleg eu.

– Păi poate aşa s-o scot la capăt cu tine.

– Capu’…

– Auzi? Eu o dau dracului de treabă, măi copile! Cu tine nu e de vorbit. Hai c-am plecat. Mă duc să iau pentru nevastă-mea faţă de masă albă şi şorţ nou. Înţelegi?

– Da, cum nu! Ăle bune, domn’ Mişu!

– Hai să trăieşti!

Mihai Dobrotescu intră rar la bufet. Nu îi place să se amestece cu restul. Azi, însă, este o altfel de zi. De când a plecat de-acasă a intrat la şcoală, la biserică, la magazinul mixt din colţ, a trecut pe la dispensar, acum iese de la bufet şi zice că se duce la magazinul universal de pe strada mare. Doar acolo sunt la vânzare stofe şi feţe de masă. Foarte rar intră în vorbă cu oamenii. Asta nu pentru că ar fi vreun ursuz. Doamne-fereşte! Domnul Mihai a fost om de lume, glumeţ, vesel. Din când în când mai dă petreceri la el, la conac, cheamă lăutari, bea, cântă, râde tare. Dar, treaba e că în sat nu prea are cu cine, ce discuta. A venit de la oraş acum 12 ani. La pensie. Părerile sunt împărţite – unii spun că ar fi fost doctor, i-a tremurat mâna şi i-a murit un pacient sub cuţit; de atunci s-a retras la conac. Alţii ştiu cum că a fost colonel de armată, a vândut secrete de stat la străini şi a fugit de pedeapsă. Oricum ar fi, acum stă mai toată ziua cu soţia lui, o ajută, o iubeşte şi sâmbăta merge la pescuit cu singurul prieten: Anghel. Telegrafistul. Azi e prima dată când consătenii îl văd aşa de energic şi zâmbitor. De fapt el a răspândit vestea cea bună în sat; Anghel i-a spus într-o doară că, în mare secret, o Mare Doamnă vine pentru refacere în Pârloaga şi domnul Mihai s-a pornit de cu dimineaţa să pună ţara la cale.

Satul era spânzurat pe un colţ de stâncă abruptă; o limbă de pâmânt neted pe care stăteau câteva case – care mai drepte, mai primenite, care mai ca vai de ele, cojcovite şi surpate pe la poduri. Sus de tot, în lizieră era conacul lui Mihai Dobrotescu. Îl cumpărase când s-a mutat de la oraş. Conac boieresc din tată în fiu până când ultimii Hristovi au vândut „căsoaia de la ţară”. Jos în vale era Lacul – un cot îngust la capul unui lac de acumulare, uitat pe semne, că nici pe hărţi nu apare. Se putea ajunge la portul improvizat, cu ponton din scânduri de brad, doar cu barca mică. De când sunt ele, şalupele, nici una n-a fost ancorată de pilonii noduroşi ai „portului” Pârloaga. Dinu, Primarul, se încăpăţânase să atârne o pancartă mare cu litere de tipar vopsite cu roşu. PORTUL PÂRLOAGA. Cum nici el nu era, de fapt, Primar, ce dacă portul nu era port, ci un podeţ nu prea înalt în care nu acostase nicio ambarcaţiune, afară de cea a satului. Fusese numit primar într-o seară, la bufet, când Anghel le-a povestit cum se fac alegeri în ţară. Atunci s-au pus bărbaţii de acord că le trebuie şi lor un primar al lor, fiu al satului, nu domnul cu servietă şi cravată cu ac de la judeţ care venea din an în an să vadă „cum mai stă treaba”. Au ridicat toţi mâna, au ales. Dinu e Primar de peste 15 ani. N-are opoziţie şi e de treabă. Om simplu, muncitor, şti să scrie şi să citească şi nu i s-a urcat funcţia la cap. A făcut Şcoală cu patru clase în sat, a strâns bani şi s-a reparat Biserica, mă rog, şi Portul. S-a văzut ceva. Primăria, vorba vine, ograda omului, are steag şi e cea mai frumoasă de pe strada mare.

Dinu ieşea din curte când domnul Mihai venea glonţ spre el, după ce cumpărase faţa de masă şi şorţul cel nou pentru doamna Doina.

– Bună ziua Nea’ Dinule! Cum merge treaba?

– Bună să-ţi fie şi ţie, domn’ Mişu! Hai cu mine să vezi cu ochii matele ce s-a făcut.

Îl ia de braţ şi-l duce în curtea de peste drum, la Gavril; mare artist în lemn. Avea casa toată din scândură de brad, nici temelia n-a vrut s-o facă din piatră. Mobila şi-o cioplise singur şi mereu meşterea la câte ceva pentru vecini. Mai o găleată, mai o coadă de topor, ce le mai trebuia lor. Avea cuţitele lui speciale şi ustensile pe care le inventase singur. Tare mai iubea pădurea şi lemnul. Esenţele. Avea cel mai frumos car – cu băncuţă lată, cu mânere, în spate alte două locuri, roţi cu 12 spiţe, câte 4 zăbrele pe-o parte şi pe alta, iar la spate de tot, ca un grilaj, dar tot din lemn, o sculptură făcută de mâna lui.

– Ziua bună şi inimă uşoară, domnii mei! Gata trăsura! Numa’ să ajungă Marea Doamnă, să spună şi singură dacă a mai călătorit pe unde a mai călătorit dumneaei cu aşa o minune.

Vopsise carul în albastru. Aşa primise ieri seara sarcină de la Dinu, Primarul, şi n-a pus geană pe geană până nu a pictat tot „fuselajul”, cu roţi cu tot.

– Că frumos mai e! abia a putut să susure Dinu în admiraţie.

– De ce l-ai vopsit în albastru? Era frumos şi aşa, natural, cum era înainte.

– Eu i-am zis, aseară, să îi dea o culoare. E mai festiv aşa. Albastru e mai regal.

– Nu-i regal albastrul, movul e regal. Dar ai dreptate, e mai vesel aşa. Mai pitoresc. Bună treabă, moş Gavrile! Mare suflet mai ai şi mata, să vopseşti tot carul la lumina lămpii!

– Lasă, domn’ Mişu, atâta lucru să fac şi eu când vine Marea Doamnă. N-am ştiut din vreme că-i ciopleam şi o vază din trunchi de fag. Aşa nu am ce să-i dau decât o cană. Sau poate ştie să cânte la fluier. Am unul abia terminat din alun.

– Aflu eu până să ajungem cu Ea aici. Şi dacă ştie să cânte la fluier îţi fac semn să i-l dai. N-avea grijă. O să îi placă, aici la noi. Nu, domn’ Mişu?

