d'E-pîn-geac

FNT 31 – Punct, punct şi virgulă, puncte de suspensie

Când ajungi la un final, unul firesc aşa cum tot păţim în viaţă, există un moment suspendat de oboseală, linişte, părere de rău, bilanţ şi împlinire. Îţi reglezi respiraţia, ştii ce a fost bine şi ce nu a prea ieşit, ai sentimentul ciudat de confort şi alarmă dat de un lucru făcut asupra căruia nu mai poţi face modificări şi eşti deja cu gândul la secunda următoare. Nu ai prea mult timp pentru reflecţii. Înveţi din mers, te bucuri în goană şi, dacă păţeşti un necaz, tot în ritm susţinut îţi porţi şi tristeţea. FNT 31 deja a fost. E o amintire.

Ultimele patru zile din această ediţie online a Festivalului Naţional de Teatru au combinat, la fel de eclectic precum întregul program, vizionări ale unor spectacole ce alcătuiesc un puzzle ce redă, destul de fidel, imaginea unei vieţi teatrale transformate într-un melting pott de încercări, izbutiri, speranţe, dorinţe şi neputinţe. Realitatea atât de precară, nesiguranţele de tot felul în care gravităm mai conştienţi, mai speriaţi, ori mai resemnaţi îşi pune marca înfierată cu arsură de frică şi asupra felului în care facem teatru ori receptăm actul de cultură. Temele spectacolelor sunt mai sumbre, comediile devin groteşti, dramele sunt violente, iar morbul unui deznodământ trist pe care nu vrem să îl numim planează discret, dar constant asupra experienţelor noastre.

Printre spectacolele cu viziune personală transpusă scenic cu sens se numără „Cântăreaţa cheală”, în regia lui Alex Bogdan, de la Teatrul Municipal „Matei Vişniec” Suceava. Căutând firescul din existenţa bizarelor personaje ionesciene, inteţia de a motiva relaţiile in absurdis îşi găseşte o formulă scenică viabilă, consistentă, nelipsită de umor şi o atmosferă întunecată, însă bine articulată de acţiuni şi interacţiuni bine definite.

Intenţii bune par a fi stat şi în construcţia scenariului spectacolului de teatru labirint „Dekaroom” în regia lui Andrei Dinu şi Raul Hotcaş, de la Teatrul Municipal Baia Mare. Datorită ori din cauza vizionării unei înregistrări video experienţa acestui tip foarte personal de spectacol este cu mult diminuantă în intensitate şi sens. Întregul concept se bazează pe o interacţiune constantă, unu la unu cu spectatorul, pe o impresionare senzorială, emoţională şi intelectuală simultană ce nu poate avea loc în faţa unui ecran. Scenariul însuşi este adaptat condiţiilor actuale în care constrângeri de tot felul reduc acest periplu intim la observarea mai puţin implicată a unei poveşti rostite destul de monoton, cu obidă şi acuze, invective şi personaje care stârnesc mai degrabă disconfort decât emoţia unei experienţe reuşite.

Propunerea de modernizare pe care Ştefan Iordănescu a încercat-o la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad are soarta pe care mai toate tentativele de contemporaneiare a lui Caragiale o împărtăşesc. Un amestec pestriţ şi strident de personaje care vorbesc ca dintr-un secol de demult şi arată şi se poartă ca pe străzile de azi. Amalgamul de stiluri de joc, de semne cacofonice, de trimiteri culturale ce se vor a fi ironice, fumul, priecţiile şi muzica, scenografia parcă voit aleasă din sfera esteticii urâtului, însă minimalistă, parcă, nemotivat, costumele de toate felurile, toate drumurile deschise şi abandonate arbitrar rămân neîmpliniri. Actorii rămân la stadiul de ilustrare a unor caractere vagi, rostec vorbele cât pot de convingător, însă în afară de a duce acţiunea mai departe, la bun sâfrşit, nu reuşesc să suplinească neajunsurile unui concept generalist şi vag.

Spectacolul cu cea mai înaltă ţinută, atât prin calitate scenică, dar şi prin calitatea filmării, pare să fi fost „Oraşul cu fete sărace” ale cărui scenariu şi regie poartă semnătura lui Radu Afrim. Dramatizarea după nuvelele lui Radu Tudoran devine un spectacol-metaforă, un spectacol în care atmosfera joacă rolul principal. Simţi frigul prin puterea convenţiei, te emoţionează un cântec fragil, râzi în hohote, poate, de unul singur, la tine în sufragerie, la enumerarea câtorva „delicatese” din peşte, te impresionează o imagine ce îţi va locui, poate, visele câteva nopţi. Ai sentimentul paradoxal de plăcere estetică şipărere de rău de a nu fi în sală pentru a respira acelaşi ger cu femeile ce îşi sacrifică singura avuţie, trupurile şi sufletele sfârtecate de sărăcie şi foame, pentru un răgaz de linişte comună la gura unei sobe a cărei căldură le ţine loc de fericire.

Secţiunea „In memoriam Ion Caramitru”, oricât de ireală pare alăturarea acestor cuvinte, a reuşit să adune spectacole, interviuri, imagini şi ipostaze care să contureze mai mult decât o schiţă de portret artistic. Ultimele roluri, chiar dacă e încă greu a ne vine a crede că sunt înr-adevăr ultimele, împreună cu personajele cu chip tânăr şi aceeaşi carismă de care ne este dor, laolaltă cu gândurile şi energia din întâlniri şi dialoguri au încărcat de o emoţie, un respect, o tăcere ori un zâmbet trist întru aducere aminte un program devenit astfel mai consistent şi mai valoros.

În ultima zi din FNT 31, spectacolul invitat „Wałęsa la Kolonos” în regia lui Bartosz Szydłowski este o mostră de adaptare a tragediei antice a lui Oedip într-o cheie profund motivată, într-un context deloc arbitrar, cu o formulă scenică în care semnul şi convenţia nu sunt date la o parte în favoarea unui mesaj ostentativ. Simbioza dintre adresarea intelectuală, raţională şi trimiterea la o istorie naţională recentă şi mijloacele scenice folosite cu forţă de expresie şi măsura necesităţii funcţionează cu emoţie viscerală. Un Oedip modern, al cărui destin tragic e perpetuat peste timp şi spaţiu într-o Polonie ce poate fi căminul oricăruia dintre noi.

FNT 31 a fost. Aşa o spunem astăzi, aşa o vom spune şi peste câteva zile şi peste câţiva ani. Trecutul are nuanţe, însă forma lui rămâne fixă. Amintirile se nuanţează, însă. Memoria personalizează experienţele şi le pune în noi perspective odată cu aşezarea în straturi a noilor experienţe ce vin şi trec. Acest black mirror în care s-a transformat teatrul ne arată realitatea spartă în bucăţi cu margini tioase de însingurare şi frici. Cu răbdare şi pricepere, câteva zile petrecute împreună în spiritul teatrului pot acoperi cu o peliculă de solidaritate şi înţelegere crăpăturile pentru a putea vedea mai bine, cu toţii, imaginea acestui timp pe care îl numim prezent când deja ne va fi devenit trecut.

FNT 31 – la jumătatea plină/goală a paharului

Jumătatea drumului este locul din care întrevezi linia de finish, deja, şi, totodată, începi să ai nostalgia începutului. Emoţiile primilor paşi s-au rarefiat, ştii ce ai de făcut, păstrezi energie pentru un sprint de copertă şi te gândeşti la momentul sărbătorii. E însă riscant să te relaxezi şi să te vezi deja învingător. Începutul şi finalul sunt impresiile care contează.

FNT 31 este abia trecut de mijlocul celor nouă zile. Spectacolele şi evenimentele îşi aşteaptă cuminţi rândul să intre în scenă, iar ecourile par a răsuna moderat şi cu decenţa impusă de momentul mai puţin festiv decât ni l-am fi dorit, datorat contextului global. Urmărim online înregistrări ale unor specacole cu data premierei destul de recentă, care au avut, în funcţie de noroc, şansa de a fi reprezentate de câteva ori în faţa publicului. Speranţa că mai e puţin, această dorinţă comună pe care o reiterăm de aproape doi ani, ne aduce în jurul gândului că nu peste mult timp vom putea viziona din sala de spectacol aceleaşi titluri pe care acum doar le trecem în revistă în forma lor 2D.

Ca la orice linie de start a unui eveniment major, şi la ediţia din acest an din mixul calităţilor spectacolelor din program se poate decupa o constantă moderată. Puţine entuziasme, multe posibilităţi şi câteva mirări crispante. Nu e nimic ieşit din comun, media aritmetică rămâne într-o zonă de confort, iar gusturile asumate funcţionează pe calea de consecinţă a intenţiilor declarate. E complicat de alcătuit un best of atunci când superlativele nu prea au cum să răsară din restricţii, frustrări şi frici. Nu ne aflăm într-o situaţie convenţională, suntem departe de una ideală şi în aceste condiţionări continuăm să existăm – „a fi” e performanţa însăşi.

Dintre spectacolele must see „Antigona” în regia lui Frederike Heller, la Schaubühne, şi-a confirmat statutul; o propunere contemporană, deloc ireverenţioasă, pornind de la o premisă creativă şi interesul bine ponderat pentru impact social şi componente artistice. Gradarea lină a ritmului întregului construct scenic denotă răbdarea de a explica publicului de secol 21 pe înţeles problematica unei familii despre care s-a scris acest „best seller” al Greciei antice, care pe bună dreptate pare a avea nevoie urgentă de suportul unor şedinţe de psihoterapie. Eşti momit în acest univers familiar şi intri cu paşi mici în poveste şi în convenţie. Aproape păcălit cu bună ştiinţă, interesul îţi e stimulat inteligent până când rolurile se schimbă la vedere cu forţă şi impact într-un concert în toată regula, ce ciocneşte energii şi personaje cu trăiri extreme.

