d'E-pîn-geac

„Opera de trei parale” sau preţul de a fi Om

Relevanţa peste timp a operelor de artă rămâne o marcă incontestabilă a valorii. Oricât de la zi ne-ar fi interesele, oricât de conectaţi şi acaparaţi am fi de prezentul hulpav de atenţia noastră, o capodoperă de demult ce îşi poate păstra farmecul în faţa superficialității unui contemporan grăbit trece cu brio proba timpului. Nu întâmplător e mereu aplaudat stilul retro sau pe vechi aşa cum e apreciat în slangul criptic al inventatorilor de nou-limbaj de asfalt. Materialele cu damf de naftalină, filele îngălbenite şi roase la colţuri, plăcile de vinil uşor zgâriate, mobilier cu patină – ne plac vechiturile pentru că pe undeva pe sub hanoracele noastre lejere şi lipsite de formă purtăm un suflet în care se mai păstrează un jind pentru ce a fost să fie frumos.

„Opera de trei parale” de Bertolt Brecht şi Kurt Weill, în regia lui Răzvan Mazilu, de la Teatrul Excelsior e o sărbătoare a acestui vintage cu ştaif. Spiritul proaspăt al unei trupe tinere performante şi aerul dens al lumpănului interbelic dintr-un Soho înrămat în convenţie teatrală se îmbină perfect. Opţiunea de a nu apela tehnic la lecţiile de manual brechtiene şi a evita didacticismul în schimbul unui comentariu în care ironia autoreferenţială aduce tributul cerut de structură pentru dramaturgul german e nu doar viabilă, ci şi autentică. Stropul de melancolie, miza pusă pe caricaturizarea declarată a personajelor interpretate pe muchia dintre formă exagerată şi arhetip, ritmul mereu articulat, gestusul social rezolvat elegant, stropul de emoţie care se strecoară printre tuşele groase ale machiajului expresionist şi, totodată, expresiv, umorul care se cerne în strat consistent peste mizeria unei faune decrepite, salvând-o de la naufragiul umanităţii pe o insulă barocă de eleganţă aristocrată convertită în puţin kitsch arivist.

Spectacolul e un poem dedicat omului; acel om universal din spatele stratificărilor sociale. Mesajul politic nu e un strigăt zbierat într-o portavoce şi nu doreşte să instige la revoluții violente. Nu. Mesajul poartă mănuşi glacé de catifea scumpă şi e scris pe cartoane ponosite. Distanţarea nu e doar un principiu teoretic purtat la rever, ci e integrată într-un joc actoricesc omogen, în care gândul şi expresivitatea funcţionează armonios. Spaţiul construit de Dragoş Buhagiar oferă cheia de interpretare a intenţiilor regizorale: teatrul în teatru, convenţia unei scene splendide de demult pe care se perindă epigoni mizeri ai unui trecut splendid. Supravieţuirea despre care scria Brecht în Berlinul interbelic e la fel de contemporană şi cu Bucureştiul de secol XXI. Acest cor de milogi în genunchi, care îşi cântă fără a scrâşni din dinţi soarta tristă, păstrează sub arcadele de mucava demnitatea de a fi om. Iar impactul acestui fel frumos, sincer şi puternic de a spune o poveste aduce cu sine şi emoţia autentică a artei teatrului.

Actorii construiesc compact acest univers decadent şi fermecător. Cu mult umor şi măsură, ritmul gag-urilor de film mut citat cu bună ştiinţă se conturează pas cu pas, intenţie cu intenţie, scenă cu scenă. Râzi mult şi te bucuri şi apoi, brusc, primeşti o temă de gândire pentru acasă despre condiţia umană. Şi apoi mai râzi încă puţin până la următoarul stop-cadru emoţionant-incisiv. Cea mai grea sarcină din spectacol îi revine lui Mihai Mitrea (Peachum). Fantoşa acestui rege neîncoronat al cerşetorilor ce îşi poartă coroana unui handicap de recuzită, lipită la vedere, declară de la bun început o convenţie ambiţioasă. O formă exagarată prin aparţie şi voce şuierată care pe dedesubt poartă o inteligenţă practică din care ne oferă câteva mostre. E nuanţat şi foarte precis în joc, accentele cad exact acolo unde e necesar pentru a obţine un efect imediat, cadenţa acestei vorbiri prefăcute e atent armonizată, iar sufletul în esenţă bun de tată al milogilor, amestecat cu disperarea zilei de mâine transformată în avariţie se poate intui în pauzele umplute ochi cu priviri care îi descoperă nu doar gândul, ci şi emoţia. Partenera sa, Mihaela Coveşeanu (Celia Peachum) e cealaltă faţă a medaliei aceleiaşi prefăcătorii cu şpil. Construieşte personajul ca pe o formă demonstrativ gonflată, auto-ironică, bine căptuşită cu miză clară şi gânduri bine articulate.

Apariţia de efect a fetelor de la bordel atât de sugestiv construită ca un alai de păpuși de porţelan stricate, frumoase, dar schilodite de un destin nefericit se înscrie în aceeaşi notă pe muchia dintre frumos estetic, performanţă tehnică şi emoţie intelectuală, iar Andreea Hristu, Iulia Samson, Raluca Botez şi Robert Radoveneanu au fiecare nuanţele personale care oferă personalitate acestor chipuri puţin ciobite captive în corpuri ordonate de o voinţă ce nu le aparţine. Banda de hoţi funcţionează mai puţin ca grup, fiecare bandit mizând pe o caracteristică relevantă. Dacă Ovidiu Uşvat (Mathias „Lovele”) e urâcios şi îndârjit, Alex Călin (Jakob „Tarantula”) e nonşalant şi pervers, Ion Bechet (Robert „Matrioşcă”) e dezarticulat şi aerian, iar Dana Marineci (Ede „Gură de Aur”) o vampă malefică, Matei Arvunescu (Walter „Beznă”) construieşte pentru acest borfaş un întreg univers interior. Are candoarea unui copil inocent care i se citeşte oricând în ochi, brutalitatea unui uriaş blând care loveşte din instinct şi mintea puţină a personajului e mai mult decât motiv de glume; are emoţie şi sinceritate de puritate înaltă, ascultă cu credinţă şi îşi pliază gesturile pe fondul bogat, bine motivat interior. În songul de grup din finalul primei părţi ochii lui sunt cei pe care îi vezi şi emoţia lui conţine sincer adevărul condiţiei de a fi om.

Alex Popa (Smith) e cloul celei de-a doua părţi a spectacolului; apariţia sa de charlot e captivantă, iar comentariile sale sunt o spumă dantelată cu haz; contrapunctul ideal pentru drama din jur. Mircea Alexandru Băluţă („Tiger” Brown) e foarte firesc şi lejer în jocul dublu de speculant interesat care face negoţ cu sentimente şi bani murdari. Oana Predescu (Polly) are o carismă plină de vigoare şi articulează foarte precis faldurile intereselor şi emoţiilor acestei fete care se transformă sub ochii noştri într-o femeie de succes, căţărându-se pe damnarea celui uibit, cu cinismul unei amazoane pur sânge.

Lucian Ionescu (Mackie Şiş) e versatil, longilin în gesturi, are un aer aristocrat şi o infatuare cu stil. Nu e deloc macho acest Macheath al său, nu e un criminal cu sânge rece, ci, aşa cum e caracterizat, un ucigaş cu mănuşi albe. Cucereşte fără efort, e un bon viveur cu farmec şi acel tip care nu depune niciun efort pentru a fi centrul atenţiei. Cu mult şarm şi umor controlează cu mână sigură toate reacţiile de efect şi replicile scurte livrate sec.

Dan Pughineanu (Marlene, amfitrion) e sarea şi piperul spectacolului. Acest personaj inventat care preia toate didascaliile şi le transformă în prilej de respiro şi aer proaspăt, are toată bogăţia de expresii a unei drag queen şi tot arsenalul de emoţii ale unui clown arhetipal. Mereu prezent în scenă, are generozitatea de a nu deturna atenţia de la parteneri, ci, prin comentariul său rafinat, pune un reflector de urmărire pe ceilalţi. Cu un real talent evident pentru improvizaţie, cu un alint bine ţinut sub control şi o prezenţă discretă pe care o revarsă apoi din belşug, acest androgin cu lacrima cursă pe grima splendidă ce se dezvăluie treptat şi oboseşte, se ruinează şi se murdăreşte odată cu destinele damnate e cu atât mai savuros şi mai plin de emoţie cu cât întrupează simbolic şi expresiv condiţia artistului care îşi ţine de mână prezentul.