– Nu o să mai vrea să plece, domnilor.

Poarta masivă de stejar s-a deschis. Era Andrei cu caii lui. Cei mai frumoşi cai din sat, Andrei îi avea. Crescuse odată cu ei, de când îi luase de mânji, de la târg, taică-său, nea Mitru, Dumnezeu să-l ierte. Cai negri, puternici, înalţi şi blânzi; Vântu’ şi Focu’ aşa le spusese de mici şi aşa le-a rămas numele. Îi iubea Andrei, de parcă i-ar fi fost fraţi ca Ileana şi Constantin.

– A, uite-l şi pe şoferul nostru! Buna ziua Andreiule! le-a atras atenţia celorlalţi domnul Mihai.

– Bună şi însorită să ne fie la toţi! Noi suntem gata. Ca focul şi ca vântul o aducem pe Marea Doamnă, nu-i aşa băieţi? şi-a întrebat mai degrabă serios decât în glumă armăsarii.

– Andrei, băiete, eu îţi dau trăsura cu tot dragul şi din toată inima. Pe încredere, că te ştiu de când abia dacă erai cât roata de la car. Aşa că poartă-te cuminte cu ea.

– Nicio grijă moş Gavrile! Focu’ şi Vântu’ o s-o ducă pe deasupra drumului, de înaripaţi ce sunt.

– Hai, hai să ne grăbim că de dragi ce vă sunt carul şi caii vine Marea Doamnă şi pe noi tot la sfat în curte ne găseşte. Toate-s bune şi frumoase, mai trebuie să fie şi la timp. Andreiule, ajută-l pe moş Gavril să pregătească trăsura, iar dumneata, domn’ Dinu, hai la Primărie să vedem ce mai e de pus la punct.

– Acuşica, gata domn’ Mişu. La mine o să vezi că e ca-n Rai. Cea mai frumoasă ogradă din tot satul, doar mă ştii. Da’păi acum când e gătită de sărbătoare!

În curtea Primăriei doamna Eugenia, soţia Primarului, termina de aranjat masa de sub nuc. Femeie de casă, cu frica lui Dumnezeu, bună gospodină şi ascultătoare, se trezise de dimineaţă şi pregătise de de toate. Ciorbă proaspătă de găină, raţă pe varză, pui fript cu mujdei, scosese murături de la beci, iar acum termina de rânduit platourile pe masa dintr-un lemn cioplită de vecinul Gavril.

– Doamna Eugenia, ce minuni v-au mai ieşit din mâini şi de data asta! Aşa e, Primare, aici la dumneavoastră e Raiul pe pământ. Mai că-mi vine să vă dau conacul la schimb pentru colţişorul ăsta mic şi fericit.

– Ei, domn’ Mişu! Cum aşa, Doamne fereşte! Dinu al meu le înfloreşte mereu. Nici nu se compară bucăţica asta de curte cu domeniul de sus, de la dumneavostră. Facem şi noi ce putem.

– Doamna Eugenia, omul sfinţeşte locul.

– După cum îl ajută Bunul Dumnezeu!

Au tăcut toţi şi vântul a mişcat aerul şi frunzele din nuc.

– Domn’ Primar, să nu trimitem mai bine pe cineva să dea o fugă până în Port să ne dea de veste dacă a venit?

– Că bine ziceţi! Îl trimit pe Ştefănuţ, nepotă-meu. Fuge ca din puşcă.

Şi cât aleargă puştiul cu picioarele goale prin praful de pe drum la vale, Dinu, Primarul, şi Mihai Dobrotescu urcă în trăsură şi merg din casă în casă. Nu pot lăsa nimic la întâmplare în aşa o zi. Doar vine o Mare Doamnă! Andrei îşi mână caii cu mândrie şi responsabilitate pentru carul lui moş Gavril. E ca la paradă. „Trăsura” curge pe uliţa plină de pietre şi colb de parcă nici nu o atinge. Exact cum se lăudase Andrei. Mai mare dragul. Să tot priveşti. Lumea iese într-un suflet la porţi. Unii să admire, alţii să întrebe dacă e bine cum s-au pregătit, unii să dea câte ceva pentru întâmpinarea Marii Doamne. Când au ajuns la doamna Gina, cea mai bună gospodină din sat, a şasea casă pe stânga de la Primărie la deal, a ajuns şi Ştefănuţ îndărăt.

– Mi-a zis de la Port că nu se vede nimic. Să mai aşteptăm.

– Şi tu de ce-ai venit, mă, înapoi. Nu ţi-am zis eu să rămâi până se vede şi atunci să vii să ne spui?

– Eu am zis să îţi spun ce mi-a zis de la Port. Că mi-a zis să îţi spun.

– Bine, Ştefănuţ. Hai, mergi la bunica să mănânci ceva.

– Domn’ Primar, hai să trimitem pe altcineva să stea în Port. Să nu ne facă pocinogul şi să o pierdem.

– Domn’ Mişu, fii pe pace. Îl trimit eu pe Rareş al meu – fecioră-miu ăl mic. E ceva ce nu s-a pomenit ce-i mai merge ăstuia mintea, mânca-l-ar mama.

– Doamna Gina, sunteţi o comoară.

– Staţi să vă dau coşul cu clătite. Am făcut clătite cu gem de prune şi cu dulceaţă de căpşuni pentru Marea Doamnă. Ai mei sunt toţi morţi după clătitele mele. O să vedeţi că o să se lingă pe degete.

– Doamna Gina, haideţi şi dumneavoastră cu noi, jos la Port, să o întâmpinăm. Nu, domn’ Dinu? E mai ospitalier aşa. Dumneavoastră le-aţi făcut, dumneavoastră o serviţi.

– Da, da, exact. Are dreptatea domn’ Mişu.

– Ei, lăsaţi, am făcut şi eu ce am putut. Nu-i mare lucru. Dar, cum credeţi dumneavoastră. Dacă aşa ziceţi.

Rareş cobora în goană panta spre lac, carul curgea la fel de „regal” pe uliţe, oamenii ieşeau la porţi tot mai veseli, zâmbetele se înmulţeau şi deveneau tot mai calde. Sincere au fost de la bun început. Era sărbătoare în Pârloaga. Primăvară, lumină şi o trăsură albastră aluneca fără să ridice praf.