La cealaltă margine a spectrului se află tot o tentativă de a traduce în termeni contemporani un text antic – „Bacantele” după Euripide, o rescriere de Maria Manolescu, în regia lui Dragoş Alexandru Muşoiu, la Teatrul de Nord Satu Mare – Trupa „Mihai Raicu”. Dorinţa de a moderniza cu orice preţ un scenariu care pare să aibă prea puţine în comun cu intenţiile conotative are ca rezultat un scenariu cel puţin bizar, speculativ, în care jandarmii veniţi cu duba se adresează zeilor cu „boss” şi progresiştii şi problemele minorităţilor şi busculadele de la proteste recente sunt amestecate cu un Dyonisos multiplicat şi un Pentheu cu apucături de politician corupt. Momentele coregrafiate în spirit ritualic, în care măştile populare româneşti şi cele sanitare se amestecă grotesc, efectele voit şocante precum cel în care testiculele lui Thiresias sunt extrase şi arătate cu ostentaţie, întreg spiritul eclectic, însă lipsit de măsură şi, de cele mai multe ori şi de sens, pare o joacă în care nu sunt luate prea în serios niciuna dintre problemele citate; e doar o curiozitate a unor copii poznaşi care vor să vadă cât de multe boroboaţe pot face până când îşi soct din sărite părinţii.

„Steaua fără nume”, photocredit: Adi Bulboacă

Cele mai multe dintre spectacole se menţin în zona necesarului, fără a înclina balanţa semnificativ. E drept e mai greu să te concentrezi la un monolog static precum „Après ski” – one-man show-ul ambiţios propus de Niko Becker la Teatrul German de Stat Timişoara – din faţa ecranului. Performanţa sa e datorată mai ales curajului de a-şi lua soarta artistică în serios şi de a încerca o demnostraţie de unul singur. Cu un text destul de dificil şi cu obligoul clar de a nu avea prea multe opţiuni de mişcare scenică, a reuşit să îşi jaloneze cele 50 de minute ale spectacolului prin gând şi expresivitate, cu o încredere în sine ce îi ţine loc şi de parteneri şi de regizor. O plăcere estetică de bun augur e adusă de „Steaua fără nume” montat de Cristian Ban la Teatrul „Maria Filotti” Brăila. Cu o ramă fresh în care Blanca Doba şi Ciprian Chiricheş ne sunt gazde din ipostaza Elevei Zamfirescu şi a unui Ichim transformaţi în cuplu comic şi un decor-metaforă pe care Cristina Milea îl imaginează ca pe un ceas-lună plină ce se transformă apoi într-un mecanism-spectacol în sine, priveşti cu plăcere povestea pe care cel mai probabil o cunoşti deja şi eşti dispus să îngădui stângăciile unei distribuţii care nu funcţionează în cei mai optimi parametri.

Borna de la jumătatea drumului a fost depăşită, maratonul continuă. Unele spectacole îşi trag sufletul în gloria de a fi bucurat spectatorii de dincolo de ecrane, iar altele se întorc şchiopătând oprite cu un buton de stop după mai multe sau mai puţine minute Unu dintre dezavantajele sau avantajele, de ce nu, ale acestui format digital e tocmai libertatea de a vedea oricând şi oricum spectacolele. Butoanele de pauză şi stop atât de lanîndemână sunt tentante; tocmai din acest motiv calitatea propunerilor trebuie să te convingă să nu le apeşi.

FNT 31 – trei spectacole, două zile şi o primă impresie

„Inima şi alte preparate din carne”, photocredit: Radu Afrim

Şi a mai trecut un an cu speranţe şi frici. Şi am mai încercat să ne convingem că realitatea instalată e trecătoare; şi nu e aşa. Prezentul e cum e. Şi este ceea ce e. Am vrea să revenim unde eram acum aproape doi ani. Am vrea să treacă printr-o pocnitură de degete ale unui Prospero dibaci toată mâzga de boală şi neputinţe. Dar Prospero e doar un personaj neputincios. Şi nici vis, nici de iarnă, nici de vară nu e ce tot păţim. Aşadar, capacităţile personale şi colective de adaptare, pentru care specia noastră, sapiens-sapiens…sapiens, e atât de renumită ar trebui să îşi arate meritele la modul cel mai propriu – pentru a ne aduce tuturor aminte că fericirea nu e decât optică şi opţiune personală; aşa cum ar putea rezuma elegant un cinic.

Teatrul pare a fi din nou în avanpostul lumii şi încearcă, mai cu succes, mai cu eşecuri, să se schimbe suficient încât să rămână relevant, dar păstrând, totuşi, ceea ce îl păstrează teatru şi nu altceva. Festivalul Naţional de Teatru, ediţia 31, cu subtitlul, destul de criptic, dar edificator RE/CREAŢIA, încearcă să ne păstreze laolaltă în jurul unui concept. Rămânem împreună la greu, adunaţi în faţa ecranelor personale, singuri în propria carapace de siguranţă, însă. Sărbătoarea nu poate să mai facă minuni online. Nici bucurie nu prea mai e. Şi atunci rămâne curiozitatea. Curiozităţile, mai bine spus – pentru că fiecare se miră din alte motive: noutatea, originialitatea, inovaţia, o uitare reactivată, opţiuni eclectice, aşteptări depăşite, aşteptări dezamăgite – să tot ai motive să îţi scormoneşti plăcerea de a fi curios, contratiat, de ce nu, uimit sau, poate, cucerit de neaşteptatele întâlniri greu de anticipat.

„Dansul Delhi”, photocredit: D. Matvejev©

Opţiunile personale, niciodată unanim satisfăcătoare, m-au îndreptat în primele două zile către ceva vechi, cev nou şi ceva blue. Am revăzut imaginea unui spectacol a cărei spectatoare am fost la premieră: „Inima şi alte preparate din carne”, în regia lui Radu Afrim, la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova. Ce scriam în numărul din octombrie al Revistei Amfiteatru, în urmă cu exact un an, a rămas valabil în memoria afectivă a receptării de atunci: „(… )un spectacol precum o poveste de iubire: cu entuziasme candide, cu jocuri scornite de inteligenţa unor copii poznaşi, cu umor cinic, cu autoironie dulce-amară, cu trădări, cu tăceri care îşi strigă neputinţa, cu crize, cu depresii, cu angoase, cu amintiri păstrate în imagini perfecte, cu accidente grave care mutilează suflete involuntar şi o fericire blândă care oblojeşte preparatele din carne. Estetica legant-percutantă a vorbelor bine drămuite în vers de către Dan Coman se întâlneşte pe scenă cu fantezia ludică a lui Radu Afrim, iar date-ul lor se concretizează într-o coabitare foarte bine ponderată. Lirismul dur şi abrupt, metaforele despre fluturele-labrador şi inimi şi cafea şi zăpadă şi desene de copil şi ritmul dat de cuvintele care se ciocnesc contondent în vers îşi găsesc jumătatea întregitoare în umorul foarte terre-à-terre şi imaginile plastice, vibrante, frumos de simple şi contrapunctele cinic-haioase.” Distanţarea impusă de ipostaza 2D a estompat mult din atmosfera ritmurilor vii din sala de spectacol. Montajul îţi obligă privirea să observe ceva şi doar ceva anume, panoramarea scenei e imposibilă, iar poemul scenic, în ansamblul său, rămâne promisiunea unei posibile întâlniri într-o realitate mai blândă.

Urmărind spectacolul „Dansul Delhi”, în regia lui Oskaras Koršunovas, de la OKT / Vilnius City Theatre, acelaşi sentiment de neputinţă şi frustrare în faţa unghiului de filmare a insistat să bruieze concentrarea dedicată receptării. Actori care construiau un ghem de relaţii deloc laîndemână, un text, tot poetic, dar foarte concret adus în scenă, situaţii de viaţă perindate ca în secvenţe ale unui dans al iubirii-moarte, priviri, tăceri, alternanţe de ritm, un reglaj fin al acestui joc minuţios construit şi, totuşi, remarcile rămâneau undeva de cealaltă parte a ecranului. O listă de calităţi detectate aproape mecanic, dar nicio şansă de comunicare cu respiraţia spectacolului. O experienţă neutră, jalonată de părerea de rău a imposibilei întâlniri.

Vizionarea online funcţionează în cote ceva mai optime atunci când vine vorba de spectacole văzute de demult sau nevăzute şi dorite. Cu cât acest timp pe care îl tot evocăm şi învocăm, de care ne legăm speranţe şi indignări, are răgazul de a-şi deschide cartea şi a-şi drege bagheta, devine Prospero şi ne atenuează relaţionarea cu ecranele atât de lipsite de imaginaţie. „Dineu cu proşti”, în regia lui Ion Caramitru, la TNB a fost o comedie cu succes la public de mai bine de zece ani. Săli pline, turnee, bilete scumpe. Fără a fi un spectacol de referinţă, bornă istorică ori prilej de roluri antologice, comedia franţuzească scrisă după reţeta ce nu dă greş, interpretată în cheie personală, are, chiar şi pe ecran, un farmec molipsitor. Râzi de unul singur în casă şi te bucuri sincer de ticurile profesionale ale lui Horaţiu Mălăele, pentru că funcţionează în contextul acestui text simplu, cu situaţii hilare. Bagajul emoţional contribuie şi el la o seară în care pur şi simplu te simţi bine, pe canapeaua ta, cu ecranul tău drept scenă.

FNT must go on şi o va face. La această ediţie preţ de încă o săptămână şi, aşa mai departe, an de an – online sau live sau hibrid, acest cuvânt cu sonoritate destul de înspăimântătoare, dar foarte utilizat recent, această formă-simbol de a ne pune una lângă alta sentimentele, temerile, supărările şi fericirile personale, rămâne punctul de regrupare al unei bresle ce învaţă din mers respectul, consensul, diplomaţia întru puterea de a îndura.