„Opera de trei parale”, spectacolul ce poartă semnătura lui Răzvan Mazilu la Teatrul Excelsior, e o celebrare tragi-comică a unui timp de demult peste care arta face punte cu un „aici şi acum” la fel de eclectic, dar, poate, nu la fel de poetic. Această bucurie de a fi, această umanitate ce respiră sănătos peste lumea bolnavă de foame, frică şi minciună e un paliativ benefic pentru cei are încă mai au putinţa de a simţi, gândi şi trăi întru artă.

Teatrul Excelsior

Opera de trei parale

de Bertolt Brecht şi Kurt Weill

Traducerea textului: Ozana Oancea
Adaptarea songurilor: creație colectivă după versiunea Ninei Cassian

Distribuția:

Macheath, zis Mackie Șiș: Lucian Ionescu

Jonathan Jeremiah Peachum, proprietarul firmei „Prietenul cerșetorilor”: Mihai Mitrea

Celia Peachum, soția lui: Mihaela Coveșeanu

Polly Peachum, fiica lor: Oana Predescu / Maria Alexievici

Jackie „Tiger” Brown, șeful poliției din Londra: Mircea Alexandru Băluță

Lucy, fiica lui: Ana Udroiu

Jenny Speluncă: Mihaela Trofimov

Smith: Alex PopaFilch: Dan Clucinschi

Pastorul Kimball: Dragoș Spahiu

Banda de hoți:
Mathias „Lovele”: Ovidiu Ușvat

Jakob „Tarantula”: Alex Călin

Walter „Beznă”: Matei Arvunescu

Robert „Matrioșcă”: Ion Bechet

Ede „Gură de Aur”: Dana Marineci

Fetele de la bordel:
Dolly: Andreea Hristu

Betty: Iulia Samson

Vixen: Raluca Botez

Doamna bătrână: Robert Radoveneanu

și
Marlene, amfitrion: Dan Pughineanu

Regia, coregrafia, costumele: Răzvan Mazilu

Decorul: Dragoș Buhagiar

Pregătirea muzicală: Maria Alexievici

Lighting design: Costi Baciu

Producția muzicală: Vlad Vedeș

Corepetitori: Miriam Drașovean, Maria Alexievici

Producător delegat: Vasea Blohat

Șef producție: George Ion

Regia tehnică: Viorel Stemate

Costumieră: Nicoleta Țîcu

Make-up: Mădălina Ghizdeanu, Ioana Roman

Foto: Andrei Gîndac

„Oameni. De vânzare” – fapt istoric, dar nu teatral

De unde până unde ţine arta şi cât de importantă sau relevantă poate fi ea când ia viaţa de guler şi o priveşte de aproape în ochi? Discuţii multe şi importante despre funcţia artei, rostul ei, implicaţiile ei politice, demersurile sociale pe care le poate genera, încuraja ori susţine, o sumedenie de ipoteze grave, serioase şi mereu necesare se pot purta oricând cu folos. În jurul unei mese, de preferat rotunde, în contexte mai mult sau mai puţin oficiale, cu dorinţa dezinteresată pentru un mai bine comun, artistic şi extra-artistic, un canal de comunicare mereu deschis de-o parte şi de alta a scenei e oricând binevenit pentru a găsi acele forme noi care se învechesc continuu deodată cu prezentul devenit material consumabil.

Spectacolul „Oameni. De vânzare” creat de Carmen Lidia Vidu la Teatrul German de Stat din Timişoara e un demers documentar ce aduce în atenţie comerţul pe care Statul Român şi Statul German l-au precupeţit vreme de câteva decenii, al cărui obiect era alcătuit din etnici germani. Oameni. Oameni vii. Persoane tranzacţionate pe sume trecute în registre contabile ţinute cu grijă în evidenţă de un domn foarte profesionist. Fiinţe negociate şi categorisite în funcţie de nivelul lor de educaţie, pe care s-a pus un preţ mai mic sau mai mare în funcţie de criterii obiective. România voia să devină acest „rai naţionalist” populat cu geto-daci vaşnici şi, dacă Germania se arăta dispusă la discuţii în urma cărora notele de plată aveau să fie achitate, de ce să nu profite pentru a-şi reumple conturile golite de datoriile scadente? Iar Germania de ce să nu recâştige spor (ne)natural şi intelighenţia şi, şi, şi, în timp ce dă o mână de ajutor celor care vor să evadeze dintr-o societate înţărcuită absurd de poliţie politică şi frică?

Demersul de recuperare istorică, morală şi etică propus de Carmen Lidia Vidu are toate virtuţile unei implicări active într-o problemă trecută sub tăcere, într-o uitare nepermisă. E foarte valid să faci un comentariu solid despre un fenomen complex şi problematic. Dar e şi artistic? Apelând abundent la proiecţiile cu mărturiile unora dintre cei implicaţi şi recurgând la fragmente rostite neutru în faţa unei camere ce accentuează în grosplan detalii de chipuri la fel de inexpresive în mod deliberat se realizează, într-adevăr, un efect de obiectivare necesar, dar şi o nivelare a componentelor artistice. Materialul sceniariului de joc ar putea fi un punct de plecare onest pentru un film documentar dedicat aceluiaşi subiect. Reprezentaţia live, pe scenă, convenţia necesară actului teatral presupune, totuşi, folosirea unor mijloace mai puţin didactice.

„Oameni. De vânzare” nu e un spectacol de teatru. E o demonstraţie. Colajul de videoproiecţii ce compun decorul e cel mai spectaculos element. Dar e singura componentă care păstrează grija şi pentru funcţia artistică. Implicarea politică, socială, scopul nobil nu poate acoperi într-o proporţie atât de copleşitoare orice interes pentru forma de expresie. Lipsa expresivităţii şi repetarea cu alte cuvinte ale aceloraşi concepte preţ de o oră şi jumătate îngreunează receptarea. Orizontul de aşteptare al spectatorului venit la teatru se confruntă cu două surprize: forma şi fondul. Forma e ostentativ sterilă şi prea puţin artistică, iar fondul care îşi propune să rămână cât mai imparţial, prezintă, de fapt, acelaşi punct de vedere multiplicat. Faptele nu sunt doar prezentate, ci şi uşor interpretate. Întrebările asupra cărora se insistă, cuvintele şi poziţiile dure ale celor care condamnă ambele ţări, unghiul subiectiv anulează şi acea panoramare care ar fi dat posibilitatea nuanţării. Spectacolul nu doar redeschide o cutie a pandorei despre un fapt istoric, ci problematizează destul de asumat şi dă propriul verdict chiar dacă pretinde a ridica numai semne de întrebare.

Când teatrul renunţă de bunăvoie la ceea ce îl face artă şi îmbracă hainele de împrumut ale ştiinţelor sociale riscul e mare. „Oameni. De vânzare” e un spectacol cu risc ştiut şi declarat. Face parte dintr-o saga dedicată unui credo profesional asumat şi aplicat pas cu pas, cu răbdare şi consecvenţă. Căutările şi interesul aplicat ale lui Carmen Lidia Vidu pentru implicaţiile extra-artistice ale teatrului ţin de o profesiune de credinţă şi un drum personal. Sinceritatea alegerii e oricând o virtute. Pe acest drum, însă, nu toate pietrele din pavaj sunt unghiulare sau egal şlefuite.

Teatrul German de Stat Timişoara

Oameni. De vânzare

de Carmen Lidia Vidu

Regie: Carmen Lidia Vidu (a. G.)
Multimedia: Cristina Baciu (a. G.)
Costumele şi asistenţă de decor: Ioana Popescu
Dramaturgie: Rudolf Herbert
Video live şi muzica: Ovidiu Zimcea
Ilustrații: Gabriela Schinderman (a.G.)
Asistență de regie: Richard Hladik

Machiaj: Bojita Ilici

Regie tehnică: Adrian Georgescu

Interpretează:
Ioana Iacob
Oana Vidoni
Daniela Török
Alexandru Mihăescu
Harald Weisz
Robert Bogdanov-Schein

Apariții video: Heinz Günther Hüsch, Stelian Octavian Andronic, Johann Schaas, Germina Nagâț, Mădălin Hodor, Hanni Hüsch, Cornel Hüsch

Durata: 1h30m

„O noapte furtunoasă” – un fresh clasic

A fi sau a nu fi clasic? Farmecul epocilor de demult mai are, oare, ceva din parfumul rafinamentului discret al jupelor, redingotelor, moscului şi pomadelor de la spiţer? Greu de crezut. Nostalgia a devenit un sentiment rezervat puţinilor anacronici care se încăpăţânează să nu înveţe odată şi odată ce e cu #ul şi @ul. A fi clasic înseamnă automat două degete de praf depuse peste haine demodate. A nu fi clasic atrage de la sine o contemporaneitate obligatoriu aplaudată de mănuţe harnice. Calea de mijloc, atât de valoroasa cale de mijloc, pare a se îngusta văzând cu ochii; paşii stingheri care o aleg, ajung, însă, într-un luminiş ce recompensează curajul cu o privelişte cel puţin reconfortantă.