Au ajuns şi la Iuliu. El era geniul declarat al satului. Făcuse facultatea la Bucureşti şi s-a întors acasă, în Pârloaga. Nu i-au trebuit lui funcţii şi directorate. E timid şi deştept. Citeşte toată ziua, are o bibliotecă pe 4 pereţi până la tavan. E biblioteca boierului Hristov, bătrânul. I-a lăsat-o lui când a murit. O şi merita. De mic i-a plăcut cartea. A învăţat de la maică-sa din burtă. Acum e singur şi fericit cu cărţile. Iuliu a vrut şi el să o îmtâmpine pe Marea Doamnă cu un cadou. O carte, bineînţeles. Veche, legata in piele. S-a lăsat greu convins să coboare în Port să i-o înmâneze personal. Au tot insistat şi Mihai Dobrotescu şi Dinu, Primarul, Gina, Andrei care îi era prieten. Până la urmă de ruşine s-a lăsat urcat în car. S-a ghemuit cât era de lung după sculptura din spate că abia dacă i se mai zărea şapca neagră de velur. Atunci a apărut Rareş, mâncând tacticos o acadea rotundă.

– Ei, zii puiu’ mamii. A venit tanti cu barca?

– Nu.

– Se vede barca la capul lacului? a întrebat agitat domnul Mihai.

– Nu.

– Atunci tu ce faci aici copile? Unde te-am trimis noi? a sărit ca ars şi Dinu, Primarul.

– Mama mea m-a trimis jos în Port, repede, să spun dacă vine o bracă în care e o tanti. Am fost în Port. Nu venea nicio barcă. Am venit să vă spun. În drum m-am oprit numai la magazinul mixt să îmi iau acadeaua asta cu banii primiţi de la nenea din Port.

– Primare, trimite, te rog, pe altcineva la lac. Urgent.

– Domnu’ Mişu, vă rog, iertaţi-l, nu a înţeles copilu’, mânca-l-ar mama. El e deştept. A făcut exact ce i-am zis eu. Eu sunt de vină. Îl trimit acum înapoi.

– Lăsaţi, doamna Gina. A alergat destul pe ziua de azi. Îl trimitem pe Sorin, băiatul domnului Antim. Tot suntem în faţa dispensarului.

Antim era sanitarul săritor, numai bun de pus la rană. Nu era neapărat priceput, dar îşi dădea atâta osteneală pentru fiecare răceală sau tăietură pe care le trata încât uitai că eşti bolnav numai de dragul lui. Uşor împrăştiat, neglijent cu ţinuta pe care i-o pritinde postul, dar extrem de omenos. L-a trimis numaidecât pe Sorin la vale şi a primit cu drag invitaţia de a se urca în car, nu fără un dar pentru Marea Doamnă – o geantă de piele maro pe care o primise de la bunicul său când a absolvit Şcoala Sanitară.

Erau deja şase. Andrei cu hăţurile, Mihai Dobrotescu şi Dinu lângă el, în spatele lor Antim cu doamna Gina, iar în spate de tot Iuliu, cuibărit, răsfoia cartea legată în piele. Acum deja trecuseră de câte două ori pe la toată lumea. Ajunşi în faţa casei Primarului au luat-o cu ei şi pe doamna Eugenia care, onorată de invitaţie, a înfăşurat o icoană veche într-un ştergar şi a proptit-o la subraţ. De-acum toţi voiau să îi dea câte ceva Marii Doamne. În car nu mai era loc decât pentru cadouri. Oamenii mergeau pe jos în urma lui. Bucuroşi să o primească, toţi ai satului găseau „valori” numai bune de oferit; o ie, un fus, o strachină de lut, un sfeşnic de aramă, o maramă îngălbenită, cel mai bun vin din sat, o pâine abia scoasă din cuptor, chiar şi o decoraţie din Război. Era seară şi Sorin încă nu se întorsese.

Nimeni nu abandonse aşteptarea şi pelerinajul cu carul care aluneca prin sat. Pentru că nimeni nu putea aştepta stând. Se plimbau pe uliţele şerpuite şi la fiecare drum li se mai alătura cineva. Mai toate casele erau goale – la început trimisese fiecare familie câte un reprezentant, apoi, la următoarea curgere a „trăsurii” albastre, ieşeau pe rând toţi ai casei cu alt dar de preţ pentru Marea Doamnă. Se întunecase de-a binelea şi Sorin tot nu a urcat cu vestea cea bună. Încă se aştepta, în alai, barca de pe lac.

– VA URMA –

Tangoul destinului murind într-un pat frânt: „Maria de Buenos Aires”

Există spectacole, există întâlniri şi există experienţe. Apreciezi spectacolele reuşite, te bucuri de întâlnirile dintre ochi ce se privesc şi iei cu tine în buzunar şi în suflet experienţele pe care le vei purta multă vreme la braţ cu o nostalgie duioasă. Aplauzi cu drag un spectacol împlinit şi îţi laşi câteva lacrimi să cadă emoţionate când te întâlneşti cu acele personaje de care nici nu ştiai că îţi e dor. Dar experienţele într-o sală de spectacol sunt cele mai rare. Sunt acele durate lipsite de timp în care spaţiul convenţional îţi devine lume şi simţi că se dizolvă orice realitate dinafara acestui cerc magic descris de imaginaţia creatoare a unor artişti. Când eşti parte din universul unui spectacol, când nu doar admiri minciuna frumoasă, ci îţi pasă cu adevărat şi te laşi purtat de atmosfera din al cărei aer simţi că îţi umpli plămânii şi gândurile, recunoşti sentimentul plăcut şi de preţ pe care doar o experienţă frumoasă ţi-l poate oferi.

Spectacolul „Maria de Buenos Aires” realizat de Răzvan Mazilu la Teatrelli, pe muzica lui Astor Piazzolla ş libretul lui Horacio Ferrer este unul dintre acele momente când spectacolul-întâlnire devine o experienţă pe care îţi doreşti să o repeţi şi să o păstrezi cât mai îndelung ca pe o bijuterie sofisticată. În atmosfera creată de câteva canapele şi covoare, un pat în picaj şi materiale vaporoase în decorul semnat de Dragoş Buhagiar, drama argentiniană a unei femei-arhetip e trăită la temperaturi înalte, până la capăt, cu sânge ce parcă ţâşneşte din clapele unui acordeon ce îi cântă fiecare notă a pasiunii şi a disperării. Emoţia pe care o degajă scenele picturale pe care Răzvan Mazilu le compune cu sensibilitate împletită cu dramatism latin e incandescentă; forţă, pasiune, durere, erotism, decadenţă, un strop de kitsch, un picur baroc şi un suflet mare cât al unei femei frumoase care îşi oferă iubirea într-un pat frânt. Întreg spectacolul e ca vertijul unui carusel frumos colorat, în care caii de lemn pictaţi sunt prinşi iremediabil în locul lor fix de unde fascinează şi bucură călători întâmplători.