„Toată liniştea din lume”, din tine şi din sala de teatru

E bine când e linişte. E plăcut. De cele mai multe ori suntem singuri înconjuraţi de linişte şi avem sentimentul că odată cu pauza sonoră şi lumea întreagă s-a oprit puţin. O linişte în doi poate fi cel mai dens moment al unei poveşti de iubire. O linişte solemnă poate fi un semn profund de omagiu. Liniştea din sala de spectacol, la final, înainte de aplauze, e rară şi de neuitat. Dilatarea timpului şi amplificarea emoţiei personale cu fiecare nouă respiraţie a spectatorilor adunaţi într-un ghem de sentimente, nemişcarea, privirea spre înuntru, amorţirea reacţiilor, liniştea personală care nu îşi cere scuze în faţa tăcerii colective, acest tăvălug de stări topite într-un împreună acut, e cea mai tulburătoare experienţă pe care o poţi avea într-o sală de spectacol, preţ de 3,4,5…nici nu mai ştii câte minute.

„Toată liniştea din lume” de Mihalea Michailov şi Radu Apostol nu e doar o monodramă despre o mamă singură a doi băieţi, dintre care unul suferă de autism sever; nu e doar un one-woman show în care Katia Pascariu face o adevărată performanţă. Spectacolul regizat de Radu Apostol la Centrul de Teatru Educaţional Replika e aducerea împreună a unui subiect dur, povestit cu delicateţe şi poezie într-un scenariu foarte atent articulat, într-o formă teatrală în care convenţia artistică potenţează nu doar fiorul tramei, ci şi mijloacele de expresie ce completează rotund şi bogat toată experienţa la capătul căreia simţi foarte personal şi prezent ce înseamnă toată liniştea din lume; presiunea ei, durerea ei, frumuseţea ei, responsabilitatea ei, neputinţa ei şi aşa mai departe.

Există rare ocazii în care cel mai semnificativ gest pe care îl poţi face e să taci. După aproape două ore, o sală întreagă tace întru mulţumire pentru trezirea cu blândeţe artistică a conştiinţei. Iar când începem să vorbim, o facem puţin diferit. Mai cu băgare de seamă. Iar în priviri rămâne ceva din gândul viu primit în dar după ce am asistat neputincioşi, la fel ca în viaţă, la tragedia unei Mame. Mama-arhetip, Mama cu adevărat super-erou fără mantie, cu vânătăi pe trup şi branulă şi perucă ce îi ascunde urmele lăsate în corp de un tratament nociv, Mama-arc aşa cum Katia Pascariu o intrepretează fără niciun moment de respiro, de la început până la sfârşit. Nu e deloc uşor de asimilat această experienţă; ştii că ai văzut, poate, cel mai tulburător spectacol din ultimii mulţi ani, recunoşti toate calităţile artistice, eşti recunoscător pentru umanitatea pe care a răscolit-o în tine, dar apoi, când totul s-a sedimentat şi rămâne la suprafaţa gândurilor esenţa, mesajul, conştiinţa trează, îţi e puţin mai greu să priveşti zâmbitor în oglindă dimineaţa.

O mamă se trezeşte în zori şi urmează rutina zilnică alături de fiii săi. Unul de 14 ani, Luca, singurul ei sprijin şi celălalt, Marc, de 16 ani, alături de care trebuie să facă o călătorie cu avionul – pentru tratament. Marc e cel care suferă de autism sever şi pentru a-l ajuta, pentru a-l proteja de sine însuşi, pentru a-i face reaitatea mai suportabilă repetă cuvintele cheie ale rutinei ca pe o incantaţie cu efecte miraculoase. Marc, mama, Luca, bună dimineaţa, pat, papuci, baie, periuţă, bucătărie, iaurt, fulgi, plasture, uşă, trepte, asfalt, leagăn, Regenon, maşină, centură, lanţ, drum, avarii, brăţară, căşti, doamnă, câine, bomboane, control, atingere uşoară, avion. Repetă pentru Marc şi pentru sine – pentru a nu se face linişte niciodată. Pentru că liniştea înseamnă moarte. Cu fiecare cuvânt se scuză, cu fiecare cuvânt rostit îşi face curaj, se asigură şi re-asigură că totul e bine, că totul e normal, că ce face e ce poate ea mai bine pentru copiii săi. Şi răzbeşte în această călătorie în care fiecare pas e un obstacol până la destinaţia finală. Cu adevărat finală.

Indicaţiile de cod, micile hinturi presărate în text şi în desfăşurarea acţiunii sunt subtile, neostentative. Prinzi parcă din zbor un „hai, mama, că mai e puţin şi se termină” adresat lui Luca, dar refuzi să te gândeşti prea mult la ce vrea să însemne cu adevărat. Episodul în care eutanasierea lui Dodo, câinele bătrân de 16 ani, fix 16, e povestită cu asumare, vinovăţie şi durere, cureaua care a stat la gâtul lui şi care acum însoţeşte costumul colorat şi vesel al lui Marc, toate indiciile sunt acolo. Dar refuzi să ştii ce ştii deja. Mergi bucuros pe pistele false, fabrici scenarii alternative pentru că, asemeni Mamei, preferi să nu vezi evidenţa din faţa ta şi, pas cu pas, îţi spui şi tu, până în ultima clipă, „bravo, mama, bravo!” şi te bucuri de fiecare izbândă a acestor personaje atât de prezente în absenţa lor.

Performanţa Katiei Pascariu e un cumul de concentrare, expresivitate, emoţie, gând şi intensitate cu toate adunate într-o încordare de arc ce plezneşte doar odată cu liniştea finală. Nu se cruţă, se aruncă până în adâncul dureros al acestui personaj-simbol şi foarte concret în acelaşi timp. Îi vedem pe Luca şi Marc prin ochii ei, reuşeşte să îi aducă nu doar în scenă, ci şi în conştiinţele noastre, micile supape, micile comentarii pe care abia dacă le şopteşte, sunt destinate a ne ajuta să facem faţă alături de ea călătoriei. Într-un crescendo abia perceptibil, frica, suferinţa, durerea, vinovăţia Mamei se strâng în spatele măştii sparte de forţă şi decenţă. Face tot ce trebuie să facă, într-adevăr totul, pentru a-şi cruţa copiii. Iar la final disperarea se sparge într-o linişte asurzitoare.

Elementele de spectacol, detaliile din scenografia semnată de Gabi Albu – cele trei şiruri perfecte de câte treisprezece nasturi care până la final se împrăştie pe scenă odată cu descompunerea sufletului Mamei – decupajul spaţiului prin spoturi de lumină, muzica lui Alex Bălă care capitonează fin universul din spatele cuvintelor, ca un fond sonor al minţii Mamei ce refuză liniştea şi îşi umple tăcerile cu repetiţii de mici zgomote – tot constructul din jurul poveştii e jalonat de puterea de sugestie a câtorva elemente-pilon, pe care Radu Apostol le-a introdus rafinat şi cu puternic sens semnificant. Trolerul de care stă agăţat costumul pe umeraş e Marc, cel ce se poticneşte violent cu fiecare smucitură de mâner, „brăţara” care îl leagă la propriu de mama sa e prilej de mişcare-simbol, coregrafiată aproape, literele supratitării replicilor în engleză şi olandeză care se amestecă pe podea, lanţul încredinţat spectatorilor şi apoi tubul de plastic al perfuziei purtătoare de venin mortal, toate aceste amănunte spectaculare compun experienţa la capătul căreia liniştea ucide.

„Toată liniştea din lume” e un spectacol-experienţă, un one-woman show performant şi poartă cu sens artistic o poveste şi un mesaj care strigă în faţa neputinţelor noastre. Emoţia şi raţiunea stau şi se privesc ochi în ochi, asemeni spectatorilor, de o parte şi alta a podiumului pe care Mama îşi conduce fiul spre linişte într-un du-te vino neobosit. Iar după ce luminile se sting brusc şi curmă o suferinţă doar pentru a o descarna pe o alta, tăcerea e cel mai potrivit deznodământ.

Centrul de Teatru Educaţional Replika

Toată liniștea din lume
de Mihaela Michailov și Radu Apostol

Distribuție: Katia Pascariu
Regie & lighting design: Radu Apostol
Scenografie: Gabi Albu
Spațiul sonor & muzica: Alex Bălă
Video: Elena Găgeanu
Mișcare: Paul Dunca
Afiș: Agata Tabacu

Ion Horia Leonida Caramitru – Pino sau zâmbetul trist al despărţirii

Era 15 septembrie când, prin ceaţa lacrimilor, dibuiam tastele pentru a scrie aceste rânduri. Era 15 octombrie când rândurile au ieşit de sub tipar în paginile Revistei Timpul. Şi pentru că am avut întotdeauna siguranţa că am destul timp pentru a scrie acest portret altfel decât printre lacrimi, îl preţuiesc într-atât încât să îl adaug în seria Chipurilor de aici.