Spectacolul „O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale montat de Sânziana Stoican la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti reuşeşte să găsească acel fir roşu călăuzitor spre o potecă aflată la intersecţia dintre clasic şi reinterpretat. Fără prea multe inovaţii în formă, dar cu măsură a originalităţii în spirit caragialesc, speculaţiile pe marginea extratextului sunt motorul acestei propuneri cu atmosferă proaspătă. Cu toţii ştim păţania lui Jupân Dumitrache cel înşelat de Veta şi Chiriac şi de jublitica de Ziţa şi de stupid-intelectualul Rică şi de Nae Ipingescu cel sfătos şi de Spiridon cel oropsit. Ştim replici pe dinafară, nu mai avem surprize, nu mergem la teatru pentru a afla o poveste nouă. Majoritatea spectatorilor, cel puţin. Piesele clasicizate atrag public tocmai pentru recognoscibilitatea lor. Te bucuri să revezi, altfel, aceeaşi dandana cu haz. Lectura radical schimbată de dragul creativităţii forţate e o capcană comună. De această dată pericolul transformării piesei într-un tartar de pretexte a fost ocolit fără nicio emoţie. Păstrând epoca în care a fost scris textul, dar inserând scene şi situaţii pe care tot contextul originar le oferă, Sânziana Stoican jalonează bogat, cu multe acţiuni de efect, ritmul mereu susţinut, presărat, atât cât să rămână verosimil, şi cu câteva surprize de bun augur.

Coperţile spectacolului îi aparţin lui Ghiţă Ţircădău, personaj citat, doar, în text. Respectând cu băgare de seamă limitele interpretării conţinute de piesă, acest artificiu regizoral îşi găseşte nu doar rost, ci şi farmecul propriu. Structura rămâne solidă, iar pesonajele se înscriu într-o cheie de lectură clasică. Scenografia semnată de Valentin Vârlan se încadrează în aceeaşi estetică a stilizării bine echilibrate. Mult rumeguş, lemn, funii, un plan înclinat şi umbre colorate – plastica foarte sugestivă a spectacolului se potriveşte exact cu spiritul fresh, dar ponderat al montării.

Fără a epata şi fără pretenţia de a fi altceva decât expresia onestă a unui text clasic, reuşita spectacolului depinde şi de putinţele personale actoriceşti; cât de performantă pote fi trupa în a păstra calea de mijloc între tendinţa de caricatură a unor personaje extra-cunocute şi seriozitatea de a juca cinstit situaţii dramatice cu efect comic. Ionuţ Vişan reuşeşte să îl facă pe Rică Venturiano un bufon tragic; cu un întreg repertoriu de gesturi, accidente, repetiţii, o mişcare scenică aparent improvizată, dar al cărei ritm denotă atenţie la detalii, un şarm lejer şi o plăcere de-a joaca serioasă, aerul buimac al acestui crai cu ifose de geniu devine o trăsătură dominantă care îi conduce fiecare acţiune şi toate ineracţiunile din scenă, cu maximul de efect comic şi un strop de emoţie. Andrei Radu îi oferă lui Spiridon două chipuri pe care le schimbă dibaci atât cât să aibă haz. Cu multă sinceritate scenică şi o ascultare concentrată, răspunde şi reacţionează mereu bine proporţionat, iar pe dedesubtul replicilor se poate intui şi complicitatea cu publicul şi motivaţia clară a personajului.

Andi Vasluianu mizează pe o singură notă pe care o apasă viguros şi energic. Jupân Dumitrache strigă mult, se agită, transpiră, tremură, măreşte ochii odată cu pulsul vizibil accelrat din venele care se evidenţiază pe gât şi vocea care se sparge atunci când repiraţia e insuficientă pentru clocotul demonstrativ care îl fierbe destul de tehnic. Gândul din spatele energiei risipite pare a rămâne simplist, la suprafaţa unui personaj monocord. Anca Dumitra nu e o Veta de care să te îndrăgosteşti prea uşor. Din multe stereotipuri, o voce exagerat nazală şi câteva atuu-uri de sex appeal nu se obţine un personaj prea nuanţat. Previzibil-alintată această interpretare superficială nu aduce nimic convingător pe scenă.

Tot în sfera depăşirii conturului se înscrie şi Nae Ipingescu interpretat de Ioan Coman. Caricatura voită a unui „nene” ticăit, blând, împăciuitor şi gângav funcţionează până când exagerarea poticnelilor lecturii devine plicticoasă. E amuzantă bâlbâiala căznită, dar după minute în şir devine previzibilă şi te oboseşte fără rost. Theodora Sandu construieşte o Ziţa în cheie sigură; e aşa cum te poţi aştepta să fie, nu trădează niciun orizont de aşteptare, dar nu atinge nicio culme şi nici nu aduce vreo surpriză plăcută. Cristian Popa nu e nici el un Chiriac prea carismatic; pare monosilabic, e şters şi didactic şi pare că execută indicaţii şi spune cuvinte pentru că aşa apar ele în text, fără o voinţă proprie conturată de un gând care să îi direcţioneze intenţiile.

„O noapte furtunoasă” la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti e un spectacol ce îşi bucură spectatorii; şi pe cei nostalgici şi pe cei în căutare de vibe contemp. Respiră un aer curat de echilibru stabil; e fresh fără a fi ostentativ şi clasic fără miros de naftalină. Când un spectacol îşi atinge potenţialul şi devine ceea ce şi-a propus, chiar dacă intenţiile nu depăşesc o miză decentă, nu prea pretenţioasă, reuşeşte o performanţă mai lăudabilă decât mari propuneri care eşuează în derizoriu.

Teatrul „Toma Caragiu” Ploieşti

O noapte furtunoasă

de I.L. Caragiale

regia: Sânziana Stoican

scenografia: Valentin Vârlan

muzica: Ion Radu Burlan

light design: Cristian Simon
Distribuţie:

Andi Vasluianu (Jupan Dumitrache)

Ioan Coman (Nae Ipingescu)

Cristian Popa (Chiriac)

Andrei Radu (Spiridon)

Ionuţ Vişan (Rica Venturiano)

Anca Dumitra / Florentina Nastase (Veta)

Theodora Sandu (Ziţa)

Ion Radu Burlan (Ghiţa Ţircădău)

Narcis Stoica, Constantin Ionescu, Dragoş Căldăraru, Lucian Ilinescu (figuraţie)

Bucuriile Alinuţei. Azi: la scăldat în lacul raţelor sălbatice de la zoo

Călătoriile fără poze aproape că nu există. Ce city break, excursie, weekend, escapadă, road trip ar mai fi alea fără selfie-uri instagramabile din care toţi cunoscuţii să poată afla pe unde hălăduieşti tu. Mai pe la lux, mai prin cotloane, mai pe la rude, mai pe vouchere de vacanţă, la munte şi la mare în orice împrejurare, esenţialul e să ai ce arăta lumii care stă cu sufletul la gură să afle pe unde îţi luminează ţie drăgălaşii de ochişori.

Dar câte selfie-uri să şi faci? Unghiul e cam acelaşi; ţii mâna spânzurată într-un cadru plonjat doar-doar să prinzi cât mai mult din peisajul bucolic/urban/cultural/natural aşa cât să se vadă şi cât de bine îţi e ţie acolo, dar şi unde anume îţi e ţie bine. Şi, atunci, unele persoane inventive şi pline de idei sprijină telefonul – că doar orice turist amator solitar cu telefonul îşi imortalizează crâmpeiele de beatitudine voiajantă – de o balustradă, de o firidă, de o muchie, de ceva. Setează apoi cronometrul la 10 secunde, se îndepărtează admirâdu-şi postura şi înclinaţia capului, pun mâna în şold sau în buzunar, zâmbesc aşa cum ştiu ele că le avantajează mai bine şi se uită puţin peste obiectiv, cât să nu pară căprioare speriate de faruri în noapte. Isteţ, aţi spune, nu? Foarte, chiar. Mai ales atunci când locul e malul unui lac şi punctele de sprijin marginea unei bârne de lemn şubrede care ţine loc de împrejmuire a luciului de apă.

