d'E-pîn-geac

Super-eroul care mi-a devenit model

Ficţiunea propriei vieţi tinde să ne devină realitate. Suntem atât de prinşi în povestea de succes pe care o afişăm în toate zările, mai mult sau mai puţin virtuale, încât aproape că ajungem să ne credem pe cuvânt că suntem smiley face-urile retuşate şi apreciate de anonimii din spatele câtorva click-uri. Puterea poveştii e mai seducătoare ca oricând. Avem impresia că nu mai credem în balauri şi feţi-frumoşi, tocmai pentru că ne transformăm, încet-încet, noi înşine în eroii unor basme care ne ţin de urât în singurătate şi de cald în răceala unei existenţe fără prea multă căldură sufletească.

Convieţuim cu mirajul şi ne lăsăm seduşi prea uşor de minciunile unor scenarii previzibile. Tânjim la super-puterile eroilor în costume colorate, admirăm virtuţi exagerate ale unor domni şi doamne scoşi ca din cutie şi în urma celei mai devastatoare bătălii şi aşa ne oblojim tristeţile şi neputinţele; aşa ne arată modelele – lucioase, cu vorbe de duh standardizate după manuale ideologice şi cu sclipiciul unor luminiţe de efect aplicate în post-procesare din butoanele dibace ale unor tehnologii sofisticate. Fake.

Astăzi aleg persoana I pentru a-mi descrie super-eroul. Renunţ la obiectivitatea profesională şi la fantezia creativă şi scriu cu băgare de seamă câteva vorbe mai mici sau mai mari, despre modelul şi super-eroul meu. Nu are capă, nu scoate lasere pe ochi şi nu are forţa unui uriaş verde. A zburat mult, e adevărat, dar cu avionul, departe, pentru a-şi putea folosi super-puterea: grija pentru ai lui. Nu vorbeşte în metafore, nu dă pilde scrise după brainstrorminguri ale câtorva scenarişti de Oscar. Mi-a spus o dată şi bine, demult, un singur îndemn concis care mi-a devenit fir călăuzitor: „Să pui liniştită capul pe pernă!”. Atât.

Şi pentru că e om, căci – surpriză – supra-oamenii există doar în plămada minciunilor frumoase inventate de minţi visătoare, greşeşte şi îi pare rău. Se înfurie, răneşte, apoi e la rândul lui rănit de frământările vinei pe care o clocoteşte la foc mic în spatele tăcerii de Sfinx. Şi vindecă apoi şi se vindecă, tot ca în basme, nu cu apă vie, ci cu iubire. Iubirea pe care o arată prin puterea lui de a îndura, printr-o glumă, o îmbrăţişare, un gest grandios.

Şi mai are o super-putere; poate cea mai specială dintre toate: e mândru de familia lui. Şi o spune aşa de frumos încât îl crezi pe cuvânt chiar şi atunci când nu te simţi demn de vorbele mari şi pline de suflet pe care ţi le spune sau le împărtăşeşte altora. Şi atunci e cel mai fericit. Şi ştie să te facă şi pe tine fericit odată cu bucuria din ochii şi vocea lui lui.

Super-eroul meu preferat are şi carisma atât de necesară oricărui model în adevăratul sens al cuvântului. Are umor şi râde cu poftă, e ironic-acid şi cel mai mult îi place auto-ironia. Observă detalii şi îi place să speculeze inteligent. Are talente pe care nu le-a fructificat şi gustă oricând arta de calitate. Dar perfect nu e. Căci e un super-erou care se respectă, nu o fantoşă idealizată. Şi e minunat că e aşa.

Pentru că a fi super-erou în viaţa reală e infinit mai complicat decât în filme şi cărţi. Chiar dacă şi pentru un singur om – şi-acela-s eu – tatăl meu e modelul-bornă la care revin mereu atunci când busola îşi mai pierde din acuitate. Îi semăn şi, egoist sau nu, asta îmi dă încrederea că vreodată am să ajung şi eu să zbor sau să pot salva lumi.

Şi pentru că „I love you 3000” e deja luat, prefer să nu inventez nicio replică marketabilă. Tata, te iubesc şi atât.

Bucuriile Alinuţei: Astăzi Enel

Jungla oraşului aşterne multe capcane urbane – gropile căscânde care ameninţă să ne înghită nu doar tablele lucioase şi scumpe ale caşcaravetelor umblătoare cu mulţi căluţi zburdalnici sub capotă, dar şi sufletele încărcate de sudalme şi ocări din ce în ce mai inventive, rostite cu din ce în ce mai mult talent dramatic la fiecare căţărare prin craterele lărgite de-a lungul şi de-a latul mândrelor artere mai mult sau mai puţin principale. Apoi miasmele care ne delecteză simţurile mai dibaci ca orice parfumier; mixturi neînchipuite de zoaie şi resturi, acompaniate de dansul bezmetic al pungilor şi cartoanelor şi polistirenelor şi clinchetul aritmic al sticlelor golite de licori promiţătoare de pericol – o capodoperă spectaculară în perpetuă desfăşurare, acest happening ad-hoc ce ne-a devenit realitate, ne transformă în actanţi ai unei tragedii ce stă să se întâmple.

Dar ştim deja toate astea. Ne-am obişnuit. Întoarcem capul, mai inventăm încă o înjurătură de rude, rădăcinoase ori părţi ale corpului uman şi ne vedem de treburile noastre multe şi mereu importante. Dar…căci mereu acest cuvânt, ce poate aduce bucurie de Crăciun şi zile de naştere, dar şi un sâmbure amar de îndoială, face parte din problemă, ei bine, dar cum mai poţi să îţi „vezi de treabă” atunci când nu ai nici mijloacele pentru treabă în sine, nici nu mai vezi, la propriu? Acest fenomen aproape paranormal se întâmplă misterios şi înfricoşător din senin şi poartă semnătura unui inamic tăcut, cu puteri aproape nelimitate asupra bună-stării unanime a săracilor şi bogaţilor. În faţa lui Dumnezeu şi în faţa Enelului suntem egali.

Enelul – acest conglomerat de promisiuni, dependenţe şi neputinţe, acest morb care ne supune, de fapt, cu un întrerupător sau un buton, stăpân absolut al fricilor pe care nici nu ştim că le avem până când hazardul nu ne obligă să înfruntăm fiara care a supravieţuit mitologiei şi s-a meamorfozat în realitatea îmbuibată cu mulţi bani şi performanţe lipsă. Totul a început la ora 17:00, într-o zi oarecare de vară, când termometrele arătau indolente cum că la umbră ar fi vreo 36 de grade Celsius. Aerul condiţionat se odihnea la această ora fixă şi de rău augur pentru sănătatea în convalescenţă a locatarei unui apartament din capitala unei ţări europene din anul de graţie 2021. În funcţiune se aflau o cană grabnic fierbătoare de apă şi un aparat alchimic ce umidifică aerul greu încercat. Atât. Nici măcar un televizor, ca la tot omu’, nici măcar un telefon la încărcat, nici măcar un bec. Şi, dintr-o dată – clac şi linişte se făcu’: frigiderul nu mai bârâia, cana minune nu mai fierbea, ceasurile cu leduri nu mai ştiau nici ele să măsoare timpul. Tăcere şi suspans. Siguranţele erau la locul lor. Cel puţin cele din casă. Pe holul blocului alta era situaţia: prin ferestruicile vag murdare ale unei uşi metalice gri, ce aminteau de cadre din serialul de succes „Cernobyl” al HBO, se puteau zări pâlpâinde numere şi litere pe trei contoare cu ecran verzui. Doar cel în dreptul căruia statea trist numărul apartamentului meu ghinionist zăcea stins în adormire. Aşadar, eu şi numai eu trăsesem paiul scurt al zilei şi trebuia să mă echipez cu cea mai performantă răbdare pentru a trece prin valea plângerii numită Aşteptându-l pe Enel.