Scenă de scenă, cu fiecare nou tango, cu fiecare nou personaj, apariţie de apariţie, costum de costum, această vivisecţie frumoasă estetic a suferinţelor pulsatile ale unei vieţi puse pe tava de argint a iubirii cu preţ e descrisă în imagini născocite de o minte îngemănată cu o inimă îmbibată de un dor nespus. Desprinse, parcă, din stampe vechi, simbolurile-citat ale cărţilor de tarot, ce guvernează un destin gata damnat la o moarte însoţită de renaştere întru aceeaşi suferinţă trasă pe roata unui noroc zimţat, compun acest dans-cântat cu voci în tremolo vibrat care seduc şi cuceresc. Şi tu, din fotoliul tău cel cu braţe de lemn lăcuit devii o victimă a plăcerilor cu preţ scump oferite de acestă Mare Împărătească a plăcerilor de tot felul. Erotismul care se risipeşte, parcă, în aerul ce devine tot mai dens, se amestecă de la început cu ameninţarea unei morţi la fel de seducătoare precum săruturile promise de buze ce dor. Eros şi Tanatos îşi împrumută unul altuia voluptatea, fac schimb de arme şi se luptă corp la corp, sub protecţia unui baldachin de mătase uşoară, în ritmul unui tango ce va deveni coloana sonoră a gândurilor celor ce se lasă dansaţi de acest duel pasional.

Poezia acestui spectacol, frumuseţea metaforelor rostite ca o rupere de nori ce nu răcoreşte, ci înfierbântă atmosfera, e pusă în valoare de jocul actorilor care au înţeles că nu e loc pentru jumătăţi de măsură în această încleştare de cuvinte şi sens. Ca un amănunt, pe care apropierea tangibilă de personajele care trăiesc, iubesc şi mor la câţiva centrimetri de tine îl face relevant, e expresivitatea mâinilor care descriu foarte concret relaţii, caracteristici şi calităţi: mâna mică, delicată, cu piele fragilă, degete ce tremură în căutarea sprijinului şi izbăvirii în iubire a Mariei – Ana Bianca Popescu – palmele cu degete longiline, puternice, gata să ocrotească, dar şi să ameninţe ale unor bărbaţi ce îşi intersectează destinul întru pasiune şi moarte – Lucian Ionescu – şi articulaţiile osoase ale mâinilor trecute prin vreme, ce au pipăit tristeţea şi vina ale unui Spirit rătăcitor – Gheorghe Visu.

Ana Bianca Popescu are explozia unei femei-copil care se transformă sub ochii noştri în femeia-dorinţă; cu senzualitate în corp, privire şi voce, cu gesturi moi, alternate cu paşi loviţi de tango, prezenţa sa erotică, deloc vulgară, o trece pe această Maria-arhetipală prin emoţiile unei vieţi consumate în numele unui destin reluat în numele iubirii fără rezerve. Are mister, fascinaţie şi o lene seducătoare, iar vocea sa mângâie acordurile armonice. Lucian Ionescu are o disponibilitate pe care o reconfirmă cu fiecare dintre cele cinci personaje pe care le interpretează. Îşi foloseşte bogat atât resorturile ludice, cât şi o masculinitate foarte concretă, fără a lăsa niciunul din personaje la nivel de schiţă. Îmbracă foarte elegant costumele-fantezie debordând de creativitate şi sens simbolic create de Răzvan Mazilu şi adaugă straturi de consistenţă unui gând pe care îl cântă privindu-l în ochi. Gheorghe Visu are eleganţa unui cavaler dintr-un timp al unui prezent continuu; aduce o nostalgie a unei iubiri ce i se refuză muritorului de rând şi intonează versurile-metaforă într-un ritm în crescendo până la o furie explozivă şi nimicitoare. E orb pentru că refuză să vadă, sau pentru că a văzut deja; un soi de orbire-citată, ca un semn cu valoare expresivă. Pipăie, doar, aerul şi simte exponenţial toate contorsionările unor suflete damnate.

„Maria de Buenos Aires” este o experienţă al cărei ecou rămâne ca un refren de tango argentinian. Închizi ochii şi simţi, parcă, parfumul unui budoar cu pat şchiop. Auzi de nicăieri câteva clape ce dor dintr-un acordeon lucios. Iar versurile care îţi amintesc mereu şi mereu „Eu sunt Maria de Buenos Aires” rămân agăţate de braţul tău să îţi acompanieze singurătatea, iubirea şi visele.

Teatrelli

Maria de Buenos Aires

Muzica: Astor Piazzolla

Libretul: Horacio Ferrer

Regia, coregrafia și costumele: Răzvan Mazilu

Decorul: Dragoș Buhagiar

Distribuţia:

Maria: Ana Bianca Popescu
Spiritul: Gheorghe Visu
Flașnetarul, Visătorul, Bătrânul Hoț, Primul Analist, Preotul: Lucian Ionescu
Cu participarea lui Emy Drăgoi la acordeon

Corul: Bogdan Iacob, Andrei Mărcuță, George Vasile

Dirijor: Mihai Murariu
Orchestra: Mihai Murariu – pian; Ioana Văleanu – percuție; Cristina Hîrjanu – flaut; Diana Ciudin – vioara I; Bianca Drăgoi – vioara a II-a; Alessia Drăgoi – vioara a III-a; Emanuel Vots – viola; Mihail Grigore – violoncel; Iacob Artin Panighiant – contrabas.

Light design: Ștefan Vasilescu
Pregătirea muzicală: Maria Alexievici
Coregrafie tango argentinian: Daniel Măndiță
Corepetitor: Mihai Murariu
Coordonarea muzicală a orchestrei: Corina și Alexei Țurcan
Make-up Artist: Diana Froicu
Traducerea din limba spaniolă: Albert Denn

Adaptarea versurilor pe muzică: Alex Ștefănescu

Documentarea pentru traducere: Anne Marye Sima și Daniel Măndiță

Afiș realizat de Romana Țopescu și Dragoș Trăistaru

Grafica programului de sală: Sabina Spatariu

Durata: 1h30m

Nu îmi celebrez defectele şi îmi asum!