Acţiunea se petrece cum nu se poate mai fericit într-o zi de primăvară proaspăt înverzită, în rouă ierbii cosite, la umbra copacilor semeţi, sub soarele prietenos de molatecă depresiune, la zoo. Iar lacul e un ditamai heleşteul pe care sălbaticele raţe domesticite sălăşuiesc spre a fi admirate de vizitatori. Se sprijină, aşadar, telefonul cel bun şi deştept de balustradă, într-un instabil echilibru testa şi cu alte ocazii la fel de turistice şi artistice, se ia poziţia şi…10,9,8,…2,1…simle şi vâjt-trosc-pleosc, bâldâbâc direct în apa mocirloasă cu el. Cu telefonul, zic. Modelul foto de ocazie, cu o inspiraţiune aleasă, sub impulsul momentului, al eclerajului, al farmecului izmei apelor, nu se poate preciza cu exactitate, a proptit gingaş mâna-şi de aceeaşi balustradă – şipcă neşlefuită, subţire, din lemn ieftin – folosită pe post de trepied. Legile fizicii s-au pus în mişcare, toate formulele învăţate în gimnaziu s-au trezit din somnul uitării şi ochii ce cu o clipă în urmă priveau galeş, vizualizând, parcă, numărul de reacţii şi comentarii din online aduse de aceast atât de „original”, nu-i aşa, instantaneu, aceiaşi ochi heterocromaţi şi-au dilatat pupilele pentru a urmări în slow motion cum Iphone-ul cu numărul 13 – fatidic, da – se clatină, face o jumătate de rotaţie, atinge pietrele colţuroase cu eleganţa unei balerine şi execută un salt înainte echer pentru a se undui apoi înspre adâncurile nebănuite ale iazului sibian.

Şi,de acum, pluriversul îşi deschide larg braţele pentru a face super oferta de variante de panică luate câte groază. Ce alegi? Plângi, zbieri, râzi isteric, cazi în genunchi, înjuri, implori divinitatea să facă un miracol, smulgi puţinul păr rămas pe cap, suni la 112, te transformi în cariatidă împietrită întru veşnicie? Ce faci? Ce faci tu, femeie relativ serioasă, presupus inteligentă, educată, în al cărei CV scrie foarte profesionist „calităţi: buna gestionare a situaţiilor de criză, capacitate decizională în condiţii de stres”? Cu minte limpede şi cu băgare de seamă dai geaca jos, o împătureşti conştiincios, scoţi ce mai ai prin buzunarele pantalonilor, desfaci şireturile şi scoţi şi pantofii, şi şosetele, aranjezi totul întocmit şi simetric, încaleci balustrada şi, pas cu pas, din piatră în piatră, „pân’ la gleznişoare, pân’ la ţâţişoare, pân’ la buzişoare”, intri în baltă. Aşa cu pantaloni şi hanorac cum te afli că doar nu e să îţi arăţi maieul şi lenjeria intimă cu pinguini în văzul lumii, sâmbăta la amiză, la zoo. Suntem oameni decenţi, totuşi.

Inventivitatea care a scornit metoda imbatabilă pentru poze frumoase şi îmbăierea telefonului e de folos şi când te vezi cu apa mocirloasă ajunsă la bărbie. Pietrele pe care le simţi sunt destul de contondente, ori rotunjite; cum pot şi ele. Telefonul e plat. Poţi pipăi, dar, fundul apei şi, concentrând toţi nervii senzitivi pe care nici nu ştiai că îi ai în organism prin şosetele pe care nu le scoţi nici vara la plajă de friguroasă ce eşti, îţi cauţi centimetru cu centimetru îndrăgitul gadget. Ai şi reper stâlpul de pe care a alunecat atunci când l-ai zărit ultima oară în aer înainte de a deveni submarin. Şi mângâi aşa în necunoscut până când îl recunoşti; mai mult cu sufletul decât cu piciorul. El e. Dar cum îl scoţi din ghearele teribile ale ştimei apelor ce l-a ademenit în mrejele ei? Până la mână e cale lungă, iar distanţa nu poate fi parcursă decât scufundând şi capul cel inteligent care ne-a adus pe toţi până în acest punct al poveştii. Afară sunt 17 grade, totuşi. Pletele rărite parcă nu ar dori încă o baie cu apă rece – au parte de asta în confortul bucureştean oferit de duşurile marca primăriei. Şi-atunci, cu alt efort anatomic, activând şi muşchi pe care nici nu bănuiai că îi ai, cuprinzi într-o îmbrăţişare strânsă boţul de telefon între degeul mare şi celalate chircite într-un cleşte de nădejde. Ca o macara umană ridici uşor obiectul de preţ, îl apuci cu mâna pregătită să îl preia ca la ştafetă şi … îl scoţi la aer.

Până să ieşi tu din băltoaca prin care mişună împrejuru-ţi peştişori şi mătasea broaştei verifici starea pacientului. „It’s alive!” exclami ca doctor Frankenstien în faţa monstrului reanimat. Aproape că zbori înapoi pe mal, nici nu bagi de seamă că juleşti două degete în escalada ca de Spiderman „made in China” şi, până să bagi de seamă cum şiroieşte apa din tine şuvoaie, mai butonezi puţin să te asiguri că odorul e bine mersi. Şi chiar e. Husa aia chiar l-a protejat, banii ăia mulţi daţi pentru waterproof au meritat. Cum te bucuri tu mai mult decât după orice examen sau primă întâlnire cu bărbatul vieţii tale apare paznicul parcului care te priveşte suspicios şi cu inchizitiv.

Desigur, explici didactic, calm şi foarte firesc situaţia – doar nu a fost altceva decât un exemplu de acţiune-reacţie, cauză-efect, ca la teatru – el devine şi mai îngrijorat. E din ce în ce mai convins că te-ai aruncat în lac cu gânduri sumbre. Bietul om nu ştie cum să te scoată mai repede din perimetrul de care e răspunzător. Doar că adrenalina îşi face efectul şi nu simţi nici frig, nici frică. Scoţi hanoracul, pui geaca, te încalţi şi porneşti pe aleile grădinii zoologice să zvinţi blugii la soare, vorbind prietenos cu animăluţele. Doar plătiseşi şi taxa de intrare. Era păcat să urci direct într-un taxi, să uzi tapiţeria unui şofer cinstit şi să pierzi jumătate dintr-o zi aşa frumoasă doar pentru că ai intrat în lacul raţelor sălbatice.

Singurul regret e că nu ai făcut un selfie cu apa la gură sau nu l-ai rugat pe paznicul care te-a supravegheat vreo 20 de minute să îţi facă o poză cu apa mustindu-ţi din haine. Iar concluzia e una singură: e bine să ai prezenţă de spirit şi curaj şi noroc şi capacitate de concentrare în situaţii de criză, dar cel mai bine e să nu fie nevoie să le foloseşti. Iar umorul ajută şi el enorm în astfel de poveşti cu personaje inspirate din fapte reale.

*orice asemănare cu persoane din viaţa reală e pur întâmplătoare.

„A douăsprezecea noapte” – o dramă comică/ o comedie dramatică

Poveştile se spun cu un rost. Au un tâlc. Ascultăm cu toţii fascinaţi un bunic sfătos care inventează câte în lună şi în stele pentru că ne ţine cu sufletul la gură curiozităţile inocente cu snoavele sale. Ne amânăm vieţile în săli întunecate pentru că vrem să credem în neadevărurile proiectate pe pânze imense, ori interpretate într-un „aici şi acum” adăpostit de o convenţie isteaţă. Putem crede până la capăt, oricât de incredibil ar fi scenariul, doar dacă există o miză, carismă, farmec şi o lume care să ne momească în legile ei complicate cu limpezimea unei propuneri clare. Când în spatele umbrelor pe de pereţii peşterii nu există, de fapt, niciun dans, focul arde inutil.

Spectacolul „A douăsprezecea noapte” de William Shakespeare, în regia Nonei Ciobanu, montat la Teatrul Mic îşi ratează din pornire ocazia de a-şi încânta spectatorii cu o poveste personalizată. Ambiguitatea convenţiei pare a lăsa intenţiile şi motivele din spatele unui text ofertant la voia întâmplării. Atmosfera suficient de sumbră, umbrele care se alungesc pe pereţii contorsionaţi ce se mişcă într-un echilibru precar, proiecţiile neclare, ilustrative, griul unui univers apăsător copleşesc în primă fază spectatorii. Totul pare foarte important şi grav; dar nesusţinut de ceea ce spun personajele. Pericolul e sub fiecare pas, Iliria pare un loc neprietenos, drama auto-impusă a Ducelui Orsino, tânguirea destinului crud al nobilei Olivia – există premisele plantate în text pentru o decriptare în această notă. Propunerea nu are, însă, consistenţă; nu există detalii care să motiveze impresia generală de loc ostil. După acomodarea cu decorul impactant doar în primele câteva minute, care apoi îşi pierde din spectaculozitate odată ce se limitează la a-şi repeta balansul lipsit de sens conotativ, personajele par abandonate în insule individuale nedefinite. Interacţiunile îşi găsesc cu greu un fir logic, iar fiecare component al acestui puzzle greu de dibuit pare venit din altă zare.