Prima probă a zilei a fost găsirea numărului corect de urgenţe al acestei companii scumpe, prestigioase şi incapabile de orice transparenţă. Mai întâi am vorbit cu un robot care m-a pus să apăs taste fel de fel până când a ajuns cu inteligenţa lui artificială la concluzia că nu era de competenţa acelui servicu să îmi vină în ajutor ca un Superman al curentului electric. Apoi am stat de vorba în chat şi cu un posibil humanoid, Andrei, care mi-a explicat că trebuie să sun la „distribuţie” şi că el se ocupă doar de „comercial”. L-am rugat să fie bun şi să îmi dea un număr de telefon. Şi am primit în schimb un link cu multe şi deosebite, între ele, numere de contact. Am identificat pe cel care părea căştigător, am tastat şi… o voce la fel de sexy ca a primului robot mă anunţa că „numărul format nu poate fi contactat”. Andrei şi-a cerut scuze, a zis ca doar cu atât mă poate ajuta. Eu l-am înţeles, căci îmi invocasem deja starea de zen necesară recuceririi curentului în prize şi lustre şi am continuat investigaţia sherlock-holmes-istică până când am găsit pe factură numărul cel bun. Victorie!

O muzică duioasă mă acompania în casa ce începea să fiarbă la foc mic odată cu răbdarea mea. La intervale regulate o altă voce de „roboată” sexy îmi spunea că apelul meu va fi preluat în cateva momente şi îmi mulţumea, destul de languros, pentru înţelegere. Ar trebui să definim, însă, ce înseamnă „câteva” şi ce înseamnă „moment”. În accepţiunea generală „câteva” ar putea fi o mulţime de cel mult 10 elemente, iar „moment” o altă mulţime de cel mult 10 secunde. La un calcul simplu şi cu marja de eroare pe plus adăugată cu generozitate, 5 minute ar acoperi durata exprimată de această expresie standard. Hai şi 10, că oameni suntem. Dar, acelaşi dar care nu aduce bucurie de Crăciun, ci sădeşte dezamăgiri şi tristeţi, ei bine, dar nu acelaşi mecanism logic se aplică şi în cazul Enel. Nu. Enel e special all the way. 42 de minute glorioase a durat până când o doamnă, sigur om şi nu robot, mi-a înregistrat sesizarea şi mi-a comunicat că timpul de aşteptare pentru Bucureşti e de maxim 4 ore.

Aşadar, „să aşteptăm, unchiule, să aşteptăm!”. Şi trecut-au orele şi crescut-a temperatura şi lăsatu-sa noaptea de-a binelea. Şi, mai înspăimântător ca orice, consumatu-sa bateria telefonului rămas ca ultim bastion al speranţei – căci de la el urma să vină apelul salvatorilor în salopete albastre şi tricouri galbene. Dar telefonul n-a sunat nici după 5 ore de bună voinţă. Aşa că am fost nevoită să port din nou capa răbdării şi să reiau audiţia celor 3 acorduri mari şi late şi să ascult de zeci de ori promisiunea robotică „apelul dumneavoatră va fi preluat în câteva momente” şi să nu muşc din pereţi. De data aceasta desfătarea a durat 48 de minute. Întrebările mele fireşti au primit răspunsuri standard ale neputinţei previzibile: nu, nu se poate lua direct legătura cu echipa din teren, nu, nu se poate să sunaţi la alt număr la care să nu aşteptaţi minim 40 de minute, nu, nu vă putem garanta niciun timp de intervenţie. Recunosc, aici am clacat preţ de o clipă şi am formulat o ameninţare fantezistă şi destul de originală de care am fost mândră din punct de vedere creativ, dar am păstrat un ton civilizat, fapt care mi-a mângâiat sufletul topit şi sleit din bezna cuprinsă între pereţii fierbinţi.

Şi iar au trecut orele ca în basme şi aproape aţipisem şi eu şi telefonul când au ajuns Băieţii. Era augusta ora a dimineţii încă noptatice 1:32. Şi când mi-am văzut eroii – stinşi precum becurile din apartamentul meu, obosiţi, transpiraţi şi aproape mecanici în vorbe şi gesturi mi s-a facut ruşine. Eu nu avusesem altceva de făcut decât să aştept cuminte. Ei umblaseră de colo-colo prin metropolă să salveze alţi speriaţi de întuneric şi caniculă ca mine. Au schimbat siguranţa din tabloul general în 2 minute, şi-au cerut scuze şi au plecat cu bani de-o bere oferiţi cu drag şi uimirea că nu sunt certaţi încă o dată.

Am simţit multă umanitate în interacţiunea asta nocturnă. Şi am înţeles că nu oamenii sunt de vină pentru nefericirile celor care au de-a face cu Enelul pârdalnic. Ci Enelul însuşi – sistemul, felul în care a funcţionat de ani şi ani, lipsa concurenţei, modul de operare împământenint conform căruia „lasă că merge şi-aşa” e deviză naţională bună de scris pe drapel. Atâta vreme cât nu ai de unde să îţi iei curent nici pentru un bec de 60 de waţi decât dintr-un singur loc, e firesc, în logica mioritică, ca locul să profite şi să se îmbuibe doar, fără să îi pese de cei de la care se îmbuibă sau de cei pe care îi angajează ca sclavi.

Cine ştie? Poate odată cu diversificarea ofertei vor fi suficienţi oameni-oameni care să lucreze decent şi nu va mai fi nevoie de teste de răbdare şi suprasolicitare pentru a ajunge la sfârşitul zilei la concluzii tautologice. Dar până atunci, fie ca zeul luminii să ne vegheze şi să ne ţină curentul în prize!

„Povestea personajelor mele pierdute” şi regăsite

Autorii şi lumile lor interioare complicate par nişte personaje pe cinste. Arhetipul inadaptatului cu vicii, care face excese, se pierde pe sine căutând să rafineze povestea oamenilor de hârtie din mintea sa, acest ins excepţional, se regăseşte în acest anti-erou fascinant ce cucereşte ca o adiere pe cei care păstrează distanţa sigură de furiile destructive rezervate apropiaţilor nefericiţi asupra cărora geniul îşi revarsă frustrarea. Autorii şi vieţile lor ratate; operele lor piramidale, ovaţiile şi recunoaşterile care nu reuşesc niciodată să stingă nefericirile care se stivuiesc, încă şi mai repede decât tencurile de diplome, volume publicate şi scrisori de la fani emoţionaţi. Autorii înşişi par a fi personaje ideale pentru a fi puse sub lupa atentă a scenei.

Spectacolul „Povestea personajelor mele pierdute” semnat de Iris Spiridon la Teatrul Dramaturgilor Români este o revizitare în spirit pirandellian a celebrei teme a operei ce îşi revendică drepturile. Un autor cunoscut, stereotipul imaginii-clişeu a acestui nonşalant marginal cu accente de geniu, oferă audienţe metaforice personajelor care îi cer favoruri; şi nu doar personajele ieşite din imaginaţia lui profită de aceste vizite. Într-o notă subtilă de umor, primele care îi cer ajutorul autorului contemporan în papuci de casă şi cu paharul de whiskey în mână sunt Lady Chatterly şi Părintele Serghi – plămada viselor lui D.H. Lawrence şi Tolstoi. Există un comentariu ca o notă de subsol ce se pierde printre dialogurile destul de previzibile, „ca din carte”: o critică din perspectivă contemporană a marilor clasici ale căror opere sunt depăşite de anvergura şi reverberaţiile căpătate de personajele lor peste timp. Mai mult sau mai puţin susţinută de argumente, această optică denotă un plan secund suficient de bine mobilat încât să merite apreciat în construcţia parabolei ludice.

În ciuda titlului care identifică drept protagonişti personajele venite la întâlnire, punctul de interes rămâne pe tot parcursul spectacolului Autorul. Cum anume rezolvă el aceste ineracţiuni concrete, ce emoţii stârnesc în el, cât de mult minte şi se minte, cât e, de fapt, de (ne)fericit, ce îşi doreşte, ce îl bântuie, ce declanşează în el aceste mici conversaţii cu ficţiuni întrupate. Montarea nu excelează în imagini surprinzătoare. Întreaga atmosferă e cât se poate de naturalistă şi parcursul dialogurilor nu implică nicio acţiune surprinzătoare. Suntem lăsaţi să asimilăm mai degrabă intelectual povestea şi să ne bucurăm de trimiterile culturale. Într-un decor al cărui singur semn suficient de banalizat prin re-re-recitare rămâne vraful de cărţi devenit mobilier al unui interior în dezordine ce reflectă o minte haotică de scriitor talentat, nu se întâmplă prea multe lucruri care să concureze insolitul situaţiei în sine.