Să ne asumăm, unchiule, să ne asumăm! De câţiva ani buni toată planeta pare că a avut o revelaţie: când faci/ zici ceva nici nu apuci să termini bine ce ai moşmondit, bălmăjit tu acolo, că trebuie să sari numaidecât şi cu un „îmi asum” din partea casei, la pachet. Dacă nu spui că eşti asumat, practic, nu exişti. Nici nu trebuie să pricepi prea bine ce înseamnă aceea „a fi asumat”, ci doar să fluturi energic ca pe o batistă înmuiată în sinceritate şi sensibilitate sintagma acestui gest. Aproape că ne-am tatuat pe frunte asumarea sau o purtăm la rever pe post de cocoraţie ţanţoşă la adăpostul căreia putem fi noi înşine – aşa cum ni se dictează silabisit că se cade a fi, desigur.

Şi ce ne mai place să ne bălăcim în asumare. În stânga şi-n dreapta, de-a curmezişul şi în formă de pom de Crăciun, ne asumăm aşa de multe şi din toate, încât ajungem a ne asuma şi ceea ce nu ne e propriu. Din reflex. După ce a trecut moda asumării sexualităţii şi a feminismului e timpul ca şi corpurile în toate formele lor lăsate de divinitatea la alegere pe care ne-o asumăm, desigur, să devină motiv de expunere, Like-uri şi bănuţi făcuţi din mai nimic.

„Sunt slabă-moartă, aş vrea din suflet să nu fiu la fel de plată precum clătitele bunicii din care mă înfrupt doar-doar să pun şi eu pe mine o curbă, cât de mică. Dar îmi asum că sunt sfrijită şi îmi celebrez cele 40 de kilograme pe care le am îmbrăcată cu haine ude”.

„Am doi colăcei şi pistrui şi mă iubesc aşa cum sunt, port haine măsura L şi nu îmi e ruşine de coşurile care îmi apar pe nas, pe care le tratez cu această cremuţă-minune pe care o puteţi comanda şi voi cu reducere folosind codul 10Mirabela”.

„Îmi place să gătesc şi să mănânc şi îmi asum toate kilogramele în plus pe care le celebrez cu o shaorma cu de toate. Nu încap în oglindă, dar sunt superbă şi port colanţi care să mă arate în toată splendoarea. Vă pupic dulce cu gust de zahăr vanilat de pe această gogoaşă uriaşă pe care o savurez pentru voi!”

Şi acum varianta asumată a cuiva care nu are doar doi colăcei şi care nu îşi umflă burtica pentru a părea că e mai puţin perfectă decât standardele Instagramului. Din perspectiva asumată a cuiva cu multe kilograme în plus peste sută nu e nimic cool şi de celebrat când gâfâi după ce ai urcat două etaje, ai de ales doar din 2,3 modele de tricouri care îţi vin onorabil şi preferi să nu faci follower-şi decoperindu-ţi „burtica” vălurită mai ceva decât dealurile molcome ale Moldovei. Nu e nimic sexy în a obosi dând cu aspiratorul. Te simţi prost când rupi la propriu un pat pentru că te-ai aşezat pe marginea lui pentru a te lega la şireturi. A fi gras pe bune – şi asumat – înseamnă a avea decenţa de a nu te văita pentru problemele pe care singur ţi le-ai creat pentru că dintr-un motiv sau altul nu te-ai putut abţine să mănânci mai mult şi mai prost decât îţi permite metabolismul tău şi nu ai fost în stare să faci niciun efort să scapi de surplus. A fi asumat în această privinţă nu înseamnă să îţi arăţi ca un martir plângăreţ purtător de Mc’Donalds în dreapta-ţi şi Coca-Cola în stânga-ţi trupul pe care eufemistic îl numeşti „plinuţ”. A fi asumat înseamnă să ai atâta bun simţ încât să îţi mănânci liniştit şi BigMc-ul şi să să îţi bei şi cei 2l de Coca-Cola pe zi fără să te crezi erou.

Domnişoarele cu câteva kilograme în plus care se chinuie să pară grase pozând în lenjerie intimă şi care îşi acceptă corpul nu sunt modele în viaţa nimănui. Le e şi lor la fel de foame ca oricui şi încearcă să îşi vândă şi decenţa în încercarea de a monetiza impostura. Când respiri greu închizându-ţi pantofii sport – pentru că doar pantofi sport mai poţi purta – şi tragi de tine să urci câteva trepte în plus nu îţi mai vine nici să te pozezi în chiloţi, nici să celebrezi nimic pe Insta. Te aşezi bucuros pe primul scaun şi tragi asumat câteva guri de aer ca un om nesănătos ce eşti.

Realitatea nu e pe Instagram şi Youtube. Formele multe şi felurite există în viaţa de zi cu zi fără să aibă nevoie de nicio influenceriţă plângăreaţă care să ne atragă atenţia cât de diferiţi suntem şi că ar trebui să mai fim şi mândrii de asta. Asumarea haotică şi fără substanţă a tot şi toate a devenit monedă forte într-o lume virtuală în care mai nimeni nu pare a mai face diferenţa dintre evidenţe şi excepţii. Sensibilităţile sunt mai gingaşe ca oricând şi pudibonderia soră cu interesul devine un teren minat de unde puţini şi isteţi fac un bănuţ mai mult sau mai puţin cinstit propăvăduind pentru cei mulţi şi grabnic impresionabili.

Aşadar, îmi asum toate cele multe kilograme în plus, nu simt nevoia să le celebrez, decid în nume propriu ce am de gând pentru ele şi mă simt „ofensată” de femeile normale care se prelevă de un defect pe care nu îl au spre a-l folosi drept calitate de pe urma căreia obţin câştiguri materiale. Dacă ne-am asuma ceva mai mulţi dintre noi bunul simţ, poate nu am mai avea nevoie de atâtea explicaţii şi ne-am plânge mai puţin.

„După D’ale” urmează o tăcere pre(a)lungă

Caragiale. Nenea Iancu. Parcă îl ştim cu toţii – ne e rudă apropiată şi dragă. Îl recunoaştem din poze: fie de manual, fie de pe bancnote. Îl cităm şi, câteodată, nici nu ştim că o facem. Personajele lui sunt continuu actuale pe scene politice sau de teatru. Avem un spirit profund familial şi familiar în ceea ce-l priveşte pe dramaturgul nostru naţional. Şi pentru că ne este atât de simpatic ne supunem smeriţi criticii sale de peste timp şi, parcă, ne recunoaştem mai bucuroşi vina, mereu aceeaşi, în spectacole ce îi poartă semnătura pe afiş. Avem acea duioşie de a merge în vizită la unchiul preferat când vedem montată o piesă de Caragiale. Ştim dinainte că o să ne simţim bine. Parcă ne aducem aminte din liceu care e tâlcul scrisorii ce se tot pierde şi râdem în continuare cu poftă de încurcătura unui 6 devenit 9 pe poarta unei case de mahala.