Transformarea în travesti a câtorva roluri pare şi ea o alegere arbitrară, lipsită de un motiv scenic bine articulat. Maria e interpretată de un bărbat voinic şi are un haz superficial, iar Radu Zetu, oricât de ludic ar fi, nu reuşeşte să depăşească clişeele gesturilor alintate sau al comicului subţire, iscat de discrepanţa dintre fizicului său şi tonurile în voce de cap aerată. Sir Toby cu barbă lipită şi voce prefăcută e doar o formă căreia nu i s-a găsit niciun fond convingător, iar pauzele mult prelungite ale Oanei Albu duc într-o zonă încă şi mai absurdă acest personaj căruia i s-a derait funcţia. Feste e singurul care beneficiază de atuu-ul unei androginităţi a bufonilor; nu contează atât genul celui plin de spirit, cât sinceritatea umorului său trist, pe care Oana Puşcatu o conţine şi o dublează cu emoţie şi candoare, salvând aproape de una singură finalul specacolului.

Pe parcurs povestea alambicată de-a aparenţele unor sentimente predispuse la exagerare şi nestatornicie se transformă fără a urma un parcurs bazat pe necesitatea ca o scenă să derive din cea precedentă. Tensiunea e abandonată sau uitată pur şi simplu, comedia îşi revendică drepturile şi, încet-încet, cheia generală virează într-un soi de entertainment care până la final reuşeşte să bucure publicul. Odată ce relaţiile dintre personaje dobândesc scopul comun de a spune o poveste simpatică şi siropoasă despre iubiri interşanjabile, se obţine şi puţină emoţie şi zâmbetele se instalează în sală. Două constante în acest hăţiş de începuturi de intenţii sunt concentrarea Alinei Rotaru care îi croieşte Violei o căptuşeală a gândului interior din petece de motive şi reacţionează prezent în relaţie cu partenerii din scenă şi jocul tehnic, dar bine articulat al lui Marian Olteanu care reuşeşte cu puţine replici să îl descrie coerent pe Sebastian, un personaj zgârcit din scriitură. De cealaltă parte afectarea şi artificiozitatea pe care Cezar Grumăzescu şi Valentina Popa le aleg pentru Orsino şi Olivia produc cele mai stinghere situaţii în care cu greu s-ar putea obţine o interpretare altfel decât formală şi forţată.

Personajul care captează atenţia şi fructifică obstacolele unui parcurs construit din aproape în aproape, dar cu băgare de seamă, în care tehnica şi carisma sunt echilibrate pe muchia unui gând ce vizează nu doar forma, ci şi forul interior al unui ins paradoxal este Malvolio în interpretarea lui Alexandru Voicu. Din gesturi negociate cu băgare de seamă, câteva linii de forţă alese economic, dar eficient şi o mobilitate în gând pe care o testează cu fiecare scenă, reuşeşte să propună o caricatură bine controlată care îi dă voie spectatorului să poată empatiza cu el, în timp ce se amuză de forma gonflată a expresivităţii sale.

„A douăsprezecea noapte” rămâne o poveste care abia de la jumătate devine interesantă. Cu o primă parte care îşi caută identitatea şi scopul printre frisoane ale unei ameninţări neexplicite, o continuare în care comedia se joacă cinstit şi un final cu potenţialul de a emoţiona câteva suflete sensibile, această propunere inegală rămâne undeva între artă de dragul formei şi o seară agreabilă în sala de spectacol.

Teatrul Mic

A douăsprezecea noapte

de William Shakespeare

Regia şi adaptarea Nona Ciobanu

Scenografia, concept video, light design Peter Košir, Nona Ciobanu

Muzica originală A-C Leonte

Cântecul Bufonului Vasile Șirli

Real-time 3D mapping Costin Olaru

Producător delegate Arti Trandafir

Regizor tehnic Oana Iamandi

Sufleor Elena Preda

Distributie

Viola / Cezario

Alina Rotaru

Orsino, ducele Iliriei

Cezar Grumăzescu

Olivia, contesă

Valentina Popa

Malvolio, majordomul Oliviei

Alexandru Voicu

Sir Toby Belch, unchiul Oliviei

Oana Albu

Maria, camerista Oliviei

Radu Zetu

Sebastian, fratele Violei / Valentin, slujitor al lui Orsino / Un Ofițer

Marian Olteanu

Sir Andrew Aguecheek, prieten cu Sir Toby / Antonio, prieten cu Sebastian / Un căpitan al corabiei naufragiate

Andrei Brădean

Feste, bufon

Oana Cristina Pușcatu

William Shakespeare: Will (,) you remember me?

Ce ştim despre William Shakespeare? Aș spune că e nevoie să citești biblioteci întregi scrise despre un singur om pentru a afla, de fapt, multe informații inexacte, teorii conspiraționiste și multe păreri împărțite. Sau la fel de simplu aș putea spune că nu e nevoie să citești nici o carte de pe rafturi pentru că oricum toată lumea (majoritatea celor care au terminat cel puțin opt clase) a auzit nu o dată, ci de două ori – To be or not to be. Sau a auzit de Hamlet ori un actor cu un craniu în mână.

Din rândul informațiilor cu un caracter redundant fac parte și cele despre biografia dramaturgului. William Shakespeare da, a fost un dramaturg, poet și actor britanic. Dar asta află oricine la orice search pe Google. Se spune că s-ar fi născut și murit în aceeași zi a lunii aprilie (evient, alt an) – 23 aprilie. Improbabil sau nu, pe 23 aprilie o lume întreagă îl serbează pe William Shakespeare.

Suntem, așadar, în luna aprilie și ar fi fost ziua lui. El este peste tot, dar nu doar pentru că a spus el că lumea întreagă este o scenă, ci pentru că textele sale sunt montate pe mai toate scenele mari din lume. Să fie, oare, un teatru național sau un teatru mare care să nu-l aibe în repertoriu? Sau de la care să înceapă un experiment performance inovator? E atât de faimos încât a dat peste cap și tot ce înseamnă marketing; unde te uiți, sigur zărești un tricou, o sacoșă de pânză, un pix sau o agendă pe care Will sau citatele sale să apară. Și nu mai spun de succesul garantat al oricărui spectacol care are ca text pe afiș: de/după William Shakespeare.

Cine ar fi crezut că un om mort, a căruit existență nu este confirmată de nimic, ar putea fi atât de celebru? Sună conspirativ aproape. Dar pentru restul lumii care nu-l cunoaște pe dramaturg doar după coperțile din Cărturești sau pozele caricatură de pe Pinterest, textele scrise de el sau în colaborare cu sau furate… Textele care sunt semnate postmortem cu numele William Shakespeare sunt scrise clar de un geniu. Laudatio sau nu, poezia lui este răspunsul pentru toate orele dedicate la școală, la cursurile de actorie sau literatură universală. Și, totodată, motivul pentru care se montează peste tot în varii forme și limbi. Și subiectele care sunt oglinda zilelor noastre.

Dincolo de imaginea unui om cu craniu în mână sau a unei replici folosite la epuizare stau mii de versuri despre frumos, moarte, viață, nebunie, credință, iubire, răzbunare; pe care da, le găsești și la alți dramaturgi. Dar la acest anume poet-dramaturg, dincolo de existența semnificației se ascund simboluri și imagini altfel. Imagini care dau naștere unei imaginații fără margini și compun în fiecare seară, pe câte o scenă a lumii, alte și alte povești ale acelorași vieți. Fiecare personaj moarte la fel, dar fiecare actor moare altfel.

Pe scurt, acest articol oferă la fel de puține sau multe informații ca toate celelalte biografii scrise despre William Shakespeare, dar și foarte multe păreri. Ce-și propune acest articol este să-l îndemne de cititor să renunțe la obiectele care au ca desen icoana unui om despre care nu suntem siguri nici măcar cum arăta și să îi deschidă piesele de teatru și să le parcurgă. Ori sonetele. Oricare din ele sunt o lectură fără regret.