Interpretarea actorilor se înscrie în acelaşi loc confortabil al plauzibilului asumat. Fără ostentaţii, fără derapaje demonstrative, fiecare îşi gândeşte intenţiile şi are motivaţii clare în funcţie de care interacţionează credibil. Andreea Bibiri (Lady Chatterley) are o energie care impulsionează încă de la început ritmul şi o senzualitate subtilă care şterge orice vulgaritate chiar şi din expresiile explicit pornografice. Rodica Ionescu (Sora vitregă) are o emoţie caldă şi conţine un univers bogat al personajului pe care îl controlează cu răbdare şi măsură. Alexandru Voicu (Bundy) îşi exploatează cu sinceritate sensibilitatea şi emoţionează ponderat cu un firesc artistic bine articulat. Conrad Mericoffer (Părintele Serghi) are un tonus destul de şters, rămâne într-o zonă de siguranţă a logicii textului, însă nu construieşte mai mult decât o prezenţă corectă.

Şerban Gomoi (Autorul) face un melanj bine echilibrat între un carismatic nonşalant şi fragilitatea emoţională ascunsă cu frică în spatele inteligenţei. E atent şi concentrat, ascultă şi reacţionează bogat, fără să exagereze; nu demonstrează nimic, ci duce mai departe procesul preluat de la partener. Îi vezi ochii atenţi, gândul care curge fluent pe dedesubtul întregului parcurs şi încordarea pe muchia dintre personal şi personaj. Dincolo de ce spune, înţelegi cine e acest Autor care se joacă periculos cu frustrările, depresia, anxietatea şi fricile în spatele sticlelor de whiskey şi a dialogurilor fanteziste ce îi ţin loc de realitate.

„Povestea personajelor mele triste” e un spectacol reconfortant, inteligent, în care poveştile se intersectează într-o cameră cam banală a unui autor îmbibat de singurătate şi alcool. Trimiterile culturale, jocurile de cuvinte, replicile inspirate, parcă, din discuţii cu oameni deştepţi care se întrec în calambururi şi axiome îşi au un farmec discret şi bine pus în valoare de evitarea oricăror artificii spectaculoase.

Teatrul Dramaturgilor Români

Povestea personajelor mele triste

Un spectacol de Iris Spiridon

Cu: Şerban Gomoi, Conrad Mericoffer, Andreea Bibiri, Alexandru Voicu, Rodica Ionescu

Concept vizual: Daniel Buglea

Durata: 1h30m

Povestea iubirii

– „… cerşetorul a murit în acea noapte, în viscol. A doua zi au găsit câinele colac în jurul trupului zgribulit. Când l-au aruncat în groapa de la marginea oraşului, câinele încă ţinea în gură un colţ de haină. Nu s-a clintit de lângă stăpânul lui şi nu a fost chip să mănânce. Săptămâni la rând gunoierii vorbeau despre câinele alb al cerşetorului. Apoi l-au uitat. Murise şi el lângă stăpânul lui.”

– Bunico, dar de ce nu a mai mâncat? E o poveste aşa tristă.

– Sofia, sufleţelule, dar e cea mai frumoasă dovadă de iubire. Moartea face parte din viaţă şi avem toată viaţa să ne obişnuim cu ea. Câinele alb l-a iubit pe cerşetorul lui până la capăt şi nu l-a părăsit niciodată.

– Eu pe tine te iubesc! Şi nu o să te părăsesc nici eu niciodată.

– Inimioara mea! Hai culcă-te acum. E târziu şi dacă nu dormi deja când vine Zâna Viselor, în noaptea asta nu se mai opreşte la tine.

– Vine chiar în fiecare noapte? Ea când doarme dacă merge la fiecare copil?

– E fermecată şi nu doarme niciodată. Zboară cu buzunarele pline cu pulbere de vise la copiii care dorm.

– E fata lui Moş Crăciun? Mi-ai spus că şi el zboară, cu sania, la copiii cuminţi.

– Da, Sofia, e fetiţa lui, aşa cum tu eşti nepoţica mea. Haide, la culcare! Somn dulce, inimioara mea!

– Noapte bună, bunii bun!

Sofia credea în uriaşii din munţi şi în Pegas, calul înaripat, în Zâna florilor şi spiriduşul verde cu barba roşcată şi în câte şi mai câte. Bunica Alma a crescut-o cu poveşti şi basme şi legende şi ghicitori şi pilde. În lumea magică a unei copilării simple şi frumoase Sofia nu a avut timp să se întrebe unde e mama sau unde e tata. O are pe bunii a ei şi pe viteazul Hercule care o apără de primejdii şi pe Piticul Bifur, şi pe Iepurele Reginei de Inimă Roşie. Niciodată nu s-a plâns de singura ei rochiţă zdrenţuită sau de mâncarea puţină şi nici de frigul nopţilor de iarnă. Visa la palate şi prinţese cu păr blond, râdea la gândul că e sora florilor din spatele răsadului de salată şi îi împărtăşea secretele păpuşii din cârpe. Era un copil cuminte şi o iubea mult pe bunica ei. Asculta fascinată orice nouă aventură şi se bucura de toate bătăliile câştigate de Făt-Frumos.

Acum deja crescuse şi Alma a început să îi spună poveşti „de oameni mari”, cu tâlc şi învăţătură. În seara aceea îşi întrebase bunica ce e iubirea. Mereu auzise că e iubită şi nu ştia ce înseamnă cu adevărat. Aşa a auzit povestea cerşetorului care din puţinul lui a hrănit un căţeluş, peripeţiile lor şi finalul amar al unei iubiri adevărate. Alma ştia foarte bine ce e iubirea. Şi-o dăruise toată unui copac. Alunul pe care îl plantase cu tatăl ei când era de vârsta Sofiei.

– Când o să mor, sub el să mă îngropaţi! Să îmi ţină umbră şi răcoare, că pe unde m-oi duce, prin lumea de dincolo o-i avea şi eu parte de arşiţă, că prea am îndurat de frig o viaţă întreagă.

La nici un an arbustul abia dacă se înălţase, dar lângă tulpina lui era deja o mogâldeaţă de pământ proaspăt săpat – fusese o iarnă grea şi tatăl Almei s-a îmbolnăvit rău într-o zi. A scuipat sânge, apoi nu s-a mai trezit. Alma a iubit alunul ca pe tatăl ei. Se ducea mereu să îl ude, să îl cureţe, când a avut rod trecuseră cam 7 ani de când Alma îl tot îngrijea. Nu s-a atins de nicio alună, i le-a lăsat pe toate tatălui. Să se sature el, că de pomană nu avusese ce să-i dea în anul ăla.

Acum nu mai iubea. De când îi tăiaseră copacul nu a mai simţit decât un soi ciudat de duioşie tristă pentru nepoţica ei. Milă amestecată cu grijă şi datorie. Într-o toamnă târzie bărbatul ei jucase la cărţi banii de lemne. A tăiat, în schimb, alunul, într-o dimineaţă, cu ginerele lui, tatăl Sofiei. Aproape că au îngheţat cu toţii în iarna aia. Lemnul moale şi frunzele uleioase trosneau în foc, îi dezmorţeau, dar asta a nu a ţinut mult. Au avut noroc de o iarnă blândă.

Alma a murit când Sofia împlinea 18 ani. Tuşea mereu în ultimul an, fuma şi mânca puţin. Mică şi mereu înfrigurată, a căzut pe zăpadă, într-o seară, pe drum şi nu a mai vrut să se ridice. Se simţea aproape de alunul ei şi de tată. Fuseseră legaţi prin frig o viaţă, iar acum, tot frigul spera ea să îi unească şi în moarte. Frigul şi un alun care a încălzit arzând câteva suflete. O căruţă a adus-o acasă, degerată aproape, dar senină, blândă şi cu ochii limpezi. Alma a îngrijit-o multă vreme şi doar iubirea ei a ţinut-o până în toamnă.