„Pe scena Teatrului Naţional de Operetă şi Musical „Ion Dacian” din Bucureşti turnanta roteşte inventiv spaţiile de joc imaginate bogat de Viorica Petrovici. Costumele, ce de asemenea îi aparţin, colorează lumea vibrantă a Londrei începutului de secol XX, iar forfota pestriţă din acel atât de specific gutter, echivalentul mahalalei autohtone alternează cu mişcările calculate şi niciodată însoţite de efort ale nobilimii imaculate. Spectacolul „My Fair Lady”, adaptarea lui Alan Jay Lerner, care semnează şi libretul, după piesa „Pygmalion” de G. B. Shaw, pe muzica lui Frederick Loewe, în regia lui Ion Caramitru este o celebrare a farmecului regăsit al unui clasic cât se poate de tonic şi plăcut. Acelaşi lucru se poate spune fără nicio rezervă şi despre interpretul principal, nimeni altul decât regizorul în persoană. În rolul posacului şi încăpăţânatului Henry Higgins, savantul ce descoperă că există şi sentimente, pe lângă nuanţele vocalelor şi consoanelor ce i-au capitonat viaţa, Ion Caramitru are o prezenţă scenică aproape magnetică; cu farmec şi aparent fără efort, cântă, dansează şi o cucereşte nu doar pe Eliza Doolittle, ci şi întreaga sală odată cu ea.

Aşa ar fi arătat un fragment dintr-o cronică despre ceea ce nimeni nu putea anticipa a fi ultimul spectacol cu numele lui Ion Caramitru pe afiş. La fel de elegant şi drept, aşa cum apărea în fracul victorian, a plecat şi ne-a lăsat ca seduşi de o mirare atât de proprie teatrului. Sentimentul de tristeţe este mai copleşitor decât, poate, l-am fi crezut. Nu ştiam că va fi atât de greu pentru că nu ne gândeam la acest moment. Părea neverosimil să îl trăim atât de curând. Şi, totuşi, nu imprevizibilul este ceea ce ne face să rămânem cu ochii în gol, scuturând capetele a neîncredere în faţa acestui adevăr de viaţă şi de moarte. Pentru sfârşit suntem mai mult sau mai puţin pregătiţi fiecare dintre noi. Ce ne uneşte în tristeţe şi regret e că nu ştiam, de fapt, cât de prezent e Ion Caramitru în vieţile noastre legate de teatru. Pentru mulţi dintre noi Ion Caramitru e punctul fix pe care ne sprijinim. E, într-adevăr excepţional, ca un singur om să fie centrul de echilibru al unei întregi bresle. Şi, poate, doar el ştia asta. Şi pentru acest motiv se lăsa iubit şi urât cu atâta patimă. Pentru câteva zile Ion Caramitru, prin plecarea sa de această dată, ne-a mai adus încă o dată împreună – aşa cum o făcea an de an cu braţele deschise, zâmbetul revederii şi un pahar de şampanie în mână la Gala UNITER. Şi poate de această dată nu ratăm ocazia acestei reuniuni de familie şi ne recunoaştem mai sincer meritele, locul, îndatoririle, vina şi menirea.

Despre reuşitele sau insuccesele pe care le-a avut în funcţiile publice deţinute s-au spus şi s-au discutat multe. Dincolo de teorii ale conspiraţiei, de şuşoteli sau presupuneri, de tonuri ridicate şi alarmiste care arată cu degetul doar înspre aparentele greşeli, rămâne moştenirea culturală pe care Ion Caramitru o lasă, nici nu se ştie cui. O uniune de creaţie de tradiţie, un Teatru Naţional reconstruit şi o listă întreagă de monumente înscrise în patrimoniul UNESCO, multe salvate de la dispariţie. Şi dacă doar la atât s-ar „rezuma” meritele funcţiilor sale şi tot s-ar cuveni să plecăm frunţile în tăcere în semn de respect.

Despre Pino ştiu familia şi prietenii lui cum a fost. Delicateţea şi bunul simţ de a-şi păstra viaţa particulară pentru sine l-au însoţit până în ultima clipă. Gestul familiei, neînţeles de majoritate, de a nu depune în foaierul Teatrului Naţional trupul neînsufleţit pentru un ultim omagiu ţine de aceeaşi discreţie ce l-a caracterizat. A fost un om credincios, iubea obiectele vechi din lemn, juca tenis şi îi plăceau cuvintele speciale. Asta e tot ce ştiu eu despre omul pe care am avut ocazia să îl întâlnesc de prea puţine ori, dar care de fiecare dată mi-a transmis o familiaritate caldă îmbinată cu un respect emoţionant. Strângerea de mână oferită la finalul Galei UNITER din 19 iulie şi privirea lui spre Sala Mare a TNB care în curând îi va purta numele, sunt cele două imagini senzoriale pe care îmi permit să i le iau drept amintire.

Despre Ion Caramitru actorul s-au scris cronici, articole, portrete şi cărţi. Şi cum aceste rânduri trebuie să fie mai personale decât o simplă trecere în revistă a multelor sale merite şi premii, am să aleg fotogramele din roluri care prin prisma subiectivităţii mele obiectivate formează o schiţă cât mai fidelă. Lipsindu-mi pentru acest crochiu ustensilele necesare pentru a-l pune în pagină pe Hamlet însuşi, studiul va rămâne, probabil, neterminat. Pornesc de la hoinăreala abulică a unui soţ în costum alb ce după o noapte nebună la masa de joc vine câştigător acasă pentru a-şi găsi soţia sub molozul bombardamentelor în braţele altuia din „La porţile albastre ale orașului” şi vria nebună, atipică, contradictorie care îl conduce pe frontul unde aruncă grenade ca pe mere spre duşmani. Un profesor pe care orice elev şi-ar dori să îl aibă, plin de umor, răbdare şi nonconformism, cu un suflet al lui căruia îi dă voie şi să se îndrăgostească matur în rolul lui Socrate din seria de succes Liceeni. Chipul geniului şi al suferinţei transfigurate pe pânză într-un Ştefan Luchian intrat în paginile de Istorie a Filmului Românesc – de la tânărul liber, cu ochii arzând de indignare la absurditatea unui sistem de valori pe care nu le putea accepta, la făclia ce pâlpâia, abia, în privirea amorţită de boală, dar care a continuat să reziste prin arta sa.

În teatru, ludicul şi vinovatul iubit întârziat Yuri Zvonariov în Sorry, un Eduard al III-lea lucid şi feroce, un Regizor care transforma replicile didactice ale lui Pirandello în mirări şi lecţii de teatru în Şase personaje în căutarea unui autor, un Prospero buimac şi ciufulit care ordonă la loc în matcă firea lucrurilor printr-o incantaţie ca o formulă matematică în Furtuna, un Shylock mucalit şi umil ce suferă până la capăt pentru credinţa sa în Neguţătorul din Veneţia… poate, cel mai frumos rol ce nu i-a fost încredinţat de niciun regizor, ci hăruit, e acela de rostitor de Eminescu şi Nichita Stănescu. Versul eminescian va tăcea de acum pentru un timp; o parte din deplinătatea spunerii lui a plecat, puţin, să îl însoţească pe Ion Caramitru.

E greu de scris şi de spus Ion Caramitru „a fost” şi apoi să treci între virgule ipostaze şi cuvinte ce definesc statura unei figuri a lumii culturale pe care, încă, nu o cuprindem în toate faţetele interdependenţelor pe care nici nu ştiam că le avem. Ion Caramitru este, în continuare, punctul fix al unei bresle; încă ne uneşte în mirarea lipsei pe care de fiecare dată ne e greu să o credem. Şi, din când în când, îi auzim parcă vocea, îi surprindem, parcă, zâmbetul pe chipul unui necunoscut de pe stradă ori îi simţim mâna între palme, într-un ultim gest de rămas-bun. Cu bine!”

https://revistatimpul.ro/ion-horia-leonida-caramitru-pino-sau-zambetul-trist-al-despartirii/

„Cabaret”ul decadenţei şi al terorii

Aşteptările pe care le avem ne modelează realitatea. Imaginarul nostru, entuziasmul sau reticenţa în care învăluim, ca într-un abur al minţii, experienţele pe care urmează să le trăim, ne predispun la dezamăgire sau mirări dintre cele mai spectaculoase. E firesc să îţi faci gânduri şi vezi cu ochii minţii cum va să fie ce ai să „păţeşti”; oameni suntem. De cele mai multe ori visul e cu mult mai plăcut decât realitatea şi atunci preferi să te înveleşti până peste cap cu o plapumă groasă de blazare care să te ferească de căderi şi tristeţi. Dar şi când se întâmplă ca de nicăieri să se întâmple o neaşteptată fericire, plutim pe umerii acestui triumf zile lungi şi frumoase.

Aşteptările în sala de spectacol sunt cel mai greu de înfrânat. Zumzetul din jurul unui spectacol, box office-ul artiştilor, faima piesei, un ghem întreg de experienţe anterioare şi zvonuri de marketing care gravitează în jurul actului artistic îţi construiesc un castel de nisip numit orizont de aşteptare. Îţi doreşti cu siguranţă să te bucuri la teatru. Se poate întâmpla să mergi şi cu reticenţă, dar prea rar se întâmplă asta. Iar când toate elementele spectacolului converg spre promisiunea unui eveniment important, nu ai nicio şansă de a intra neutru pentru a te lăsa pur şi simplu uimit de ce vezi.

„Cabaret” în regia lui Răzvan Mazilu, montat la Teatrul Odeon este în mod cert un spectacol aşteptat şi anticipat; un eveniment pe care ţi-l doreşti a fi cât mai fantastic. Şi într-o proporţie generos majoritară chiar aşa şi este. Dacă ar fi fost un titlu mai puţin cunoscut, dacă echipa creativă nu ar fi avut succesele şi realizările pe care nu le putem uita la intrarea în sală, dacă nu am fi avut imaginile devenite cult ale songurilor din film, dacă, dacă, dacă… nu mai exista nicio umbră care să ştirbească procentul reuşitei. Dar spectacolul conţine tot acest bagaj voluminos al aşteptărilor unui public care ştie exact de ce vine la teatru. Şi atunci, acel colţ de neîmplinire se proiectează asupra întregului spectacol şi retează tocmai turnul castelului de nisip al orizontului de aşteptare.