William Shakespeare se citește întâi de toate, se vede pe scenă, se învață și, poate, mai apoi se poartă ca sticker pe laptop. Iar ce-mi propun este ca la finalul acestei fraze să deschizi, tu, cititorul, cartea prăfuită din bibliotecă și să citești sau recitești sonetele scrise de Shakespeare (cred că e ok și pe o pagină deschisă de Google). Ar fiun frumos mod de a ni-l aduce aminte. Căci despre el s-au spus deja prea multe…

Parastasul unui spectacol despre gropi din care nu prea se iese

„Matilda și groparii” este un spectacol peste care s-a cernut praful a doi ani de pandemie, un spectacol pustiit, dar care totuși pulsează, pentru un sfert de sală ocupată. O mână de oameni se adună într-o marți (zi prin definiție nefericită pentru teatru) ploioasă în Sala Atelier a Teatrului Național din București – majoritatea înghesuiți în primul rând.

Montarea – o casă fără etaj, cu fundația șubredă a unui text premiat ca piesă a anului 2018, oscilează între lipsă de subtilitate nevinovată și o necizelare esențial umană. Concentrându-se pe trei surori care nici Moscova nu o mai au în orizont, izolate pe terasă ca să nu deranjeze cadavrul din casa cosciug, „Matilda și groparii” abordează (ușor superficial) arhetipuri de femei chinuite, într-o situație inedită și destul de spumoasă, situată între dramă de familie cu iz de telenovelă și „Gaițele” fără umor.

Acțiunea se întinde leneș și melodramatic, fără ritm chiar și pentru durata modestă de 1 oră și 15 minute, iar nu performanța actoricească, și nici structura magistrală nu reprezintă puncte forte. „Matilda și groparii” seamănă, în schimb, printr-un ambient fermecător, de casă în paragină și croncănit de ciori a mahala. De viață irosită și nedemachiată, de singurătate de pisică maidaneză, de mizerie a serviciilor funerare, de banalizare resemnată a morții, provenită din obișnuința de gropar, lumânăreasă, îmbălsămătoare, femeie abuzată.

Mai șarmantă simplitatea ligheanului din curte și a cănii pentru rom decât găselnițele scenice menite să fure ochii – mai o proiecție cu umbre păsărești, mai o mașină de fum, mai un dormit în sicriu doar de dragul factorului de șoc. Cert este că scenografia de la „Matilda și groparii”, realizată de Gabi Albu, este, în sine, spectacolul, cu un aer steampunk și utilitar pe de-o parte, și de terasă de vară uitată în ploaie toată toamna pe cealaltă.

Sigur, textul are accente căutate, voit poetice – „bietele furnici” – și simboluri care îți bagă degetele în ochi (ciori care înlocuiesc turturelele de odinioară, putregai, sicrie în loc de paturi), iar prima parte a spectacolului durează, fără temei, considerabil mai mult decât intriga, propusă și rezolvată în 10 minute. Matilda apare târziu, nu ca protagonista aspirațională sau ca verdictul de iertare conștientă și mult așteptată, ci ca figura inertă pe care toți o protejează și pe care toți o mint până la final. Accentele de dramă de idei a’la Camil Petrescu și Horia Lovinescu nu sunt duse până la capăt, însă rămân marcate.

Poate că nici nu ar trebui adus în discuție momentul provincial de dans din mijlocul spectacolului, atât de plasat și de căutat, și într-o notă atât de chinuit de veselă, încât parcă cerșește indulgență și se străduiește să mai umple câteva minute. Și, culmea, devine oarecum simpatic, chiar dacă lipsit de vreo valoare artistică. Despre perspectivă regizorală nici nu se poate vorbi.

Sonia (Amalia Ciolan), gravă și cehoviană, este mama Matildei și creierul din spatele crimei, o femeie înghețată între disperarea de a-și proteja familia și neputința de a schimba trecutul, cu limitele lui. Răceala maternă și ambiția de a vrea mai mult pentru fiica sa, traduse până aproape spre duritate militară sunt prezentate cam tehnic pe-alocuri, însă nu strident, și nici fals. Amalia Ciolan își duce partitura până la capăt cu demnitatea și rigoarea caracteristice, chiar și într-un spectacol care nu se ia în serios nici pe jumătate cât se ia ea ca artistă.

Cesonia Postelnicu, actriță în plină oftare demonstrativă, interpretează cu veselie convențională de Coana Chirița și cu zel de cuscră curioasă. Olga este un respiro comic în animal print, cu papuci cu ștrasuri și o problemă cu alcoolul adresată cam prea simpatic și hazliu. Totuși, conferă o neseriozitate care nu mai e nici simpatică, nici hazlie întregului context de surori exilate în propria curte pentru a face loc, în casă, cadavrului pe care îl ascund. Spectacolul ia turnura unui segment de cooking la o emisiune matinală, doar din atitudine și din curățat de cartofi. Profunzimea care îi lipsește este înlocuită aproape exclusiv cu șarm personal și un zâmbet orbitor, numai bun de scenă. Probabil că și de aici răsuflă gravitatea neîmplinită a spectacolului. Astfel, temele sunt mai mult bifate – violență domestică, o viață de chin, moarte, crimă, cadavre puse la păstrat în sufragerie și cimitire moștenite.

O Blanche Dubois după ce au uitat-o internată câțiva ani, după o viață de abuz fizic și psihic, Nora (Erika Băieșu) este prezența diafană care aduce echilibru în dinamica yin și yang a surorilor mai mari. Este contrapunctul de blândețe senilă de care are nevoie montarea atât de forțat criptică și de tăioasă. Între maimuțăreală duioasă și neverosimilitate pe care n-ai cum să n-o crezi până la urmă, Erika Băieșu face o partitură care animă un cadru sumbru ca de înmormântare.

Mai mult, monologul Norei (sora copil, rătăcită în lumea ei, fără contact cu realitatea), dintr-o dată lucidă și didactică, explicativă, vine ca un Deus ex machina – și nici măcar nu are impact de deznodământ. Intriga este descâlcită tot de logodnicul Matildei. Lari Giorgescu rămâne surprinzător de stăpân pe partitură, cu o prezență de spirit care, la rândul său, reîmprospătează caracterul tern al spectacolului, pesemne obișnuit să fie descurcătorul de situație din mai multe comedii românești destul de convenționale.

Astfel, „Matilda și groparii” servește un final fericit grăbit și care se împiedică ușor de logică – iar o astfel de rezolvare miraculoasă nu face decât să sublinieze toate discrepanțele de ton, în care ba vorbim despre monștrii care le-au fost soți celor trei surori, ba integrăm stângaci jocuri de cuvinte care trimit spre un entuziasm trivial pentru rom. Neunitar, incert și deșănțat, spectacolul mizează mult pe iluzia unor psihologii profunde, însă nu reușește mai mult decât să facă o mână de propuneri îndrăznețe, pe jumătate neîmplinite.

Teatrul Național „I. L. Caragiale” București

„Matilda și groparii”

de Stela Giurgeanu

Regie: Mircea Rusu

Scenografie: Gabi Albu

Coregrafie: Lari Giorgescu

Regia tehnică: Silviu Negulete, Paul Tănase

Distribuția:

Sonia: Amalia Ciolan

Olga: Cesonia Postelnicu

Nora: Erika Băieşu

Matilda: Fulvia Folosea

Peter: Lari Giorgescu

„Îndoiala” care umbreşte bunele intenţii

Finalurile fericite sunt tare frumoase. Când se lămuresc toate şi personajele îşi împlinesc scopurile şi dorinţele şi muzica e zglobie şi volumul din ce în ce mai tare şi zâmbetele bine-voitoare acompaniază aplauzee sacadate – un tablou bucolic atât de duios. Mai apăsătoare şi mai puţin entuziasmante sunt finalurile care îţi dau temă de gândire pentru acasă. Iei cu tine în buzunar un semn de întrebare pe care să îi porţi ca breloc până când îi dai de capăt sau găseşti un altul care să îi ia locul: „Ce a vrut să spună autorul?”. O interogaţie care ne bântuia temerile copilăriei în care poeziile se rezumau la răspunsul acestei întrebări, notat ca atare. La teatru, însă, notele nu au prea mare importanţă. Gândurile şi emoţiile noastre, însă, da.

Spectacolul „Îndoiala” de John Patrick Shanley, în regia Dianei Mititelu, de la Teatrul de Stat din Constanţa îţi oferă premisele unei decriptări personalizate a unui text deschis. Limitele interpretării sale sunt generoase, iar montarea din noua sală studio amenajată ad hoc, în timp record, perfect funcţională şi încăpătoare, le menajează pentru ca fiecare spectator să profite la maxim de liberul arbitru. Vinovăţia intuită, dar nedovedită, întrezărită, subînţeleasă, ori, poate, mai degrabă obsesia unei dreptăţi unilateral-personale devine subiectul unui spectacol aşezat, echilibrat, în care miza e aceea de a păstra relatarea într-o zonă gri, de obiectivitate cum se poate mai pură.