Sofia a început prin a iubi poveştile bunicii. Laolaltă, prinţi şi prinţese, vrăjitoare şi balauri. Fiecare era special, fiecare merita ceva din dragostea ei. „Ce dacă e bătrână şi urâtă? Are doar nevoie de puţină afecţiune. Nu e rea. Şi Făt-Frumos, dacă e bun, de ce o omoară? Eu o iubesc pe Muma Pădurii, bunii bun. Nu e corect!”. Şi tot aşa cu fiecare spiriduş şi fiecare şoricel. Îi iubea pe rând, seară de seară şi nu îi abandona niciodată. Nu uita nicio poveste şi dincolo de fapte şi învăţăminte bune, Sofia a învăţat să iubească. Odată cu anii dragostea pentru personajele din basme s-a transformat în recunoştiinţă şi drag de bunica ei. Strânsese în figura negricioasă şi plinp de riduri a bunicii imaginea tuturor eroilor copilăriei. O iubea aşa cum auzise în povestea câinelui alb al cerşetorului. Credincioasă şi devotată singurei fiinţe de la care simţise afecţiune, nepoata, mare de-acum, şi-a stins dragostea odată cu ultima suflare a bunicii într-o dimineaţă, toamna, în soarele banal de septembrie. Nu a mai iubit niciodată. S-a căsătorit, a avut copii, i-a crescut cum s-a priceput mai bine. Dar nu a mai iubit pe nimeni aşa cum îşi iubise bunica în copilărie. Aşa cum ştia că înseamnă să iubeşti: până la capăt.

Soţul Sofiei, Boris, s-a îndrăgostit de ea văzând-o zi de zi. Vindea într-o băcănie mică din care ea cumpăra din când în când zahăr şi făină. Dar o vedea mereu pentru că în drumul ei spre biserică trecea prin faţa vitrinei. Sofia cânta în cor de la 9 ani şi nu a lipsit niciodată în 28 de ani. Înainte să împlinească 37, când venea spre casă într-o căruţă, calul s-a speriat de nu ştiu ce, s-au răsturnat, iar ea a murit cu o aşchie înfiptă în gât. Ceilalţi nu au avut decât zgârieturi, vânătăi şi paguba cu căruţa stricată şi lemnele împrăştiate. A murit şi nu a ştiut nicio clipă că Boris a iubit-o. El nu i-a spus, doar a luat-o de soţie şi a clădit casa de piatră în care stăteau. I-a făcut doi copii, o săruta pe frunte în fiecare seară, o învelea noaptea, mergea zi de zi la muncă, nu bea, aducea toţi banii acasă, o ajuta în gospodărie, a dat copiii la şcoală. Atât. Asta e tot ce a ştiut Sofia despre Boris. Dar nu că a făcut toate astea din iubire. Pentru ea nu mai exista aşa ceva, iar pentru el nu a existat decât surâsul acela plin şi nevinovat. Lua fiecare zâmbet al ei ca pe o declaraţie de dragoste, roşea, apoi îşi spunea în gând cât e de norocos să aibă o casă, doi copii sănătoşi şi pe femeia iubită aproape. Nu a pretins să fie iubit înapoi. Nu ştia să ceară aşa ceva şi de fapt tot ce conta pentru el era să ocrotească bucăţica lui de rai. Aşa simplă şi comună cum era.

Pe Boris nu l-a iubit nimeni, niciodată. El, în schimb, nu a avut nevoie decât să fie lăsat să iubească. Atunci când a pierdut-o pe Sofia nu a mai înţeles nimic. A blestemat tot, şi-a uitat copiii şi a plecat de acasă. Era un om ca toţi ceilalţi – nu i se putea pretinde să îndure sau să creadă fără să înţeleagă în normalitatea unei întâmplări catastrofale pentru el. Era un om slab. S-a înecat într-un râu negru, într-o noapte când ploua torenţial.

Lida şi Mirko aproape că erau pe picioarele lor când au rămas orfani. Lida avea 17 ani, terminase 10 clase şi a început ca guvernantă la conac. Mirko, răsărit bine pentru vârsta lui, frumos, brunet şi muncitor, intrase calfă la un pictor. Iubirile lor nu au semănat – a ei pentru sine şi a lui pentru artă. Definitive, pasionale şi până la capăt, la fel ca toate iubirile; Lidei nu îi plăceau copiii, dar a rămas guvernantă pentru 3 generaţii la conac. A murit singură, foarte bătrână, fericită şi iubită de toţi copii maturi acum de a căror învăţătură se îngrijise. Nu i-a păsat prea mult de dragostea niciunuia, ci doar de dragostea ei pentru sine. Adora să se audă cum îi învaţă pe alţii. Iubea ideea că acei copii îi datorează ei ştiinţa şi ceea ce aveau să devină mai târziu. Nu sentimentul utilităţii sau nobila dăruire de cunoaştere o făceau fericită. Doar siguranţa că e unică şi indispensabilă. S-a iubit cu voluptate şi până când a închis ochii în fotoliul din faţa şemineului cu „Don Quijote” pe genunchi. „Domnişoara Lida” aşa i s-a spus o viaţă şi a iubit până şi apelativul ăsta doar pentru că îi aparţinea. Tot ce era legat indisolubil de persoana ei era demn de a fi iubit. A avut o viaţă frumoasă, plină de iubire. Nu a ştiut ce înseamnă dispreţul, ura sau tristeţea. Rar a încercat plictisul sau mila. Dar niciodată până la capăt aşa cum a iubit.

Fratele ei nu a putut iubi decât tablourile sale. Efeminat şi deşirat cum era, a căutat multă vreme iubirea în tinerele cochete care îi pozau, apoi în doamnele bogate care îi comandau tablouri, în servitoarele lor, apoi în soţii acestora, în marinarii mai tineri decât el, a încercat şi penitenţa şi iubirea de Dumnezeu. S-a retras la mănăstirea veche de peste deal. Dar nu i-a fost dat să poată iubi până la capăt decât arta sa. A fost nefericit în iubirea lui – cu fiecare tablou de care trebuia să se despartă, cu fiecare pânză care odată terminată pleca în casa celui care făcuse comanda îi mai murea câte puţin din singura lui dragoste. Când primea o lucrare nouă începea să trăiască iar. Dar nu şi-a dat sema de asta. A obosit repede şi bietul de el nu a înţeles niciodată că nu trebuie să caute ceva ce avea de la prima linie trasă pe o coală albă. În chilia lui rece, între lumânări şi icoane a crezut că a găsit liniştea şi iertarea. A murit liniştit, minţindu-se cu inocenţă. Nu toţi recunoaştem iubirea. El a căutat-o din ce în ce mai departe de el şi n-a văzut-o nici când a închis ochii.

Nici Lida şi nici Mirko nu au avut copii. Viaţa a făcut ca povestea iubirii să continue cu mine, departe de Beloostrovul lor. Când o iubire moare, alta trebuie să se nască. Lida murea şi se năştea iubirea mea pentru Inna. Prima dată am văzut-o pe scenă. E actriţă. Imediat apoi am cunoscut-o şi cu primele cuvinte, acompaniate de ochii verzi, rotunzi şi umezi am ştiut că ea este iubirea mea până la capăt.

Dezinteresat, frumos, simplu, total şi definitiv. Un câine, un stăpân, un tată, un alun, o poveste, o femeie, un bărbat, pe tine însuţi, un tablou, o străină. Putem iubi orice. Pe oricine. Povestea nu are sfârşit. Nu ştiu cine şi cum o va continua. Doar că va fi frumos.

„Cassandra” sunt eu!

Tot ce ne-au învăţat ultimii 2000-2500 de ani despre femei se pare că e greşit. Femeile nu sunt nici prea feminine, au forţa fizică egală cu a unui bărbat şi nici intuiţia nu le e guvernată de un al şaselea simţ. Realitatea recentă încearcă să suplinească rapid toate impresiile care au ghidat eronat generaţii întregi de femei care nu găseau nicio virtute în a demonstra că pot sparge stive de lemne cu toporul şi preferau să fie cochete în locul pilozităţii excesive, de exemplu. Ar fi multe de recuperat, aşadar nu e timp de pierdut. Cu tot avântul, ardem etape şi nivelăm nuanţele până când suntem toţi fericiţi şi nu mai e nevoie de portavoci.

Un spectacol despre fragilitatea feminină ar putea fi riscant, aşadar. O expresie artistică a unui stream of counsciousness alambicat pare un proiect ambiţios. Iar când personajul e şi inteligent şi sensibil e nevoie de nuanţe şi o estetică mai puţin minimalistă. Echipa artistică a spectacolului „Cassandra” de Norah Sadava & Amy Nostbakken („Mouthpiece”) în regia Letei Popescu, de la Apollo 111 a scos în evidenţă exact aceste atuu-uri pe care le-a transpus în limbaj teatral purtător de mesaj. Scriitoarea care îşi pierde inspiraţia odată cu moartea mamei porneşte într-o căutare a cuvintelor pentru elogiul care este aşteptat tocmai de la ea, dar şi a identităţii propriei feminităţi. Cine mai este ea fără mama? Cine a învăţat să fie şi cine a devenit? Cât de „femeie” aşa cum i s-a spus că trebuie să fie, cât de feminină, cât de puternică, de sensibilă, de independentă, de fragilă, de carismatică.