Construcţia scenică are cu siguranţă consistenţă şi un concept solid. Decorul Sabinei Spatariu, bazat pe aglomerare de elemente eclectice neo-kitsch, baroce şi flamboaiante, dă sentimentul de reflexie a unei lumi aflate între două timpuri. Într-un limbo perpetuat orbeşte în decadenţă înmuiată în gin, omenirea face efortul de a ignora sfârşitul umanităţii bestial şi atroce care se instalează cu zgomot de cizme mărşăluind şi imnuri răstite. Costumele lui Răzvan Mazilu sunt un spectacol în sine – pline de farmec, declarat excesive, luxuriante, expresive prin detalii, surprinzând caracteristica dominantă a personajului sau a momentului printr-o mică nuanţă fie ludică, fie duioasă – de la mireasa-vază înecată în flori şi până la haina din euro de la momentul „Money, money, money” sau la decolorarea treptată a costumelor purtate de Herr Schultz, odată cu pierderea absurdă a statutului. Coregrafia lui Răzvan Mazilu e dinamică, are accente care punctează cu umor songurile bine-cunoscute, iar din punct de vedere tehnic e interpretată fără abateri. Momentele de sincron funcţionează bine, scena e folosită uniform, lighting desing-ul decupează punctele de interes, ştii să fredonezi muzica, câte un mic detaliu îţi fură privirea, totul ar trebui să fie ideal. Şi, totuşi, nu e.

Poate că motivul nu ţine exclusiv de un orizont de aşteptare pretenţios, ci şi de o verigă mai puţin solidă în această împletitură complexă de bonomie şi teroare. Iar acest neajus ar putea fi contorizat în contul distribuţiei. Există doi poli magnetici ai performanţei între care gravitează întreaga trupă. Pe de-o parte se află Mihai Smarandache – un Maestru de ceremonii versatil, cu chip de Joker (cel din animaţia originală, considerat cel mai bun), ubicuu, mobil în mijloace, seducător atunci când vrea, pentru ca în secunda următoare să bubuie o ameninţare ce te încremeneşte în scaun, cu un côté feminin bine controlat, undeva pe muchia dintre caricatură şi pansexualitate, cu o carismă ce pur şi simplu devine motorul spectacolului şi pare că e cel ce mişcă totul în scenă.

La polul inactiv se plasează tocmai cuplul central. Silvian Vâlcu are o apariţie cu adevărat desprinsă dintr-o Americă încă pitorească din prima jumătate a secolului trecut; arată ca un Clifford Bradshaw de la primii paşi în scenă, de la prima replică. Apoi insistă întreg spectacolul pe aceeaşi coardă a inocenţei şi a naivităţii, pe un ton aproape plângăreţ şi pe un zâmbet ca de reclamă impregnat pe chip, cu stângăcii mai degrabă personale decât ale personajului. Ioana Mărcoiu, din păcate, rămâne departe de Sally Bowles şi reprezintă schematic ceea ar trebui să fie personajul. Şi momentele de glorie ale spectacolului ar trebui să îi aparţină. Nu se întâmplă deloc aşa, chiar dacă „Mein Herr” a fost ajutat de inserturi şi gag-uri şi chiar dacă s-a construit un build-up consistent pentru „Life is a Cabaret”. Crisparea ei, drumurile lăsate la jumătate de fiecare dată, încrâncenarea şi imposibilitatea de a stăpâni scena sunt suficiente pentru ca tot constructul din jurul său să nu atingă performanţa pe care şi-o propune.

Gabriela Popescu combină foarte precis dozele de umor şi dramatism, Antoaneta Zaharia are o voluptate pe care o impregnează cu un strop de vulgaritate atât cât să aibă haz, Eduard Trifa e cel mai plauzibil german, iar Vlad Bârzanu pare că se bucură cel mai mult de rolul său şi se decupează cel mai consistent din trupa de cabaret. Un alt moment de performanţă este cel pe care Ionel Mihăilescu îl construieşte în registru dramatic de această dată. Aşezat pe un scaun, cu o portocală în mână, pune de-o parte mijloacele personalizate pe care le stăpâneşte şi le foloseşte din plin până atunci, renunţă la tonurile înalte şi la frazarea incantată, la gesturi largi şi, cu linişte şi multă, foarte multă sinceritate artistică, aduce Lacrima pe scenă şi în sală; o măsură greu de ponderat între demnitate, frică, tristeţe, furie, resemnare şi umanitate – asta reuşeşte Ionel Mihăilescu să concentreze în câteva minute pe scenă.

Imaginea de final iconică este frisonantă şi va funcţiona de fiecare dată – citatul, conştient probabil, această fragilitate expusă în lumina crudă a spotului de urmărire, metafora apocalipsei umanităţii care s-a întâmplat deja în lagărele naziste, este imaginea ce curmă frust receptarea relaxată a unei seri cu muzici-şlagăr şi ridică miza spectacolului. „Cabaret” la Teatrul Odeon este un spectacol în care există aproape tot ce e nevoie pentru a fi un spectacol-eveniment. Acel „aproape”, însă, face o mică diferenţă cu acelaşi efect sâcâitor al unei piese de puzzle lipsă pentru un posesor de OCD.

Teatrul Odeon

Cabaret

libretul de JOE MASTEROFF
după piesa lui John Van Druten și povestirile lui Christopher Isherwood
Muzica JOHN KANDER
Versurile FRED EBB

Distribuţia:

Sally Bowles – Ioana Mărcoiu
Maestrul de ceremonii – Mihai Smarandache
Clifford Bradshaw – Silvian Vâlcu
Fraulein Schneider – Gabriela Popescu
Herr Schultz – Ionel Mihăilescu
Fraulein Kost – Antoaneta Zaharia
Ernst Ludwig – Eduard Trifa

Trupa de la Kit Kat Club

Rozi – Meda Victor
Frenchie – Maria Alexievici
Lulu – Cristina Danu
Texas – Anca Florescu
Bobby – Vlad Bîrzanu
Viktor – Cezar Antal
Max – Marian Lepădatu

Marinarul, nazistul – Relu Poalelungi

Moment Two Ladies (Cu două): Meda Victor / Maria Alexievici, Vlad Bîrzanu / Cezar Antal
Solo Married (Nuntă): Cristina Danu / Anca Florescu
Solo Maimuța: Cristina Danu / Anca Florescu

Orchestra:
Mihai Murariu, pian; Andreea Archip, pian; Robert Magheti, tobe; Florian Nicolau, bas; Alex Avramovici, clarinet; Robert Preduț, saxofon; Alexandru Moraru, trombon; Silviu Groaza, trompetă

Regia, coregrafia, costumele – RĂZVAN MAZILU
Decorul – Sabina Spatariu
Light design – Costi Baciu, Ștefan Ioșca
Traducerea textului – Carmen Stanciu
Traducerea songurilor – Alex Ștefănescu
Pregătirea și direcția muzicală – Maria Alexievici
Concept make-up – Ioana Roman
Asistent coregrafie – Monica Petrică
Asistență costume, accesorii: Coven Ground (Raluca Aionițoaie, Remus Gabor)
Asistent scenografie – Andrei Șova
Managementul orchestrei – Corina și Alexei Țurcan
Corepetitori – Maria Alexievici, Andreea Archip, Mihai Murariu
Regia tehnică: Dan Iosif

Realitatea şi realismul fantastic din „Vitrine imposibile”

De multe ori întindem gâturile tânjinde spre experienţele şi vieţile altora dintr-un altundeva ce ni se pare imposibil de reprodus în timpul şi spaţiul nostru. Fie că jinduim spre trecutul de glorie al sălilor de bal zumzâind a charleston sau la rochiile ample foşnind în ăaşi de vals, fie că zburdăm cu imaginaţia pe suprafeţele unor planete lipsite de gravitaţie, cu câte doi-trei baby Yoda drăgălaşi foc rotind în jurul nostru, acest sentiment de neapartenenţă la aici-ul şi acum-ul ce ne-au fost date e un ghimpe care zgândăre multe minţi. Poate cel mai acut sentiment de Uf! şi Ah! Îi traversează pe cei ale căror dorinţe se leagă de realităţi palpabile; acel dor de ducă într-un alt loc din acelaşi prezent. Cu toţii am vrea ca măcar din când în când, măcar o dată, să încercăm şi altceva decât ne oferă graniţele rutinelor; un zdup de câteva ore într-o lume măcar puţin diferită decât cea pe care o numim generic viaţa noastră.

Performance-ul „Vitrine imposibile” e un construct ce face posibilă această teleportare pe cale artistică. Atât personajele cât şi întâlnirea cu ele, cadrul interacţiunii, receptarea, gravitează în jurul ideii de tentare a imposibilului şi transformarea lui în plauzibil. Precum expresia mirată din bancul în care un om vede pentru prima dată o girafă şi exclamă „Aşa ceva nu există!”, la fel de bogată în sensuri este această metaforă artistică în care focusul nu e concentrat doar pe o singură parte a convenţiei.

Mai întâi este ideea acestor „personaje imposibile” pe care le leagă nu doar bizareria existenţei lor, ci şi un strop de umor, isteţimea, câte un mesaj în care se amestecă şi duioşie, dar şi cruzime, şi emoţie, şi umor şi un gând care să te însoţească pe străzile cam întunecate ale oraşului în drum spre casă. Copilul nenăscut care cunoaşte bine lumea înainte de a-şi începe viaţa şi cu toată inocenţa şi seriozitatea ajunge la concluzia că alege să nu se nască în aşa o lume. Răul întruchipat capturat într-o vitrină de unde se disculpă pentru toate păcatele ce i-au fost pe nedrept atribuite, pentru ca la final să se prezinte cu adevărata sa identitate – cel care nu a făcut altceva decât să ne ofere posibilitatea alegerii, opţiunea pe care punem atâta preţ. Omul complet, complet fericit care trepidează de energie şi optimism în spatele unui păr blond-pai ca de plastic şi a machiajului rogvaiv de pe faţă, citind cu vervă de prezentator de emisiune-concurs din prime time reguli pentru fericire decupate, parcă, din cărţi motivaţionale best sellers, doar pentru a mărturisi trist şi înfrânt că simte, totuşi, durerea şi doar o machiază şi o ascunde în spatele zâmbetului larg, aşa cum facem cei mai mulţi dintre noi, de fapt, pentru a trece drept funcţionali şi ok.