Nu sunt prea dese ocaziile când structura şi intenţiile unui regizor se pot decupa foarte clar din spectacolul prezentat publicului. Pe de-o parte e de bun augur această limpezime a firului roşu generator al întregului parcurs; e important să poţi remarca măsura în care un rol e conturat de voinţa regizorală şi apoi construit după capacităţile de expresivitate şi experienţa actorilor. Acest desen iniţial e cât se poate de evident în spectacol. Calea de mijloc pare a fi motto-ul, iar grija pentru măsură e constană. Din păcate, însă, aceste bune intenţii nu îşi găsesc împlinirea prin jocul actorilor.

În centrul acestei poveşti despre suspiciune, vină, demersuri de anchetă, reguli şi, mai ales, îndoieli, personajul Părintelui Flynn e cheia care deschide calea spre adevărul personalizat. El e cel supus privirii prin lupa mărită sub care orice detaliu poate fi un indiciu în favoarea acuzării. E necesară o mare capacitate de a glisa între planuri, de a conţine mereu un fir interior care să dubleze ceea ce se vede pentru a putea rămâne până la final în dubiu. Iulian Enache nu reuşeşte să aducă pe scenă nici măcar o sinceritate altfel decât formală. Jocul său demonstrativ, cu o frazare mereu egală şi aceeaşi intonaţie nu umple nici până la jumătate forma complexă necesară pentru ca întreaga structură să reziste. Explicativ şi neconvingător, lipsit atât de calităţile unui mare manipulator, dar şi de carisma unui profesor care să capete cu uşurinţă simpatia elevilor, personajul său rămâne doar o prezenţă modestă, un om de bine, care nu reuşeşte să acopere sarcina scenică ce poate fi intuită doar în cheia regizorală. De cealaltă parte a barei din sala de judectă, pledoaria acuzării îi revine Dana Dumitrescu – Sora Aloysius. Aceeaşi notă unilaterală se regăseşte şi în această directoare-zbir, mereu în control, severă şi egală cu sine însăşi. Lipsesc, însă, nuanţele, lipseşte motivul acestei preocupări aproape obsesive. Pe lângă enunţarea corectă şi pragmatică a replicilor, nu există un plan doi care să ducă mai departe de suprafaţa a ceea ce ne spune textul. O interpretare cât se poate de eficientă, dar care nu permite nicio apropiere de personaj, nici măcar atunci când situaţia presupune tonuri mai variate decât albul şi negrul de până atunci.

Laura Iordan Adrian în rolul doamnei Muller are credibilitate şi, în acelaşi timp, ambivalenţa necesară pentru a creiona un personaj pe muchia dintre empatie şi repulsie. Îi înţelegi motivele, dar decizia sa e greu de acceptat. Scena în care mama consimte indirect la molestarea fiului de 12 ani, doar pentru a-i asigura o şansă la un viitor mai bun e cea mai şocantă. Emotivitatea aleasă pentru a reda frica acestei femei, energia sa interpretată cu sinceritate artistică şi gând limpede pun în lumină faţetele personajului cu o aşezare în care se intuiesc intenţiile, dar se întrevede şi aportul din interpretare. Cristiana Luca, sora James, este singura care îşi conduce personajul prin modificări de gând, stare şi intenţii. E foarte prezentă în scenă, încearcă, aproape de una singură, să menţină relaţiile cu celelalte personaje, îşi să timp pentru reacţii, procesează informaţiile pe care le primeşte şi merge din aproape în aproape în descoperirea nu doar a exteriorului, ci şi a forului interior al personajului său – prin comparaţie cu ceilalţi care par că ştiu deja finalul, încă din prima scenă.

„Îndoiala” de la Teatrul de Stat din Constanţa rămâne un spectacol la jumătatea distanţei dintre dorinţe oneste rămase neîmplinite de posibilităţi de interpretare mai puţin performante. Într-o scenografie care găseşte soluţii inventive pentru a crea o dinamică la fel de echilibrată, dar şi imagini sugestive pentru acest spaţiu bine delimitat în care controlul şi regulile pot ascunde orori, tensiunea creată de un univers sonor ce jalonează suspansul rămâne densă. Pe cât de ofertantă e propunerea, pe atât de banală rămâne, însă, povestea, spusă cuminte şi sârguincios, fără aportul necesar de ambivalenţă şi duplicitate care să menţină semnele de întrebare până la final.

Teatrul de Stat din Constanţa

Îndoiala

de John Patrick Shanley

Traducere: Eugen Gyemant

Regia: Diana Mititelu

Decor: Andreea Săndulescu

Costume și asistent decor: Ioana Ungureanu

Ilustrația muzicală: Adrian Piciorea

Distribuţie:

Părintele Brendan Flynn: Iulian Enache

Sora Aloysius Beauvier: Dana Dumitrescu

Sora James: Cristiana Luca

Doamna Muller: Laura Iordan Adrian

#dogpoopgirl #comedie #calitate #smart #mergeţilafilm!

Sămânţa de scandal organică, soi bun, şi cernoziomul Bărăganului dau cea mai mănoasă recoltă de păririsme şi dihonii de când lumea şi pământul nostru strămoşesc. Cum ne certăm noi, mai rar. Aşa podoabe ne suntem într-ale gâlcevilor, aşa mândreţe de fitile ştim să strecurăm şi ce mai bogăţie de invective şi ce mai dicţionar de vorbe de duh; o lume într-o coajă de zaveră. Unde e zvon de cartă hop şi noi şi-ai noştri cu părerile noastre cu tot. Mai niciodată dublate de raţiune, dar mereu sigure şi ţanţoşe la apel. Şi mulgem găleţi întregi de emoţii de tot felul din orice capăt de aţişoară putredă de subiect. Că avem şi imaginaţie şi, se pare, şi timp berechet de aruncat pe ferestrele virtuale sau reale deschise larg spre lene.

„#dogpoopgirl”, filmul scris şi regizat de Andrei Huţuleac, este o fabulă deplină a realităţii noastre pitoreşti, cu nuanţte de gri-depresiv şi pete sporadice de excese colorate. Când o poveste cu substrat serios şi mesaj tulburător e spusă cu umor inteligent, făcând echilibristică pe firul întins între caricatură şi kitsch, premisele unui succes pe toată linia răsar ca smocurile de iarbă între pavelele puse strâmb pe bani muţi. Talentul nostru românesc de a face din ţânţar armăsar, predispoziţia de neam pentru excese de tot felul, se întâlneşte cu oportunitatea de a exagera colectiv şi plenar pe care, atât de generos, ne-o pune la dispoziţie mediul online. Un fapt de viaţă banal, denaturat pe principiul telefonului fără fir, odată supus opiniei publice puse pe harţă poate deveni primul episod dintr-o sagă cu final de inspiraţie horror.

Felul aproape nonşalant în care este expusă istoria unei femei oarecare ce nu are altă vină decât aceea de a avea ghinion te poate păcăli. Poţi crede foarte uşor că urmăreşti o comedioară care pune la un loc personaje inspirate din teleshow-urile tale preferate. Recunoşti tipologii, totul e atât de familiar. Te amuzi copios şi apoi nu prea mai înţelegi ce e cu scenele astea atât de random şi, mai ales, ce se întâmplă, totuşi, la final? Extravaganţele pe care şi le permite scenariul foarte inteligent, construit minuţios de Andrei Huţuleac, cu grijă pentru detalii, răsturnări, piste false, contrapuncte şi surprize vin pe filiera unei metafore lungă cât un film întreg. Totul are dublu sens, totul e X2. Râd pentru că e comic şi în acelaşi timp întrevăd comentariul personal. Atât în joc, cât şi în decupaj, mişcare de aparat, montaj şi regie.

Un câine care, bietul de el, a vomat în metrou, devine pretextul pentru o panoramare foarte cinică, de fapt, cu zâmbet poznaş, a unei vieţi comune de care râdem sau ne speriem, dar de care fiecare dintre noi suntem răspunzători. Oricare dintre noi suntem fie femeia prea însingurată şi banală care pur şi simplu se blochează într-o situaţie de criză, fie oamenii plini de indignări, dar fără soluţii din metrou, fie puştii teribilişti în căutare de faimă pe net, fie revoltatul stupid care se crede super-erou trăind din pensia mamei, fie funcţionarii plictisiţi care ridică a pagubă din umeri pe banii satului, fie omul simplu şi sărac de a cărui viaţă tristă profită corporaţiile în prime-time, fie, fie, fie… Suntem noi; noi toţi care arătăm cu degetul – fie el arătător sau mijlociu – sau îl ridicăm în semn de apreciere virtuală. Căci cu toţii o facem şi contribuim la această frescă burlescă şi atât de exactă a unei lumi pestriţe şi pline de umor.