Clişeele feminităţii tipice defilează ca pe un catwalk compus din scene a căror constantă e tragi-comedia. Un braţ tonifiat care bate obsesiv-compulsiv ouăle în buna tradiţie a gospodinelor eroine, şniţele purtate ca accesorii fashion, o coadă de sirenă cu paiete ce ţine loc de senzualitate, o imagine reflectată de o oglindă flatantă, nevoia imediată de sprijinul bărbătesc salvator – tot ce ni s-a spus despre femei, tot ce am moştenit de la mame şi bunici, filtrat printr-o sită fină de umor inteligent şi puţin kitsch asumat. Conştiinţa Cassandrei e ridicată la pătrat. E nevoie de două voci, de două chipuri, de două trupuri şi două perechi de ochi pentru a pune laolaltă mintea şi sufletul acestei femei simbolice care nu e cu nimic mai puternică ori mai fragilă decât oricare dintre noi.

În faţa unei pierderi pentru care nu eşti niciodată pregătit nu e suficient să ştii ce ai de făcut. Vrei să rămâi într-o cadă-totem în care să te înveleşti cu o plapumă de apă ce te spală de amintiri şi tristeţe. Scenografia sugestivă semnată deTudor Prodan în care mijlocul scenei e ocupat de un mausoleu de frici, ca un catafalc septic, rece, de marmură, în care odată cu mama Cassandra îşi îngroapă şi puţin din propria identitate le dă posibilitatea celor două actriţe de a escalada continuu, pe verticală, muntele de angoase cu prăpăstii depresive peste care se poate arunca un praf de făină cât să devină funny. Coregrafia lui Ştefan Lupu şi muzica lui Mihai Dobre se topesc în parcursul bine articulat de Leta Popescu; nu există acel sentiment sacadat al decupării momentelor dedicate exclusiv corpului sau vocii. Spectacolul e un organism bine închegat care spune o poveste cu emoţie şi sens. Râzi, te amuzi, te sperii puţin de procentul substanţial în care te recunoşti în descrierile rostite amplificat de vocea personajului cu dublă prezenţă, ai un fior de empatie şi de vină, ai timp de reflecţie şi timp pentru plăcere strict estetică.

Denisa Nicolae şi Mihaela Velicu formează un binom de feminism feminin. Aspectul fizic complementar îţi dă senzaţia de jumătăţi perfecte ale unui întreg ce poate oricând să se sudeze la loc. Cu o rigoare matematică, vorbirea în sincron presupune o concentrare pe care o o scapă niciodată de sub control. Performanţa constă, însă, în exprimarea propriei personalităţi în acest construct în oglindă. Denisa Nicolae are o determinare ca o lamă ascuţită în privire; totul e bine proporţionat, gândit, stăpânit tehnic şi exact. Mihaela Velicu are acea privire ludică, acel ceva jucăuş care te ţine mereu curios să descoperi ce vrea să spună cu o ridicare de sprânceană sau un zâmbet în colţul gurii; micile comentarii ale micro-expresiilor sale sunt detalii care îmbogăţesc şi mai mult mărturia intimă a personajului.

„Cassandra” e un spectacol dens, în care un monolog interior deloc flatant devine un show al expresivităţii artistice. Două actriţe şi un singur personaj pledează pentru femeia dintotdeauna care poate filosofa în timp ce prăjeşte şniţele fără a fi cu nimic mai puţin feminină decât o sirenă cu înotătoare din sclipici. Cassandra nu mai poate scrie, nu mai poate vorbi, nu mai poate gândi pentru că suferă, pentru că îi e frică, pentru că o doare. Şi e ok să fie aşa.

Apollo 111

Cassandra

de Norah Sadava & Amy Nostbakken („Mouthpiece”)

Traducere: Denisa Nicolae

Cu: Denisa Nicolae & Mihaela Velicu

Regie: Leta Popescu

Scenografie: Tudor Prodan

Muzică: Mihai Dobre

Mișcare scenică: Ștefan Lupu

Pregătire muzicală: Oana Pușcatu

Sunet: Daniel Octavian Nae

Lumini: Marius Nițu

Durata: 1h30m

O seară. O breaslă. Gala UNITER 2021

O lumina de seară cu aer încins de multele grade ale verii se topeşte în noaptea care nu se grăbeşte să cadă peste ţinutele de gală. Pe treptele Teatrului Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti foşnesc rochii din materiale delicate şi gâturile domnilor stau drepte în strânsorile caravatelor şi papioanelor. Arată frumos acest alai. Se zâmbeşte mai cu drag, chiar şi pe sub măşti, în foaier. În sală exclamaţii entuziaste însoţesc reîntâlniri încântate. Gala UNITER din vara lui 2021 pare a ne arăta mai dornici de un drag reciproc de care avem nevoie dincolo de orgolii şi tristeţi.

Sau, cel puţin, aşa am simţit eu – copilul fericit de sărbătoare cocoloşit în sufletul unei dudui îmbrăcate cum a ştiut ea mai frumos. La final, când toate s-au spus şi s-au aplaudat, când live-ul s-a terminat, am pregetat să plecăm. Momentul acela în care am rămas pe scaune încă puţin, cu toţii, a fost clipa în care un „împreună” nerostit s-a simţit mai frumos decât declaraţii meşterite isteţ. Sau, cel puţin, aşa am simţit eu.

Am căutat ce scriam, retrospectiv şi la acea vreme, în urmă cu 9 ani, într-un articol publicat în revista yorick.ro. Unele „neschimbări” îşi aşteaptă, încă, happy ending-ul. Dar m-a bucurat că articolul nu şi-a pierdut termenul de valabilitate şi îl reiau aici:

„Îmi amintesc de o seară de aprilie. Era luni. În orar, de la 7 la 8 – Educaţie fizică. La 7 fără 5 minute fugeam pe holurile şcolii, spre cancelarie, în căutarea profesoarei de sport. Niciodată nu chiuleam şi când mă învoiam o făceam motivat. Acum era vital să ajung acasă cât mai repede. Profesoara nu m-a crezut la început, nu înţelegea de ce eram atât de precipitată şi grăbită, dar cum mă ştia pasionată de teatru m-a lăsat să plec auzind că tocmai teatrul era motivul agitaţiei mele. Am fugit până în staţia de taxiuri, apoi în câteva minue intram pe uşa. Acasă. Mama mă aştepta cu televizorul pornit şi îmi rezuma ce ratasem: discursul de început, salutul către Alteţele Regale aflate în sală, prezentarea juriilor şi premiul pentru debut. Ţin minte că în noaptea aceea am adormit târziu. Gala se terminase după miezul nopţii. Părinţii au insistat să mă culc imediat (aveam, totuşi, 13 ani).

Am încercat, dar încă eram emoţionată. Nu pot numi exact cauza acestei emoţii, nu văzusem niciunul din spectacolele nominalizate, nu cunoşteam pe niciunul dintre premianţi, citisem în schimb câte ceva despre fiecare în parte. Pasiunea pentru teatru era cea care îmi dădea tot dreptul să particip cu toată bucuria şi din tot sufletul, măcar din faţa televizorului, la Sărbătoarea Teatrului Românesc. În mintea mea de atunci imaginea unei sărbători, altfel decât una religioasă, era dată de Gala UNITER. Văzusem şi decernarea premiilor Oscar, însă anvergura evenimentului în sine îmi crease un sentiment mult mai general decât entuziasmul pe care îl resimţeam pentru premiile autohtone. Sala Mare a Teatrului Naţional reunea pentru câteva ore toate reperele mele legate de ceea ce iubeam mai mult. Aveam laolaltă figurile care compuneau pentru copilul de atunci, ca într-un tablou de familie victorian, lumea din care îmi doream să fac parte cândva. Era o atmosferă vibrantă şi elegantă. Mai importantă decât premiile era pentru mine această alăturare a tuturor artiştilor pe care înainte de toate îi respectam.