„D’ale carnavalului” este, poate, cea mai puţin montată dintre piesele îndrăgite care garantează succesul în orice repertoriu. Pe de-o parte există în memoria colectivă imaginile de neşters ale viziunii lui Lucian Pintilie, iar pe de altă parte e nevoie şi de cele mai bogate mijloace, imaginaţie, creativitate şi resurse pentru a rezolva scenic atmosfera de carnaval din mijlocul spectacolului; bâlciul caricatural nu e tocmai la-ndemână de redat cu două scaune şi o masă. Aşadar, în această stivă de scrisori pierdute şi nopţi care mai de care mai furtunoase, carnavaluri nu mulţi se încumetă să pună la cale.

Intenţia surprinzătoare a lui Cornel Scripcaru de a monta un scenariu „După D’ale” şi a interpreta în notă dramatică situaţiile personajelor pitoreşti ale lui Caragiale este un act de curaj. Unul dintre cei mai rafinaţi actori, cu un univers interior forfotind de gânduri în orice rol, stăpân pe o tehnică personalizată şi cu o carismă greu de reprodus a vrut să îşi multiplice resorturile într-un spectacol ce reorganizează materialul dramatic arhi-cunoscut. În loc de o atmosferă burlescă, ritm alert şi gag-uri, spectacolul „După D’ale” merge în contra aşteptărilor, evită orice cărare bătătorită şi propune o tihnă deloc proprie montărilor textelor caragialiene.

Din piesă rămân, poate, doar jumătate din replici şi situaţia amoroasă complicată dintre trei cupluri în care adulterul ţine loc de sentimente. Dispare orice carnaval – încă din titlu – personajele care aveau rolul de a colora atmosfera sunt şi ele decupate cu grijă, iar povestea pare că ne scapă printre degete odată cu explicaţia nu foarte limpede care ar trebui să elucideze orice neînţelegeri. Ritmul greoi, tăcerile prelungite artificial, acţiunile explicative care dublează ceea ce se spune pe scenă, personajele care amână, parcă, să interacţioneze, multele activităţi care prelungesc aflarea unei rezolvări şi ambiguitatea care se instalează apăsător ţin departe spectatorii de miezul tramei. Bunele intenţii de a privi cu ochi proaspeţi o poveste bine cunoscută nu îşi găsesc şi împlinirea explicită pe scenă. Spectacolul pare că oboseşte de la jumătate. Replicile se răresc şi sunt înlocuite cu aşteptări a câte unui personaj răzleţ care acţionează, parcă, fără tragere de inimă – nu există o justificare pentru aceste scene mult lungite; necesitate nici atât. Simţi că se doreşte a se exprima ceva profund, dar pare că lipsesc tocmai ideile care să aducă din ideal în concret acest deziderat.

Multitudinea de detalii e de bun augur, acţiunile inventive sunt bine-venite, dar în mod paradoxal, în loc să umple scena şi să intensifice ritmul, toate se scurg, parcă, într-o devitalizare a situaţiilor; rămân expozitive şi frumoase în sine. Personajele sunt desene abia schiţate ale unor dorinţe ce rămân neîmplinite, iar actorii par că execută gânduri ce nu le-au devenit, încă, proprii. Ştiind efectul pe care jocul bogat şi nuanţat al lui Cornel Scripcaru îl are în scenă regreţi că nu a putut el însuşi interpreta toate cele şase roluri – pentru că toţi par a încerca să umple o formă foarte explicită primită în grijă pe care, însă, o reproduc doar superficial.

Cel mai aproape de adevărul personajului său e Alin State (Iordache) a cărui prezenţă foarte vivace şi atenţia mereu încordată funcţionează cel mai bogat în nuanţe. Constantin Dogioiu (Pampon) are precizie, pare că se încadrează perfect între limitele impuse de indicaţii foarte exacte – rămâne, însă, departe de însuşirea organică a unor emoţii şi sentimente pe care bruta cea violentă le ascunde în spatele bâtei fluturate agresiv. Manuela Ciucur (Miţa) reduce unul dintre cele mai consistente personaje feminine de la culmile unui vulcan în erupţie la o banală damă plângăreaţă şi superstiţioasă – cu prea puţine mijloace aduce pe scenă un personaj cu un univers interor ce depăşeşte posibilităţile reale. Adrian Ciobanu (Crăcănel) se află la punctul de respiro între corect şi nespectaculos – toate datele personajului sunt la vedere, înţelegerea sensibilităţii interioare e uşor de recunoscut, însă, lipseşte următorul strat de profunzime în asumare pentru a deveni cu adevărat performant. Alex Călin (Nae Girimea) stăpâneşte cel mai abil tăcerile şi populează lungile momente de contemplaţie cu o postură consistentă, reuşind să alcătuiască din puţine date un personaj cu intenţii duse până la capăt. Ioana Anastasia Anton (Didina) are cuminţenia de a purta cu sârguinţă un personaj mut şi expresiv care, însă, din cauza construcţiei impractice nu are efectul surprinzător dorit din rescrierea tramei.

Acest exerciţiu auto-impus complicat este una dintre acele experienţe în sala de spectacol pentru care ţii pumnii strânşi să reuşească; îţi doreşti să funcţioneze. Începutul misterios, atmosfera peste care se presară acorduri de muzici ce încarcă aerul, prezenţe fruste, insule de lumină care marchează coerent convenţia, roluri pe care le intuieşti a fi fost lucrate serios şi în amănunt, multe, foarte multe gânduri izbutite, o înşiruire ce pare a conduce către o mirare fericită. Dar curiozitatea oboseşte odată cu suflul spectacolului care se epuizează exponenţial după prima jumătate şi odată cu ritmul acesta defalcat pe-ndelete se instalează şi regretul sincer din scaunul de spectator. Împlinirea dorinţelor nu funcţionează nici pe scenă şi nici în sală. Rămâne, însă, curajul unui parcurs în răspărul unei tradiţii devenite clişeu şi încercarea de a spune ceva nou cu vorbe ştiute de toţi.