Pe lângă o gamă largă de mecanisme comice, ironice, auto-ironice, inside jokes, trimiteri culturale, referinţe, subtexte deştepte şi jocuri de cuvinte isteţe, caliatea artistică a filmului se sprijină în primul rând pe interpretarea Andreei Grămoşteanu. Bogăţia de nuanţe, calitatea privirilor care exprimă o paletă întreagă a variaţiunilor vinei, fricilor de tot felul, frustrărilor, trecerile subtile de la stupefacţie la disperare, gradarea manifestărilor excesive, toate stările dificile prin care e purtat acest personaj aşa haios, dar atât de tragic, sunt nuanţate cu maximul de efect şi bine susţinute de un film interior cel puţin la fel de performant ca cel pe care îl vedem noi.

Abundenţa de amănunte, acţiunile inedite, expresivitatea fiecărui personaj-caracter, gestusurile găsite fiecăruia, eficienţa caracterizării blitz ce face recognoscibil instant genul sugerat, această minuţiozitate care la o primă vedere poate fi asimilată hohotului general e motivul pentru care filmul lui Andrei Huţuleac e mai mult decât o comedie faină. După ce îţi recapeţi suflul normal, după ce repovesteşti cu prietenii toate scenele preferate, după ce vă spuneţi unii altora care dintre ştirile din scroll v-a părut cea mai sick, când mergi pe jos până la metrou şi e linişte, singur pe o stradă cu gropi, prost luminată, te loveşte realitatea. Şi te poţi speria de propria umbră de superficialitate. Căci despre asta e vorba, de fapt. Despre pojghiţele noastre de confort sub care ne zgribulim mediocrităţile.

Un câine şi o femeie înfruntă lumea. O lume dezlănţuită porneşte la război împotriva nimicului. Iar pentru ca un aşa tablou voit neverosimil, voit exagerat, voit derizoriu să funcţioneze e normal ca la final un Freddie Kruger după 3 luni în Vaslui să pândească din beznă şi e perfect logic să răsune acorduri de Schubert din viorile dirijate de un pensionar cu bască în metrou.

Sara/Mara: un fel de viața bate YouTube-ul

Un filmuleț pe YouTube cu oameni care zâmbesc și ne dau sfaturi despre cum să trăim mai bine, ne vând life hack-uri, ne recomandă produse cool și câte și mai câte nu fac pentru comunitatea lor; pare a fi cel mai ușor mod de-ați câștiga existența. Mai ales că de aproape zece ani acest job este din ce în ce mai căutat de tineri. E simplu: chiar și fără școală poți ajunge departe dacă știi să creezi contentul potrivit pentru cei care apasă zilnic butonul de subscribe de pe canalul de YouTube. Totul e să fii mereu în trend cu ce se caută și să fii original, să te expui cât mai des, să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lume, să vezi cum vorbești și ce scoți pe gură pentru că orice cuvânt poate să-ți distrugă toată faima, să… Să faci cam multe pentru un set de numere pe ecran, care trebuie să fie în continuă creștere. Iar, deodată, viața asta nu mai pare atât de ușoară. Libertatea nemărginită tinde să se limiteze și ea la un număr de reguli nescrise.

Astfel de povești urbane și-au făcut loc și în teatru. Spectacolul „Sara/ Mara (un fel de comedie cu vloggeri)” de la Teatrul Apollo111, realizat în co-producție cu Ideo Ideis, scris de Bogdan Theodor Olteanu și Adrian Nicolae spune povestea unor vloggeri din spatele becului aprins. Iar pe scenă, acest subiect arată și sună diferit. Dacă un vlog văzut de pe un smartphone de 6inch este privit normal, fără să nască reacții la gesturile nu tocmai naturale (plasarea de produse, gesturi exagerate sau semnături cheie ale personajului de pe vlog), pe scenă acest lucru este privit de către public ca un soi de caricaturăa acestui fenomen, deși nu este absolut deloc. Spectacolul este serios și vorbește despre ce se întâmplă de fapt, doar că privit de pe scenă lucrurile sunt luminate altfel și parcă nu este atât de ok să judecăm viața minunată a „omuleților” din mâna noastră.

Textul este despre ce spune și subtitlul că este. Mici stereotipuri despre vloggeri sunt atinse, dar nu sunt lăsate doar la suprafață. Nu e vorba atât de mult despre povești filmate, pe cât este despre oamenii care le filmează și durerile lor interioare timid exteriorizate. Patru tineri diferiți sunt controlați de un păpușar mai mare să spună și să facă lucruri care vor crește cu siguranță numărul zerourilor, întâi din conturile lor bancare, apoi ale celor pe care-i manevrează. Astfel, între subiectele despre șamponul ideal pentru păr, clovnerii ieftine și minciuna de dragul perfecțiunii, cineva are de suferit cam bad din asta. Și culmea e că asta iscă un alt subiect pentru un alt vlog și o revoltă. Se schimbă ceva? Who knows?

Pe lângă textul foarte bine scris, din punct de vedere vizual scena strălucește. La propriu. Scenografia semnată de Alexandra Panaite și luminile realizate de Marius Nițu, colorează scena în culorii neon deloc exagerate, aproape minimaliste. Pe de altă parte, din punct de vedere regizoral, spectacolul duce lipsa unor alegeri inteligente cu privire la trecerile între timp, spațiu și scenă. Sunt multe locuri în care gap-urile sunt mult prea lungi și te distanțează ca spectator de poveste pentru destul de mult timp. Sunt momente la începutul spectacolului în care vloggerii, înainte să filmeze, cântă, marcând-se trecerea de la o poveste la alta, însă spre final acest lucru se pierde și spectacolul devine din ce în ce mai gol, aproape sec. Pe scurt, sunt mult prea multe scene în care nu se întâmplă nimic. Și dacă până acum nu am observat-o, muzica într-un spectacol de teatru, mai ales ca acesta, era absolut necesară. Din păcate, spectacolul oferă muzică doar la intrarea și plecarea spectatorilor din sală, moment în care este total irelevantă. Sound design-ul cred că este o piesă importantă în realizarea unui spectacol cu și despre tineri. Poate ar fi soluționat micile probleme enunțate mai sus.

Spectacolul are dublă distribuție și se știe despre acest lucru că ar putea rezulta două spectacole aproape diferite. Și ar fi bine de văzut toate variantele, deoarece regizorul alege să o pună pe actrița Mădălina Stoica atât în rolul Sarei, într-o seară, cât și în rolul Marei, în altă seară.

Dacă ar fi ca titlul vlogului realizat de fiecare actor să descrie jocul acestora de pe scenă, cred că ar putea fi următoarele: Ștefania Circu (rol Mara) – 10 moduri în care să joci un spectacol stând pe o masă și să miști (emoționezi) oamenii din jur; Mădălina Stoica (rol Sara) – Cum să emani candoare și feminitate fără să fii dezbrăcată pe scenă; Adrian Nicolae (rol manager de vloggeri) – Despre munca mea cu mine însumi de a fi cel mai bun și inteligent actor; Carol Ionescu (rol vlogger) – Ce fac cu atâta talent?; Daria Pintilie (rol vlogger) – Tutorial despre modestie și seriozitate în artele spectacolului.

În final,recomand spectacolul „Sara/Mara” de la Teatrul Apollo111, deoarece printre glumițele și zâmbetele din fața unei camere inexistente se spune și o poveste la care nu ai cum să nu reacționezi sau care să te facă să empatizezi cu ea.

Teatrul Apollo111

Sara/ Mara (un fel de comedie cu vloggeri)

de Bogdan Theodor Olteanu și Adrian Nicolae

Cu:

Ioana Bugarin/ Mădălina Stoica

Ștefania Circu/Mădălina Stoica

Alexandru Ion/Adrian Nicolae

Carol Ionescu/Vlad Ionuț Popescu

Ramona Niculae/Daria Pintilie

Regie – Bogdan Theodor Olteanu

Scenografie – Alexandra Panaite

Costume – Gabriela Pițurlea

Lumini – Marius Nițu

Asistent regie – Alexandru Mircioi

o producție Ideo Ideis și Apollo 111

cu sprijinul Rusu + Borțun