An de an am urmărit Sărbătoarea din fotoliul din sufragerie. De la an la an ştiam tot mai multe despre spectacole, despre actori, regizori, scenografi. În anul când “Unchiul Vanea” de la Bulandra a fost nominalizat la 5 categorii am ţinut pumnii de fiecare dată, m-am bucurat pentru Yuri Kordonski, mi-a părut rău că nu a obţinut celelalte premii – era prima dată când văzusem un spectacol nominalizat la Gală. Aşteptam mereu seara de aprilie care îmi dădea prilejul să aparţin acestei mici familii mari a teatrului românesc. Aveam emoţii de alt fel, speram să câştige unul sau altul, chair dacă nu reuşeam să văd multe dintre spectacole citeam despre ele imediat ce aflam că au intrat în competiţie, făceam pronosticuri… mai mult sau mai puţin mă implicam sufleteşte. Era şi Sărbătoarea mea.

Odată ce am intrat la facultate, cu fiecare actor sau regizor pe care îl cunoşteam, cu fiecare spectacol pe care îl vedeam, simţeam că sunt din ce în ce mai îndreptăţită să particip la Gală, să fiu în sală şi să mă bucur în mod real de seara de graţie a teatrului românesc. Când am aflat că voi lucra la organizarea evenimentului, voi asista la repetiţii şi îi voi întâmpina pe unii dintre invitaţi am crezut că primesc chiar mai mult decât mă aşteptasem. În seara Galei, însă, am descoperit că prea puţin din atmosfera festivă pe care eu o resimţeam, copil fiind, se mai păstra în rândul participanţior. Mai puţină emoţie, mai puţină eleganţă, mai puţin suspans, mai puţini invitaţi, totul redus la scară mai mică. Mi-a fost ciudă o clipă… simţeam că pierd savoarea unică a aspirantului. Odată ajunsă acolo visul frumos se materializa şi se vedea nevoit să încapă în graniţele strâmte ale concretului. Eu mă maturizasem, ochii de copil vedeau acum prea de aproape şi analizau prea sec. Eram acolo. Da, dar prea grăbită, prea interesată să fac bine ceea ce aveam de făcut, prea detaşată în fond. Bucuria se diminuase şi ea. Nu aveam timp să mă bucur. Mai trist a fost să văd că nimeni în jur nu se bucura cu adevărat. Sau prea puţini. Prea puţini copii în sală.

Anul următor mi-am promis să merg la Gală din nou. Să mă bucur de data aceasta. Chiar dacă sala nu mai e a Teatrului Naţional, chiar dacă numărul de invitaţi e mult mai mic, chiarr dacă, chiar dacă… mi-am mai dat o şansă. Am vrut cu tot dinadinsul să fiu parte a Sărbătorii frumoase pe care o admiram din fotoliul din sufragerie. Şi aşa a fost. Mi-am acordat timp să privesc în jur, să zâmbesc, să îi văd pe ceilalţi zâmbind, am avut emoţii, nu mi-a fost indiferent cine câştigă, mi-a părut bine pentru un premiu sau altul, m-am resemnat când nu a câştigat un nominalizat pe care mizasem, am ascultat… am fost acolo cu adevărat şi pentru mine a fost frumos.

Bucuria ţine de fiecare în parte. E un sentiment personal generator de emoţie colectivă. Dacă doar bifăm, dacă ne prefacem dacă analizăm rece sau suntem indiferenţi, niciodată nu vom avea parte de Sărbătoare. Sărbătoarea e în fiecare în parte şi laolaltă o construim în fapt. Eu mi-am recuperat visul. Am învăţat să mă bucur din nou. Teatrul românesc, chipurile din tabolul de familie victorian, va reuşi mai devreme sau mai târziu să îşi regăsească puterea de a se bucura laolaltă. Mai are nevoie de puţin timp. În timpul ăsta ar fi bine, totuşi, să facă nişte exerciţii de iubire!” 23.04.2012

„Rosto” – un pedagog de şcoală veche

Educaţie nu înseamnă doar cultură generală sau doar bune maniere. A fi educat presupune absolvirea unui ciclu prelungit de stagii şi stadii ale unor cunoştinţe deloc simple. Puţin câte puţin, din ce în ce mai mult dintr-o diversitate de concepte şi precepte care formează într-un final fericit un produs funcţional în societate – aşa arată procesul educaţional performant la capătul căruia ştim multe informaţii, şi cum să le punem cap la cap, şi unde să le căutăm, şi ce se cade, şi ce nu, şi cum anume putem noi să devenim cea mai bună versiune a noastră; totul fără să ajungem într-un burn-out fizic ori emoţional. Iar şcoala, indiferent de epocă şi mode, a fost mereu laboratorul celor mai izbutite experimente de formare a acestor versiuni upgradate ale sinelui.

Spectacolul „ROSTO”, semnat de Alexandru Dabija pornind de la schiţele cu tematică şcolară ale lui I.L. Caragiale, pune într-o perspectivă proaspătă umorul savuros al celebrelor interacţiuni între pedagodul de şcoală nouă şi elevii săi „eminenţi”. Din Marius Chicoş Rostogan rămâne doar porecla prescurtată „Rosto” care aduce ca sonoritate şi cu roast-ul contemporan atât de îndrăgit în cluburi unde se râde mult. Şi e pe bună dreptate o astfel de „prăjeală” la foc mic a clişeelor despre edulcorarea mijloacelor punitive de apropriere a cunoştinţelor, practicate până mai ieri în şcoli cu tradiţie în performanţă. Personajul pitoresc şi uşor de îndrăgit e dezbrăcat de toate alinturile şi drăgălăşenia bine-voitoare e înlocuită cu o perspectivă mult mai lucidă; un pedagog care îşi insultă constant discipolii numai simpatic nu mai poate fi.

Schimbarea de optică asupra universului şcolar deschide oportunităţi de sondare a unor cărări nebătătorite în adaptarea după Caragiale. Totul e nou şi de aici interesul şi curiozitatea devin aliţii acestei montări cu premise inspirate. Spaţiul de joc e înţesat de sfori care aşteaptă să fie trase la propriu şi la figurat şi devine o întreagă metaforă concretă a interdependenţelor sociale de inspiraţie „Lanţul slăbiciunilor”. Fiecare capăt de sfoară corespunde unui obiect de recuzită; o modalitate ingenioasă de a menţine elementul surpriză printr-o rezolvare de efect. Pe lângă pedagogul-simbol care nu prea ne mai intră la inimă în această lumină deloc flatantă a minusurilor unor metode nu prea corecte nici politic, dar nici etic, ori uman, personajele care se perindă prin sala de clasă – elevi, părinţi, cunoscuţi, pile ori funcţionari sunt marcate cu minimul de convenţie edificatoare şi trec de la un actor la altul cu destul de multă flexibilitate ce poate fi deconcertantă la un moment dat.

Artificiile scenice, micile poante, gag-urile, „accidentele”, matematica ce dă întotdeauna rezultatul dorit a „sertarelor” meşteşugului de a gâdila în mod plăcut amuzamentul spectatorilor sunt toate la locul lor şi îşi găsesc efectul într-o măsură optimă. Fără să existe culmi de performanţă, încât nu există nici premisele care să stea drept trambulină pentru astfel de intenţii, spectacolul se plasează în zona sigură a entertainment-ului isteţ. Te amuzi mustăcind şi recunoşti, puţin nostalgic, poate, schimbul de replici devenite citat. Şi te poţi bucura de această reinterpretare personalizată; Caragiale însuşi amenda practicile ostile şi imorale prin schiţele sale. Iar îmblânzirea prin reluarea docilă în scheciuri simpatice a imaginii cu defectele estompate în naivitate nu a făcut neapărat un serviciu mesajului său. Această repunere în drepturi, practic, a demascării ipocriziei, violenţei, mediocrităţii supra-evaluate şi a mişmaşurilor danubiano-pontice are efectul unei cafele tari pe care o poţi savura şi fără cubuleţul de zahăr.

Marcel Iureş îşi foloseşte cu tact carisma pe care o topeşte într-o bodogăneală continuă. Reacţionează perfect în fiecare situaţie şi păstrează un echilibru performant între o tehnică stăpânită lejer şi un gând ludic pe care îl foloseşte subtil. Dan Rădulescu e mucalit şi are mereu pe dedesubt un plan secund pe care ni-l arată fără ostentaţii, iar Ionuţ Toader are acea expansivitate venită din sârguinţă şi ambiţia de a fi eficient. Scenele se succed fără nicio nevoie de decupaj, se topesc una în cealaltă, iar situaţiile devin prilejul unui caleidoscop de păcate, defecte şi scăderi ale unei lumi pe care, din păcate, o cunoaştem intim şi o purtăm în noi. Personajele au şi candoare şi ferocitate, iar relaţionarea degajată între calculul moralităţii care se tot miceşte în favoarea favorurilor de tot felul şi mimarea unei cumsecădenii ce ascunde cruzimi şi sadism conturează un joc de-a râsu’-plânsu’ pe care să îl poţi aprecia estetic, în timp ce îl condamni moral.