Teatrul Bulandra

După D’ale

după „D’ale carnavalului” de I. L. Caragiale

Regia: Cornel Scripcaru
Scenografia: Nina Brumușilă
Ilustrația muzicală: Cornel Scripcaru
Conceptul grafic: Florentin Ilie

Distribuţie:

Mița – Manuela Ciucur
Crăcănel – Adrian Ciobanu
Pampon – Constantin Dogioiu
Didina – Ioana Anastasia Anton
Iordache – Alin State
Nae Girimea – Alex Călin

Photocredit: Teatrul Bulandra

Durata: 2h

Bucuriile Alinuţei. Astăzi: „Curentul Românesc”

Spital privat, București, iulie, anul Domnului 2020. 33 de grade Celsius la umbră. Se așteaptă civilizat, distanțat, igienizat, fiecare cu boala, frica și fișa lui. Un hol ca oricare altul. Mai puţin insalubru decât o sală de aşteptare din gară şi mult mai oarecare decât cele din serialele noastre preferate. Nimic nu pare să ridice privirile aşteptânzilor din ecranele proprii în care îşi amăgesc răbdarea cu boomboane ce se sparg şi aduc premii colorate sau păsările supărate care zboară peste porci verzi. Dar ce ar fi viața fără contrapuncte! În acest peisaj lipsit de imaginaţie e nevoie de un erou; de o figură plină de carismă care să pompeze puţină adrenalină şi emoţii. Altfel viaţa ar fi doar o sală cu scaune şi uşi înshise în care ne aşteptăm rândul la boala şi leacul nostru.

Intră în scenă, aşadar, o doamnă oxigenată nu foarte recent, cu aerul de expert al cozilor, anticamerelor și holurilor și cu o sclipire pe sub ochelari care ascunde priceperea fentării uzanțelor ordinii cronologice. Pare că nu există subiect în care să nu aibă păreri de nezdruncinat; acel arhetip care stăpâneşte prin prezenţă şi subjugă prin tonul vocii mai mult decât ar putea să o facă stive de argumente. Şi, desigur, doamna protestează. Motivul zbuciumului sufletesc e, dealtfel, foarte întemeiat; dovedit ştiinţific, chiar: în holul de formă aproximativ pătrată sunt pornite concomitent două aparate de aer condiționat poziţionate perpendicular unul în raport cu celălalt şi, pentru ca natura să contribuie insurmontabil la dezastrele erinei, ușa de la intrare, unde se face triajul tuturor pacienților care îndrăznesc să coexiste în aceeaşi paradigmă spaţio-temporală cu acest corolar de energie şi indignare numit generic Doamna, se tot încăpățânează să se deschidă. Ea, uşa, acest obiect care contrar aşteptărilor ar trebui să rămână închisă pe o perioadă nedetrminată, dar suficient de îndelungată încât să acopere durata şederii Doamnei, e miezu suferinţelor deloc tinerei pe care cu siguranţă nu o cheamă Werter.

Iar oamenii, aceşti inşi oarecare, îşi permită să inter şi să iasă. Deschi uşa. Păcat capital! Iar Doamna nu poate accepta așa un afront. Acceptă august şi cu generozitate de mumă bună că merg cele două cutii din care se revarsă fiori reci peste suflete şi trupuri înfierbântate de căldura dată de o natură haină. Dar oare cât poate şi ea, că doar om e, să îndure? Dacă aerul condiţionat e pornit, de două ori chiar, e obligatoriu ca ușa spitalului să rămână invariabil închisă. Nu, nu aerul condiţionat trebuie oprit. Uşa, uşa cea atât de aducătoare de vrajbă şi boală e duşmanul declarat. Trage, ce Doamne iartă-mă!

Şi doar ştim cu toţii efectele aproape mortale ale curentului românesc. Acest Zburător care mângâie cefe şi umeri şi şale şi muşcă din ele lăsând în urmă fuioare de jale şi icnete de junghiuri. Curentul românesc e frate bun cu tsunami-urile, erpuţiile vulcanice şi Covidul. Pe unde trece el rămâne doar gol în suflete şi o vale a plângerii se aşterne peste melagurile pustiite de mobilitate şi elasticitate. Şi nu se glumeşte cu aşa ceva. Curentul românesc e pervers şi se insinuează ca un ninja: puf, te trage de nici nu îl simţi şi abia mai târziu, când ţi-a înţepenit gâtul sau ţi-a paralizat jumate de faţă ştii că i-ai căzut victimă inocentă acestui asasin cu sânge cum altfel decât rece.

Cam aşa reiese din cele istorisite cu termeni precişi, de găsit în dicţionarele medicale de Doamnă. Și asistenta care face triajul o să suporte consecințele dacă mai deschide și închide mult ușa aia. E vinovată indubitabil pentru pârdalnicul de curent care se revarsă acum în sala noastră de așteptare și face ravagii; rânduri-rânduri cădem seeraţi şi singura noastră apărătoare e Doamna al cărei glas ce pare antrenat la adunări de mulţimi, întru protest ori adorare, tună şi cere imperial oprirea oricărui trafic, fie el şi uşor, prin cadrul acelei uşi poziţionate atât de nefericit.

Și îi explică și asistente și doctori și administratori şi pacienţi şi copiii din braţele mamelor şi cei din cărucioare, chiar, că poate sta mai la adăpost, după un colț, la 1m mai la stânga. În aceeaşi încăpere, dar ferită ca de un scut de un unchi drept de beton care fii-va-i stavilă în lupta cu inamicul necruţător. Dar doamna refuză fără drept de apel: „Nu, că o să mă cheme doamna doctor!”. Şi ce mai conta că înaintea dumneaei așteptam mustăcind pe sub mască vreo 3-4 persoane în ordinea programărilor făcute în prealabil. Ce ştiam noi muritori ignoranţi? Șţiam noi, oare, asemenea dânsei, despre pericolul curentului creat când aerul de afară, vrășmaș, îl întâlnește pe cel rece scuipat cu duşmănie din aerele condiționate? Nu ştiam.

Şi după ce lecţia de Curentologie şi luptă de guerilă cu ameninţarea fantomaticului Curent românesc a luat sfârşit, Doamna profesoară a fost strigată la catalog, să poftească în cabinet pentru consult: „Doamna Furtună!”.