Apoi receptarea acestui act artistic în trei părţi. Nu mai eşti un spectator în siguranţa întunericului sălii de spectacol, între mulţi, mulţi alţii. Cu o pereche de căşti, afară, pe Calea Victoriei, printre maşinile care se aud pe fundal şi trecătorii care se mai opresc miraţi sau se mai ciocnesc de tine dacă le stai în cale, priveşti de la câţiva centimetri uneori, ochi în ochi, aceste fiinţe abstracte. Ideile sunt întrupate într-un realism-fantastic gândit în amănunt de Iulia Grigoriu şi transpus prin scenografia Alexandrei Lupeş, costumele şi machiajul realizate de Sofia Iorga Miric. Eşti înăuntrul şi, totodată, înafara poveştii. Pe de-o parte ai sentimentul de intimitate redat prin auz, antifonarea prin care căştile te decupează din zgomotul străzii şi felul foarte personal în care ţi se adresează aceste entităţi foarte de treabă. Pe de altă parte, câmpul vizual nu mai e la fel de bine protejat de bruiaje; eşti atent, priveşti dincolo de geamul vitrinei, dar inevitabil privirea periferică înregistrează lumina unor faruri, un cărucior împins în grabă de o mamă, un curios care se aşează lângă tine şi face pe furiş o poză, lumea, aşa cum e ea, devine parte din spectacol şi completează acestă imposibilitate despre care vorbeşte această experienţă. Este, de fapt, imposibil să te sustragi, chiar şi pentru şaizeci de minute, realităţii aşa cum e ea. Puterea convenţiei, însă, e atât de impresionantă tocmai pentru că reuşeşte să integreze realitatea în artă şi să combine eclectic şi cu sens, cele două estetici – cea urbană, incontrolabilă, şi cea teatrală, pusă în rama spectaculară.

Cele trei monoloage au consistenţe diferite din punct de vedere al scenariilor. Se simt zonele de intres ale Cleopatrei Constantinescu, Sever Bârzan şi Radu Iacoban şi liantul dramaturgic prin care Iulia Grigoriu le-a conciliat într-un numitor comun. Echilibrul întreglui parcurs e bine drămuit, însă. În prima vitrină textul e punctul forte şi rămâi pe gânduri la întrebarea inocentă a Copilului nenăscut: „Când ai auzit pentru prima dată muzica?” sau surâzi la o trimitere culturală precum: „Nu citiţi existenţialiştii că te fac depresiv. Chiar, cum e să ai depresie?” Nicoleta Hâncu jonglează foarte candid cu luciditatea ascuţită şi duioşia infantilă. Îi asculţi argumentele şi pe minut ce trece strada se diluează undeva în spatele tău şi rămân semnele de întrebare puse verde în faţă şi o emoţie frisonantă. Apoi recitalul lui Ionuţ Grama atenuează un text mai puţin ofertant. Înşiruirea jocurilor de cuvinte care îl au ca personaj principal pe dracu’ devine repetitivă şi abia concluzia ridic miza. Prin jovialitatea sa cuceritoare, cu o mimică lejeră, dar bine articulată, micro-expresii cu farmec şi nuanţe de gând, auto-ironie şi o corpolitate folosită atât cât să caracterizeze personajul, acest Rău întruchipat este cel mai bine pus în valoare prin interpretarea actoricească. Omul complet, complet fericit are cele mai bogate elemente de regie şi o interpretare în care cele două planuri sunt delimitate cu maxim de efect – omul plastifiat de atâta fericire mimată şi adevărata faţă a ratării sunt extrem de atent şi subtil exprimate de Codrin Boldea. Sentimentul de stânjeneală în faţa paiaţei pe care o recunoaştem cu uşurinţă ca arhetip al showman-ului fals ce spune platitudini citite de pe foi e curmat cu blândeţe odată cu trecerea lină în umanitatea înfrântă a celui din spatele măştii pictate colorat.

„Vitrine imposibile”, performance-ul Vanner Collective e o experienţă care pentru o oră te face să trăieşti în acel dincolo, în acel altundeva spre care întinzi gâtul tânjint. Te simţi afară, eşti înconjurat de înăuntru, eşti aici şi acum, despărţit de un geam protectiv/restrictiv de viaţa acestor personaje care există şi nu prea. E altfel, e emoţionant, e haios, e incitant, e mai puţin confortabil decât în scaunul cald de la teatru, e mai viu şi te pune pe gânduri pe mai multe paliere pentru că nu e doar o poveste spusă frumos.

Vanner Collective

Vitrine Imposibile

Regia: Iulia Grigoriu
Costume și machiaj: Sofia Iorga Miric
Scenografia: Alexandra Lupeș
Actori: Nicoleta Hâncu, Ionuț Grama, Codrin Boldea
Dramaturgi: Cleopatra Constantinescu, Sever Bârzan, Radu Iacoban, Iulia Grigoriu
Compoziție univers sonor: Adrian Piciorea
Univers lumini: Daniel Buglea
Asistență scenografie: Roxana Mancaș

Durata: 1h

_{Proiectul „Vitrine Imposibile” a fost co-finanțat de Primăria Capitalei prin ARCUB în} _{cadrul Programului București – Oraş deschis 2021. Proiectul este realizat în parteneriat cu Centru pentru Tineret al Municipiului București, Uniunea Artiștilor Plastici din România, Galateea Contemporary Art, 1001 Arte, Nemțoi Gallery, Teatrul Nottara, J’ai Bistro, Teatrul LUNI de la Green Hours, GDS, Bistro by Green Hours.}

„Ian Mckellen on stage” şi în foyer cu o găletuşă galbenă în mână

Legendele din teatru sunt frumoase. Poveşti nemuritoare despre mari actori în mari roluri se spun şi respun şi se adaptează uşor-uşor cu câte un amănunt schimbat până când devin istorie. Există acea fascinaţie în faţa coloşilor scenei şi ai ecranului. Dimensiunea mitologică a unora dintre actori le dă alura de eroi şi, totodată, o familiaritate caldă. Pare neverosimil să ajung să le vorbeşti şi, în acelaşi timp, ai sentimentul că îţi sunt de-ai casei. Cu atât mai nesperată e şansa întâlnirii dacă „zeul” e un star intrnaţional. Nici nu visezi să ajungi vreodată să priveşti de aproape, în carne şi oase, imaginea perfectă a starurilor care te emoţionează în sala de cinema sau în block buster-ele pe care le-ai văzut de multe ori din fotoliul de acasă.

Unele dintre legende au, însă, o generozitate care transpun mitul în realitate. În 2019, la aniversarea celor 80 de ani, Ian Mckellen – da, da, Gandalf, Magneto, chiar el – a realizat un tur de forţă în 87 de teatre din Marea Britanie şi încă 88 în West End-ul londonez cu un one-man show: „Ian Mckellen on stage with Tolkien, Shakespeare, Other and YOU” în regia lui Sean Mathias. Cadoul pe care l-a făcut publicului şi lui însuşi a fost o întânire de mai bine de două ore şi jumătate în care s-a povestit. Şi pentru ca finalitatea să aibă un rost mai presus de frumuseţea estetică, încasările au fost donate pentru a susţine teatrele gazdă şi pentru burse oferite tinerilor artişti. Poate cel mai emoţionant şi uman rol pe care Ian Mckellen l-a avut seară de seară s-a petrecut după terminarea spectacolului, în foyer; cu o găletuşă galbenă în mâini, firesc, prietenos şi încă neobosit după o reprezentaţie lungă susţinută de unul singur, a continuat să strângă donaţii de la spectatori. Legenda îşi ştie puterea de seducţie şi foloseşte fascinaţia publicului pentru a transforma mitul în realitate, în folosul viitorului artei sale, cu generozitate şi şarm.

Mărturisirile emoţionante despre primele impresii puternice care l-au atras spre lumea teatrului, amănuntele de viaţă de familie, poveştile spuse cu umor, auto-ironie şi mereu cu câte o poantă plasată după structură clasică de stand-up, inserturile de poezie şi monoloagele interpretate cu intensitatea unei premiere sunt reunite într-un scenariu perfect echilibrat, punctat cu câteva elemente de regie care să scoată în evidenţă atuu-urile acestui show-man de excepţie. Ian Mckellen are acea calitate esenţială pentru un actor: un magnetism lejer, natural şi bucuria de a fi pe scenă. Îl asculţi cu respiraţia tăiată când îl povesteşte pe Tolkien în debutul spectacolului şi vezi înaintea ochilor scena în care Gandalf îi spune Balrogului celebrul „You shall not pass”. Ştii fimul, ai imaginea exactă a cadrelor, însă, de această dată, vocea lui Ian Mckellen, aceeaşi cu a lui Gandalf, îţi narează, în haine civile, sprijinit de o ladă mare de turneu, acelaşi moment şi fără nicio imagine adjuvantă doar din ritmul şi intensitatea intonaţiei sale Balrogul prinde viaţă şi e, parcă şi mai ameninţător decât cel pe care ti-l aminteai din film. Nu au trecut nici şase-şapte minute din spectacol şi eşti deja fascinat de puterea de seducţie a artei actorului la cel mai înalt nivel.