„ROSTO” la Teatrul Act e un spectacol construit inteligent; are temele bine făcute. Iar elevii silitori primesc coroniţa măsurii bine drămuite între poveste, expresivitate şi mesaj. Râzi şi nu prea. Te amuzi, dar te şi sperii de identificarea imediată a cunocuţilor tăi în rândul acestor personaje ce odată debarasate de duioşia moştenită sunt mai fioroase decât ţi le aminteai. Fără nicio agendă care să denunţe abuzuri sau să strige în numele conştientizării, „Rosto” face un asterisc artistic în dreptul căsuţelor educaţiei, moralităţii şi bunului simţ.

Teatrul ACT

ROSTO

Autor: Ion Luca Caragiale

Distribuţie:

Marcel Iureș, Dan Rădulescu și Ionuț Toader

Regizor: Alexandru Dabija

Scenografia: Alexandru Dabija

Durata: 1h20m

„Noapte bună, mamă!”, căci de mine mi-e somn

Sunt multe feluri în care teatrul poate spune o poveste. De cele mai multe ori spectaculozitatea mijloacelor scenice e acel razzle-dazzle datorită căruia suntem impresionaţi. Căutăm factorul wow în spectacole şi revenim în sală pentru a fi încă o dată fascinaţi de acele lumi în care realitatea are alte coordonate – mai permisive, mai pline de imaginaţie, mai inventive. Odată cu explozia de efecte şi promisiuni pe care ni le fac ecranele luminoase, teatrul a început să îşi caute din nou forţa de impact în simplitatea formelor lipsite de pretenţii complicate. Scena golită şi concentrarea asupra posibilităţilor de expresie actoriceşti au devenit demult un atuu pe care doar arta teatrului îl poate revendica.

Spectacolul „Noapte bună, mamă!” de Marsha Norman, în regia lui Vlad Massaci, montat la Sala Studio a Teatrului Mic, mizează tocmai pe acest efect de lupă dat de o convenţie epurată de orice inserţie simbolică. Două actriţe îşi vorbesc privindu-ne pe noi, umăr la umăr, cu minimul de sprijin scenografic sau de ecleraj, cu minimul de mişcare scenică, minimul de efecte sonore, maximul de concentrare şi calitate a gândului. O fiică matură îşi sună mama să o anunţe calm că urmează să se sinucidă. Vrea doar să aibă o ultimă discuţie pentru a-i comunica detalii logistice despre gospodărie. Pare cinic. Pare de nesuportat. Cine ar vrea să asiste la o ora şi cinsprezece minute de suferinţă, panică, durere şi moarte?

Povestea nu recomandă spectacolul pentru o seară deconectantă la teatru, în Centrul Vechi. Povestea e greu de dus; şi pe scenă şi în sală. Motivul pentru care această tragedie personală se transformă într-o întâlnire nu doar şocantă, ci cathartică, se datorează celor două actriţe. Nu e un exerciţiu uşor să construieşti o relaţie atât de complicată în scenă fără a-ţi privi partenerul în ochi. Situaţia de conversaţie mijlocită de un ecran, celebrul video call care ne-a minţit vreme de un an că nu suntem singuri şi ne-a amăgit sentimentul unui „împreună” virtual capătă o dimnesiune-simbol hiperbolizată. Ce faci când îţi vezi fiica ţinând un pistol în mână, eşti departe şi nu poţi face nimic să opreşti nenorocirea? Imaginea e în faţa ochilor tăi şi neputinţa îţi paralizează orice voinţă. Tragismul acestei alegeri regizorale ce înlocuieşte telefonul din textul recompensat cu Premiul Pulitzer în 1983 funcţionează cu efect de lupă asupra sensibilităţilor noastre subţiate de experienţa recentă a unei anxietăţi generalizate în faţa ameninţării unei morţi mai prezente ca niciodată în vieţile noastre.

Gradarea dialogului este un alt amănunt care adaugă un înveliş estetic necesar acestei trame angoasante. Dacă timp de 75 de minute am asista la o panică transfigurată în diverse forme, efectul artistic nu ar avea decât un impact crispant. Toboganul de nuanţe prin care stările celor două protagoniste alunecă sinuos te poartă foarte abil prin explicaţiile la capătul cărora înţelegi că binele cuiva poate însemna la un moment dat terminarea bruscă de bună voie a drumului. Groaza mamei şi hotărârea fiicei, alerta uneia şi răbdarea celeilalte, dialogul in absurdis la capătul căruia ajung să se înţeleagă una pe cealaltă şi să se ierte mai presus de orice, acest dezechilibru care contrabalansează ca un balansoar dintr-un loc de joacă pentru copii trişti e punctul de sprijin al interpretărilor celor două actriţe.

Pe de o parte Dana Dembinski-Medeleanu (Thelma) are sarcina de a menţine în marje suportabile atmosfera încordată. Această mamă care ia viaţa în uşor, care fuge de probleme, care preferă scurtăturile pentru a se menaja, care glumeşte până în ultimul moment sperând că problemele vor dispărea de la sine are nevoie de masca superficialităţii pentru a-şi ascunde nervii dezgoliţi ai groazei. Jocul său lejer, în care aparenta imposibilitate intelectuală de a procesa situaţia are în contrapartidă toate tentativele de umor nu tocmai elevat, se estompează treptat într-un parcurs bine dozat până la imaginea pietrificată a disperării şi neputinţei. Până în momentul în care dă voie emoţiei să izbucnească şi să o copleşească profund uman şi bine articulat artistic pare că parcurge tehnic un drum jalonat de porţi prin care trece pentru a puncta ce e scris într-un desfăşurător înmânat la linia de start. Abia când personajul său ajunge în staţia terminus a fricilor şi vinei nuanţele capătă profunzimi şi gândul îmbracă haina groasă a sentimentelor încărcate de sens.

Andreea Grămoşteanu (Jessie) construieşte un recital solid, consistent, performant şi articulat în toate detaliile. Sarcina sa în scenă e copleşitor de grea; poate foarte uşor cădea într-o demonstraţie expozitivă despre imaginea generală pe care o avem despre cei care ajung în pragul unei asemenea decizii radicale. Iar clişee sunt multe. Interiorizarea controlată de un gând lucid şi de o tehnică ce vine în completarea emoţiei care izbeşte ca un pumn în plex cu fiecare nouă afirmare a hotărârii încălzeşte şi umanizează acest personaj care îşi afişează disperarea cu lumină şi împăcare. Are şi duioşie în glasul stins şi determinarea unei eroine din tragediile antice în singurul strigăt care îi arată într-o secundă cât o viaţă toata furia strânsă în spatele dinţilor scrâşniţi a îndurare docilă. Domină scena cu o forţă ce nu oboseşte şi crezi şi simţi şi înţelegi şi te simţi şi tu vinovat pentru nefericirea fără leac pe care o exprimă în toate faţetele cu o concentrare în care nu e loc pentru jumătăţi de măsură.

„Noapte bună, mamă!” e un spectacol care pune oglinda în faţa celor care se alintă cu nefericiri de o zi. Poate avea efectul cathartic pe care îl credem pierdut – acea putere de a vindeca prin milă şi teamă gânduri şi emoţii. Dar cum evul contemporan ne-a învăţat câte ceva despre neologisme, probabil că astăzi efectul unei astfel de întâlniri artistice deloc comode, dar autentice întru totul, este acela al unui chatarsis prin empatie şi asumare.