„Lecţia” imposturii educaţiei

Educaţia şi civilizaţia merg mână în mână. Cu cât mai multe cunoştinţe dobândite, cu atât mai mari şansele de a duce mai departe moştenirea secolelor. „Învăţati, învăţaţi, învăţaţi!” îndemna un celebru conducător cu şapcă şi barbişon. Da, să învăţăm, unchiule, să învţăm, aş parafraza un alt concetăţean al ilustrului mobilizator de mase; cu încă o completare personală: Să învăţăm…mai întâi din greşelile trecutului! Dascălii regizi şi autoritari care ameninţau degetele tremurânde cu rigla de lemn şi genunchii zgâriaţi de cojile de nucă au fost înlocuiţi cu suspinele afectate ale unui răsfăţ antrenat de o sensibilitate exacerbată şi încurajată pas cu pas. Am ajuns de la extremele unei memorări condiţionate de note şi gura lumii la un tupeu hrănit cu şabloane revărsate din broşurile menite a facilita aşa-numita dezvoltare personală. Performanţa nu mai e cool. Calitatea e relativă. Demne de a fi celebrate sunt toate încercările izbutite sau nu; a fi special a devenit o normă.

Piesa „Lecţia” de Eugène Ionesco privită prin sistemul de lentile al politicilor prezente poate servi drept pretext pentru orice lamentaţie pufoasă care să apere femeile ostracizate de bărbaţi mereu violenţi. Sau, poate, o disertaţie despre drepturile elevilor dintotdeauna asupriţi de o cantitate mult prea împovărâtoare de informaţii ce par, nu-i aşa, atât de inutile. În montarea semnată de Felix Alexa la Teatrul Nottara, „Lecţia” este un spectacol în care mesajul nu ştirbeşte cu nimic meritele estetice şi artistice. Niciun deget care să zgândăre obraznic retinele spectatorilor nu anunţă trâmbiţat teza pentru care ne adunăm cuminţi în sala de spectacol. Convenţia clară, universul logicii aparte a unui text ce aparţine Teatrului Absurdului, punctele de reper recognoscibile care conduc ritmat către o demonstraţie ce îmbină semnalele de alarmă subliniate discret cu un act artistic împlinit sunt motivele pentru care spectacolul funcţionează rotund şi deplin.

Într-un spaţiu claustrant şi uşor de asimilat unei temniţe, cu sentimentul unui subsol umed, camera de tortură a spiritului încă ne-educat e înţesată de colivii cu huse grena. Scenografia Carmencitei Brojboiu contribuie consistent la instalarea unei convenţii uşor de urmărit. Profesorul cel bipolar care nu îşi poate reprima pornirile sadice tezaurizează copile în colivii aurite – trofee ale izbânzii ştiinţei asupra minţilor slabe, obţinute cu preţul asasinării spiritului. Pereţi metalici ruginiţi închid ca într-un container ermetic faptele criminale, iar glisarea uşilor grele mereu acompaniată de sunete ascuţite ne plasează definitiv în această zonă ca de film noir în care personajul principal e mereu prins oricât ar încerca să fugă de pericol.

Cheia pe care o propune Felix Alexa nu se aliniază tradiţiei montărilor cu textul ionescian – nu există acel balans interşanjabil între Profesor şi Elevă; puterea nu e transferată de la unul la celălalt odată cu afundarea în absurdul unor lecţii de artimetică şi filologie. Profesorul devine un arhetip al Binelui în luptă interioară cu Răul – un Doctor Jekyll care îl stăpâneşte cu greu pe un Mr. Hyde ce are răbufniri la intervale inegale. Eleva e întruchiparea ambiţiei nedublate de posibilităţi intelectuale, care păcăleşte, face impresie bună şi papagaliceşte memorând sinistru pe de rost asemeni mai tuturor absolvenţilor posesori de diplome. Un raport bine echilibrat, motivat prin acţiuni previzibile, dar eficiente, e menţinut în tensiune până la final. Montarea nu îşi asumă prea multe riscuri. Chiar dacă ai impresia unei familiarităţi cu imaginile din spectacol, sentimentul că ai mai văzut deja aceleaşi rezolvări, succesiunea de acţiuni funcţionează motivat în această alegere safe.

Camera de filmat care surprinde în gros-plan chipul victimei supuse la tortura ştiinţifică e un artificiu care face trimitere imediată la situaţia ultimelor luni în care ecranele au ţinut loc de întâlniri şi săli de clasă. Altfel, un adaos care nu îmbogăţeşte substanţial universul spectacolului. Accentele aproximativ comice aduse de inserturile unor arii celebre din opere arhi-cunoscute ajută la fixarea şi mai clară a Profesorului în zona de snob cult care devine penibil şi maniac în trista lui încercare de a impresiona şi demonstra superioritate intelectuală. Nu e de fapt decât un farseur care se supune cu bucurie unei figuri feminine maternale, cu statură de dominatoare, Menajera Marie, care îl struneşte cu uşurinţă pe acest impostor al propriilor cunoştinţe.

Cei trei actori intră lejer în convenţie şi exprimă foarte clar funcţiile personajelor. Catrinel Dumitrescu (Menajera) are o prezenţă care conţine ameninţarea la fiecare pas. Cuvintele bine drămuite şi nuanţate sonor portretizează din câteva tuşe această femeie-simbol al unei maternităţi ce secătuieşte de voinţă, o maşteră de rău augur care deţine controlul cu sânge rece. Ioana Calotă (Eleva) alege o singură faţetă a acestei copile silitoare şi neputioncioase. Exagerează pe de-o parte cu expresivitatea figurii şi foloseşte obositor câteva măşti de încordare şi mirare. Energia pe care o transmite, însă, înţelegerea situaţiei şi ascultarea partenerului compensează acea senzaţie artificială pe care o imprimă interpretării sale. Gabriel Răuţă (Profesorul) este centrul de greutate al spectacolului. Conduce cu mână sigură ritmul în scenă, e ludic şi stăpân pe câeva artificii tehnice de efect. Echilibrul dintre precizie şi naturaleţea jocului său e bine ponderat, iar reuşita cea mai evidentă a acestui spectacol e rolul pe care îl construieşte din reacţii, surprize şi intensităţi pe care le variază bogat.

„Lecţia” în regia lui Felix Alexa la Teatrul Nottara e un spectacol în care artisticul şi mesajul fac o casă bună şi deloc muzeală. Nimic expozitiv, nimic plicticos. Firul atenţiei rămâne mereu întins, curiozităţile sunt satisfăcute, iar suspansul bine gradat jalonează cu farmec o metaforă uşor de asimilat a cruzimii unui sistem educaţional desprins dintr-un film horror.

Teatrul Nottara

Lecţia

de Eugène Ionesco

Traducerea: Vlad Russo și Vlad Zografi

Regia, ilustrația muzicală și light-design-ul: Felix Alexa
Scenografia: Carmencita Brojboiu

Distribuția:
Profesorul – Gabriel Răuță
Eleva – Ioana Calotă
Menajera – Catrinel Dumitrescu

Durata: 1h30m