Jovialitatea lui Ian Mckellen care se simte bine pe scenă povestind despre colegi actori sau despre idolii tinereţii sale, parodiind mari momente ale carierei, glumind isteţ pe teme cu tentă politică sau făcând trimiteri picante la teme delicate e molipsitoare. Acel sentiment că te afli în compania unui amic care îş aduce aminte ba una ba alta şi devine entertainerul petrecerii se instalează şi diluează încremenirea dată de starstruckul inerent. E ca o gazdă perfectă care te face să te simţi bine la el acasă. Căci măturiseşte dezarmant şi emoţionant că odată ajuns în culisele unui teatru pentru prima dată s-a simţit acasă. Şi acolo a rămas o viaţă întreagă. E savuros când îşi leagă cu nod un batic pe cap şi face un scurt moment de travesti, e rafinat în măsura versurilor când spune monologul lui us din „Cats”, îşi transmite un frison când recită poezii, dar cel mai strălucitor e când intră în carnea monoloagelor shakespeariene.

În partea a doua a spectacolului scoate din „lada sa de zestre” teancuri de volume cu cele 37 de piese şi are câte ceva de spus despre fiecare în parte. Iar când poveştile se opresc şi începe monologul îl vezi cum se transformă sub ochii tăi. E acelaşi, însă trăsăturile i se modifică pentru că în acel moment gândeşte cu mintea lui Aufidius din „Coriolanus” ori cu cea a lui Romeo sau chiar a Julietei sau a lui Macbeth. E modern şi clasic în acelaşi timp. Fără vârstă. Înţelegi frumuseţea perenă a celui mai cunoscut dramaturg din lume auzind rostogolirea silabelor în cadenţa acelei şcoli de viţă nobilă, cu o voce plină de carismă pusă în slujba unui gând sincer, cu o inimă bubuind de sensibilitate şi iubire. Cu energia unui spiriduş şi forţa unui Prospero, senzualitatea unei domniţe elisabetane şi isteţimea unui Bufon şi înţelepciunea unui Rege, Ian Mckellen îţi arată de ce iubeşte el teatrul şi te face şi pe tine să te îndrăgosteşti de această artă pe care o emană cu fiecare fibră a fiinţei sale.

Înregistrarea de acum accesibilă online pe site-ul National Theatre at Home a reprezentaţiei de la Teatrul „Harold Pinter” din Londra e cea mai relevantă mostră de autenticitate pe scenă. Legenda rămâne intactă şi i se adaugă încă un strat consistent şi deplin: umanitatea zeului care coboară din Olimpul cel nesperat pentru muritori şi îţi întinde cu generozitate, zâmbind, o mână prietenoasă, în timp ce are la subraţ o găleată galbenă de plastic.

Ian Mckellen and Ambassador Theatre Group Productions

Ian Mckellen on stage with Tolkien, Shakespeare, Other and YOU

Cu: Ian Mckellen

Regia Sean Mathias

Durata: 2h30m

„Urzeala lui Prospero” – un reality check la ieşirea din bulă

Nici nu bănuiam cât de puţin metaforic era, de fapt, filmul cu Bill Murray care ne amuza pe toţi ai casei prin 1993. „Ziua cârtiţei” nu e o comedie romantică aşa cum o arată superficial descrierea de pe IMDB – e film de anticipaţie, naturalism-fantastic şi o transpunere îndulcită a ceea ce urma a ne deveni realitatea: bula. Acest spaţiu deja mitic în care descriem cercuri şi, cel mult, spirale care se deşiră precum panglici moi, ne aduce perpetuu în aceleaşi locuri comune ale obişnuinţelor noastre, între aceiaşi oameni, printre aceleaşi idei pe care le rumegăm mai în glumă, mai în serios, dar fără prea mult ghes de a ieşi odată la limanul acestui carusel frumos colorat, cu becuri ce luminează feeric şi muzică de carnaval. Trăim aceeaşi zi; alt episod din acelaşi serial de succes scris după o reţetă infailibilă bazată pe informaţii ce par a fi multe şi de folos, livrate, însă, din depozitul unic, creat după chipul şi plăcerea noastră.

În teatru se scrie şi se discută des, mai mereu, despre premierele teatrelor consacrate – de stat sau din spaţiul independent. Rar un comentator al vieţii teatrale se abate de la drumurile sale bătătorite. Cu succese şi eşecuri, media rămâne constantă pentru că intrăm în aceleaşi săli de spectacol, vedem montări ale aceloraşi regizori şi nu prea ieşim din bulă. Un sector întreg de spectacole pare a rămâne în mod deliberat sub radarul unei analize – evenimentele organizate de impresari, spectacole ce nu aparţin unei instituţii anume, găzduite în săli mai mici sau mai mari, care străbat ţara mai în lung şi în lat, mai pe diagonală, aplaudate de sute şi sute şi mii de spectatori plătitori de bilete deloc ieftine. Cum sunt ele, aceste spectacole: un reality check necesar ieşirii din bulă.

„Urzeala lui Prospero” de Claudiu Romila după opera lui William Shakespeare, este un spectacol produs de SC Medi Magnes SRL, cu sprijinul Teatrului Nottara, jucat pe scena sălii „Horia Lovinescu”. Informaţiile din prezentare sunt detaliate şi par lămuritoare – un întreg concept regizoral şi intenţii bine explicate par a sta la baza unui produs artistic articulat, cu ambiţii de reinterpretare în cheie contemporană a temelor şi personajelor renascentiste, cu trimiteri la repunerea în drepturi a femeii, cu accent pe caracterul moralizator al materialului tramei. Scenariul e un remix de secol XXI, scris după rigorile canonice din Epoca Elisabetană: „(…)versul alb, pentametrul iambic, cupletul rimat, alternate cu proza. Versurile sunt endecasilabice (fiecare vers este alcătuit din unsprezece silabe), excepție făcând personajele ne-nobiliare (oameni simpli, servitori, valeți etc.) care vorbesc în proză, așa cum Shakespeare și majoritatea scriitorilor importanți din epocă au statuat.” – se poate afla din Argumentul regizoral. De asemenea, din punct de vedere meta-teatral, în planul ideatic al intenţiilor dramaturgice scopul pare a fi unul înalt şi demn de interes: „Un metatext teatral, în care personajele vorbesc despre autorul care le-a zămislit, dar și despre România și care, desprinse de contextul propriilor piese, nu își mai împlinesc soarta, pentru că ceva se schimbă în marea țesătură: Ofelia nu mai moare, nici Romeo, nici Julieta, cei damnați se căiesc, binele triumfă. Hybris-ul, în viziunea lui Claudiu Romila devine komos, autorul, care este, în dulcele stil de odinioară al teatrului elisabetan, și regizor, și actor în piesă, propunându-și să încânte publicul cu un spectacol antrenant, vesel, dar și moralizator.” – se afirmă în Sinopsis.

Experienţa vizionării reprezentaţiei de aproape două ore este departe de pretenţiile prezentării, însă. Mai întâi structura pare inspirată din basme pentru copii. Parcursul pare mai potrivit unui public ţintă între 4-7 ani – în „Cântăreţii din Bremen” şi „În căsuţa cu alune aveau casă doi pitici” mai mulţi prieteni se tot alătură unei cauze nobile. Apoi inserturile hilare, sau, cel mult, absurde, au efect de umor involuntar – trimiterile la cultura română, prin cea mai superficială şi ostentativă aducere în discuţie, din senin, de exemplu, a lui Vlad Ţepeş ori Ştefan cel Mare sau replica literalmente de neuitat: „Deşteaptă-te Desdemona din somnul cel de moartă în care te-adânci barbarul de tiran”.

Povestea însăşi e neverosimilă: Desdemona se plânge Catarinei că Othello o va omorî din gelozie oarbă, iar buna prietenă porneşte, asemeni unui Harap Alb feminin, la drum lung şi trece prin multe ţări şi călătoreşte pe multe mări pentru a o salva. Mai întâi se duce la Hamlet – pentru că e înţelept, acesta o trimite la Lady Macbeth care se alătură şi ea expediţiei feministe, merg la Richard III care le cere un cal pentru a-l confrunta pe maur. Sărace nevoie mare – şi Catarina şi Lady Macbeth nu au o para chioară asupră-le, aşa de viţă nobilă precum sunt, şi se duc la Regele Lear, pe care îl iau cu ele în Veneţia, la Shylock să ceară un împrumut. Acolo, din întâmplare, găsesc un bătrân care voia să scape de o mârţoagă.

Deznodământul rămâne a fi aflat de cei curioşi să vadă spectacolul. Rama acestei sarabande infantile de situaţii schematice, cu personaje ce nu au altă funcţie decât spre a duce mai departe intriga, unidimensionale şi stupide, este Prospero care, nu se spune de ce, ca un Moş Crăciun bun, vrea ca personajele lui Shakespeare să nu mai moară, să fie pace şi bine. Îi cere unui Ariel cu cagulă şi salopetă mulată să rescrie toată dramaturgia shakespeariană – că, da, e cam sumbră ce-i drept şi avea nevoie de un revival mai optimist, cu inserturi de vorbe moderne precum „Bingo!” şi „mall”.

Precum de însăilate sunt episoadele, pe atât de stingheră e şi punerea în scenă semnată de Claudiu Romila. O perindare agitată cu fixare în semicerc, lumină plină care se stinge spre a se scoate şi aduce elementele de decor ce ar trebui să semnifice spaţiul nou în care mai popsesc eroii, dar prăfuite şi cu aspect inestetic, muzică pestriţă şi ilustrativă, costume frumoase pentru petreceri pentru copii. Actorii turuie cântat şi de multe ori neinteligibil un text destul de greu de memorat prin contorsionările ce se chinuie să respecte canoanele. Nu par a a avea nicio clipă nevoia de a şi înţelege exact ce spun şi de ce. Despre expresivitate, nuanţe, postură nici nu poate fi vorba. Domniţele şi reginele vorbesc la fel cu precupeţele. Iar regii şi generalii aduc a neni cumsecade ori vecini de bloc certăreţi. Ritmul ticăit al rimelor e preluat de la un personaj la altul şi arar se întâmplă să existe o urmă de pauză, de intonaţie altfel decât cea a unei poezii sârguincios memorate. Fiecare actor interpretează mai multe personaje – se vrea şi un exerciţiu de virtuozitate actoricească. Totul rămâne la stadiul de schimbare de costume în timp record şi demonstraţia unei tuşe groase ce trebuie să definească pentru orice privitor convenţia.

„Urzeala lui Prospero” e un spectacol care nu funcţionează la niciun capitol. E doar un exerciţiu de imaginaţie al unei trupe în care cea mai de apreciat calitate e dorinţa de a fi pe scenă – par oameni sufletişti, care vor să facă teatru şi, aşa cum se pricep, depun toate eforturile pentru a se prezenta în faţa publicului. Ambiţia şi munca merită aplaudate, realizarea artistică, însă, e departe de orice merite pe care le întâlnim în bula de care degrabă ni se face dor după cele două ore deconcertante de spectacol.

SC Medi Magnes SRL cu sprijinul Teatrului Nottara

Urzeala lui Prospero

de Claudiu Romila, după opera lui William Shakespeare

Regia: Claudiu Romila
Asistența de regie: Simina Maria Romila
Muzica: Mircea Kiraly
Scenografia: Simina Maria Romila
Coregrafia: Dana Porlogea
Mixaj sunet: Dana Porlogea

Distribuţia:Prospero, Macbeth, Regele Lear, Romeo, Iago – Claudiu Romila
Ariel, Ofelia, Emilia – Teodora Calagiu
Catarina – Nuami Dinescu
Cârciumăreasa, Desdemona, Lady Macbeth, Julieta – Dana Porlogea
Petruchio, Hamlet, Launcelot, Othello – Vlad Gălățianu
Richard III, Groparul, Bufonul, Moș Gobbo – Mircea Teodorescu

Durata: 2h

Squid game – tentaculele unui fenomen

SPOILER ALERT

Şiii… inevitabilul s-a produs. După decenii de manga şi anime şi k-pop, era şi timpul ca un serial de provenienţă asiatică să lovească vestul debusolat ca o locomotivă de tren. După Oscarurile „Parazitului” care au luat prin surprindere consumatorii de junk-movie comercial, la câţiva ani distanţă abonaţii Netflix s-au încolonat mai abitir decât la coada pentru noul model de Iphone şi au dat gata în aproximativ zece ore de vizionare binging-uită calamarul corean.

„Squid game” sună bine şi în engleză, la fel cum şi „Jocul calamarului” sună apetisant şi în română. Ojingeo – pronunţat aproximativ la fel cum se scrie, puţin mai silabisit – pare, însă, a avea, pentru un nevorbitor de coreană sau vreo altă limbă asiatică, sonoritatea cea mai în acord cu paradoxurile din acest serial care ne-a convins pe toţi să îl vedem dintr-o singură suflare. Ceva ludic, ceva hazliu, ceva de-a dreptul copilăros şi altceva fioros şi puţin cinic, poate chiar mai mult, surprize, violenţă în valuri, în cantităţi mai mult decât considerabile, o simetrie aproape poetică şi o estetică ce ştie să evidenţieze toate astea la un loc.

Succesul meteoric al „calamarului” pe post de joc nevinovat de copii nu vine de nicăieri. Mixul e perfect şi cu siguranţă nu e întâmplător. Iar în malaxorul îngredientelor premium intră de toate de la marketing până la producţie, actorie, poveste, potenţial de franchisare. Amănuntele care construiesc imaginea de ansamblu sunt rezultatul a decenii de analiză de big data – cam ce ar mai vrea publicul – pe scurt: ce se vinde? Pe spinarea micuţului animal marin s-au făcut deja profituri uriaşe, atât materiale, cât şi în capital de imagine; şi nu doar pentru cei implicaţi direct în naşterea lui. De la vlogurile care analiează sau speculează cu vizualizări la care titularii canalelor nici nu visau, la interviuri, drepturi de autor, la merchuri neoficiale şi până la inofensivele Likeuri şi inimi.

Şi, ca orice început de scenariu bun, pregătit cu minuţie şi răbdare, „Squid game” are în primul rând o poveste cu două ramificaţii – ceva recognoscibil şi ceva original. De la „Battle Royale”, din uitatul an 2000 s-a împrumutat tema unui „joc” cu eliminări prin moarte. La fel de uşor de recunoscut e şi sărăcia care îi împinge pe mulţi la acţiuni fie periculoase, fie nu tocmai legale, fie la abandon familial, fie… Iar originalitatea vine din imaginaţia scenaristului şi regizorului Hwang Dong-Hyuk care a avut inspiraţia de a face această hibridizare între moarte şi universul nevinovat al copilăriei.

Uităm des cât de cinici sunt, de fapt, copiii. Cât de egoişti sau pur şi simplu răutăcioşi. Sinceritatea lor adorabilă nu e doar un lung şir de duioşii; din când în când adevărul pur de care ei nu se tem are conotaţii dintre cele mai crude. Iar creatorul acestor jocuri bestiale, menite să îi amuze pe bogaţii cei mai bogaţi care se plictisesc de atâtea bogăţii, e un copil îmbătrânit. Şi vedem asta în fiecare episod, bine ascuns în plină vedere până când, la final, o ultimă mare întorsătură de situaţie ne oferă o confruntare memorabilă din punct de vedere artistic, psihologic şi metaforic. Ce îl diferenţiază pe acest senin maniac obosit de atâta bogăţie materială e impresia lui deplorabilă despre oameni – lipsa oricărei speranţe, a oricărei încrederi că mai există şi bine pe lume şi solidaritate. Dezgustul pentru o umanitate pierdută e motivul principal pentru care rânjeşte satisfăcut în faţa morţilor sângeroase din jurul său.

De cealaltă parte eroul cu şanse puţine, care izbândeşte cu ajutorul primit de la alţii pentru bunătatea lui e un arhetip universal – nici Harap-Alb al nostru nu are vreo altă calitate mai de preţ şi pare frate bun cu Seong Gi-hun. Ingenios e că nu ţi se lipeşte imediat de suflet. La o primă vedere nu e nimic de plăcut la el – nu se poartă prea civilizat cu mama sa bătrână care îl întreţine, îi fură cardul, pariază banii la curse de cai, desigur pierde, îşi dezamăgeşte fetiţa. Un ratat tipic. Pe parcursul serialului, fiecare dintre cele şase jocuri pare câte un cerc al infernului prin care trebuie să treacă pentru a-şi spăla păcatele şi pentru a se maturiza, pentru a deveni acel bărbat sigur pe sine din final care are nu doar curaj, furie şi, probabil, ceva probleme psihice dobândite prin participarea la Jocul Calamarului, dar şi încredere în sine. A fost nevoie să asiste la 456 de morţi şi de un munte de bani din care nu a cheltuit nimic pentru a putea obţine asta. Dacă nici această metaforă a devenirii nu spune multe, atunci nimic nu o poate face.

E o plăcere vinovată să urmăreşti carnagiile puse în scenă în cele mai wow decoruri, stai cu sufletul la gură pentru fiecare dintre personajele cărora mai degrabă le reţii numerele decât numele, dar de care te-ai ataşat şi intuieşti că până la final tot trebuie să o păţească, admiri scenografia absolut impresionantă a lui Chae Kyoung-su – îţi suceşte minţile şi îţi încântă ochii – eşti mereu fentat în aşteptări şi îţi place mult asta, eşti tentat să anticipezi şi, de cele mai multe ori, simţi că ceva pare în neregulă şi ai o satisfacţie uriaşă când descoperi şi despre ce anume era vorba. Tot ansamblul are echilibru şi sens. Metafora unei lumi în care banii sunt mai presus de viaţă pentru cei care nu îi au, iar pentru cei care au prea mulţi sunt doar manifestarea dementă a puterii absolute, jocul de-a Binele şi Răul voalat şi amânat până în confruntările finale dintre personaje ce nu sunt neapărat doar bune sau doar rele şi, mai presus de toate, poate, acel sentiment de apartenenţă în viaţa reală la un hyper Joc al calamarului în care tu însuţi joci până la moarte, toate motivele sunt perfect justificabile pentru a te număra printre cei prinşi în tentaculele acestui fenomen.

Şi, cumva, de această dată nu te simţi vinovat că ai devenit fan pe loc şi că abia aştepţi să încerci şi tu să scoţi forma din zahăr topit dintr-o dalgona dacă ai avea ocazia. Nu ai sentimentul că eşti unul dintre muuultele milioane „păcăliţi” de o franchisă. Nu ai spaima, nerecunoscută prietenilor, de comercial. Ţi-a plăcut, te-a pus pe gânduri, a fost entertaining, te-a emoţionat, te-a făcut să râzi, ţi-a deschis curiozitatea pentru o cultură despre care cunoşti prea puţine, l-ai revedea încă o dată cu plăcere. „Squid game” pare produsul perfect pentru cele mai distincte gusturi. Se vinde ca pâinea caldă şi împacă pe mai toată lumea.

„Mugunghwa kkochi piotsseumnida”! – sau poate că aţi recunoaşte mai degrabă refrenul dacă ar fi spus pe ritm de cântec de copii de o voce robotică a unei păpuşi uriaşe, cu rochiţă portocalie şi senzori pentru detectarea mişcării în ochi. Înseamnă, doar, „floarea de hibiscus a înflorit”, iar hibisculsul e floarea naţională a Coreei.