Teatrul Mic

Noapte bună, mamă!

de Marsha Norman

Traducerea: Alexa Băcanu

Regia artistică: Vlad Massaci

Scenografia: Ioana Pashca

Distributie:

Jessie – Andreea Grămoșteanu

Thelma – Dana Dembinski-Medeleanu

Durata: 1h15m

„Julieta fără Romeo” şi mama fără Julieta

A fi părinte e o vocaţie. Grija şi iubirea nu implică neapărat şi priceperea manifestării lor. Te naşti cu instinctele necesare, dar ele nu vin la pachet şi cu cele mai fericite mjloace prin care bunele intenţii să se transforme într-o relaţie sănătoasă, armonioasă şi fericită. Vrei binele copilului tău, eşti dispus să faci orice sacrificiu pentru el; dar binele lui s-ar putea să nu coincidă mereu cu binele pe care i l-ai visat şi construit tu. De cealaltă parte nici puii de om nu se pricep prea bine să aprecieze dragostea părintească; revoltele adolescentine când toată, dar toată lumea e împotriva idealurilor tale visate cu ochii deschişi, nu sunt altceva decât supape explozive ale alegerilor făcute în răspărul binelui proiectat de alţii pentru tine. Generaţii întregi reiau aceleaşi modele disfuncţionale care nu duc altundeva decât la regrete tardive şi nostalgii plânse lângă paturi de suferinţă când iertarea cerută reciproc ţine locul iubirii de-o viaţă.

Spectacolul „Julieta fără Romeo” de Bogdan Theodor Olteanu şi Alex Mircioi, montat de Bogdan Theodor Olteanu la Sala Studio a Teatrului Odeon spune foarte simplu şi extrem de emoţionant aceeaşi poveste a relaţiilor complicate dintre oameni care se iubesc dar nu ştiu cum să nu se rănească. O mamă, o fiică şi o prietenă, 19 scaune, 4 mese vechi, câteva sticle, 3 ceşti albe şi vreo 10 pahare – o convenţie săracă într-un ecleraj decupat cât să desemneze spaţiile de joc devine mai bogată decât o scenă înţesată de cele mai complicate imagini. O situaţie simplă, uşor recognoscibilă, jalonată cu umor, o cheie tragi-comică, trei interpretări actoriceşti performante şi un dialog bine articulat, cuvinte care par a ne aparţine fiecăruia dintre cei trecuţi prin teribilismele adolescenţei sau grijile părinteşti. O fiică vrea să devină actriţă fără să ştie prea bine de ce, o mamă nefericită îşi mimează mulţumirea de a fi soţie şi femeie sofisticată cu gusturi rafinate şi îşi ascunde singurătatea în paharele înalte de gin tonic şi o prietenă bună, inimoasă, cu intenţii blajine, dar cu o viaţă nu atât de roz pe cât o arată jovialitatea resemnată, dă o mână de ajutor. Pare banal. Relaţiile sunt clişeele arhicunscute. Situaţia nu e spectaculoasă. Şi, cu toate acestea, spectacolul devine o experienţă a oglindirii emoţiilor profunde ce zgândăre în straturile de căptuşeală defensivă construite cu fiecare „Sunt ok” mincinos pe care ni-l spunem.

Performanţa de a transmite substratul uneori dureros, uneori acid, alteori dezarmant de trist, din spatele cuvintelor convenţionale se datorează unui joc actoricesc foarte conţinut. Gândul de pe dedesubtul dialogurilor e spectacolul nevăzut care ni se adresează ca un prieten bun ce ne ţine de guler în timp ce ne ceartă pentru a ne trezi din amorţirea unei tristeţi îndelungate. Nu există personaje negative în povestea iubirii ratate dintre mamă şi fiică. Doar greşeli mai mici sau mai mari care se adună într-un ghem încâlcit şi dor din ce în ce mai mult. Şi multă vină şi multe regrete şi, peste toate, frica de a rămâne singură a unei femei la a doua tinereţe şi frica de a deveni o femeie singură odată ajunsă la a doua tinereţe a fiicei sale. Mama se agaţă cu ultimele speranţe de tinereţea fiicei, iar fiica vrea să fugă speriată, cu inconştienţa dată de curajul vârstei într-un cât mai departe iluzoriu. Dar nu se urăsc, în ciuda reproşurilor. În spatele certurilor e o neputinţă cu strigăt mut care deplânge ratarea unei iubiri refuzate.

Ioana Bugarin (Julieta) are acel zvâc dat de răsfăţ şi o inocenţă uşor obraznică. Alintul copilăros al adolescenţilor crescuţi într-o bulă antifonată care „de prea mult bine, mamă” devin teribilişti şi cred că e cool să trăieşti clipa. Joacă destul de credibil mofturile ce pe parcurs devin argumente pe care le crezi şi le înţelegi odată cu ea. Lipsa de talent a tinerei care vrea să devină actriţă pentru a apărea la tv e bine punctată, iar determinarea dată de încăpăţânare se topeşte până la final în disperarea încercării de a evita ratarea.

Elvira Deatcu (Marta) e mama contemporană arhetip. Are un rafinament deloc forţat, gesturi moi şi joacă pe muchia patetismului dat de încercarea oamenilor de bine de a păstra aprenţe stupide şi sinceritatea grijii pe care o poartă unui copil pe care simte că îl pierde în favoarea maturizării pe care nu e pregătită să o accepte. Scena în care mizează pe ultima carte, cea a şantajului emoţional pe care îl face instinctiv, deloc egoist, este cel mai emoţionant moment al spectacolului datorită jocului său dens, interiorizat, conţinut, din care lasă la vedere doar vârfurile disperării îmbrăcate în demnitate. Performanţa sa e de o calitate devenită rară; aceea de a îmbina echilibrat gândul cu emoţia şi tehnica într-un rol pe care să îl reţii.

Ruxandra Maniu (Sonia) este cea fărădecare, indiferent de cât de bine ar fi funcţionat toate elementele spectaculare, „Julieta fără Romeo” ar fi rămas un spectacol interesant. Ea este cea datorită căreia te implici activ în vizionarea poveştii. O urmăreşti, îi aştepţi fiecare intervenţie, o asculţi cu drag şi o crezi pe cuvânt. Carisma şi talentul său transformă acest personaj de legătură într-un recital de micro-reacţii, comentarii, contrapuncte şi o poveste adiacentă care pune totul în perspectivă. În monologul său reuşeşte să convingă o sală întreagă să respire, să râdă sau să plângă atunci când îşi propune ea. Tăcerea sa are o intensitate despre care auzim că se vorbeşte cu respect în amintirile depănate despre monştri sacrii. Performanţa pe care o realizează aparent fără efort degajă acel sentiment special şi de preţ al întâlnirii cu un rol în care se întrevede o mare actriţă.

„Julieta fără Romeo” este un spectacol în care emoţia şi gândurile răscolite nu îţi dau voie să pleci acasă indiferent. Trei actriţe într-un spaţiu impersonal, conduse de o voinţă regizorală delicată, atentă la detalii, realţii şi gânduri în scenă, spun o poveste care te impresionează tocmai pentru că o ştii; povestea ta – mamă, fiică, femeie, om de bine.

Teatrul Odeon

Julieta fără Romeo

de Bogdan Theodor Olteanu şi Alex Mircioi

Distribuţia:

Julieta – Ioana Bugarin
Marta – Elvira Deatcu
Sonia – Ruxandra Maniu

Regia: Bogdan Theodor Olteanu
Asistent dramaturgie: Mădălina Stoica
Scenografia: Alexandra Panaite
Light design: Andrei Délczeg

Durata: 1h45m

„Start REC

Marţi, 8 noiembrie 2037, ora 11:34

– Vreau să mă cunosc, mama, înţelegi? Doar nu e mare lucru. Voi toţi, tu şi tata şi bunica şi Matei; voi mă cunoaşteţi. Şi doamna mă cunoaşte şi copiii de la şcoală, toţi. Toţi mă văd. Şi prietenii mei de la cămin m-au cunoscut şi doamnele de acolo. Şi Ana cu Raluca şi tanti Nina şi nenea Florin. Numai eu nu. Până şi vecina mă cunoaşte. Şi doamna asistentă de la dispensar şi…

– Ce vecină, mamă, ce copiii? Ce tot boscorodeşti acolo?

– Vecina de vis-a-vis. Azi, când eram în curte, ne-am cunoscut. E bătrână şi zbârcită şi a ieşit pe stradă în halat verde-lucios şi papuci.

– Sergiu, du-te mamă şi spală-te pe mâini să mănânci, nu mai vorbi prostii. Hai că se răcesc cartofiorii prăjiţi.

– Vezi, vezi cum eşti? Ştiam eu că nu mă asculţi. Tu ai vrut să îţi povestesc şi acuma nu mă asculţi. Aşa faci mereu.

– Ce nu ascult, măi copile, că de o oră toci într-una cu cine te cunoaşte pe tine. Mi-ai făcut un pomelnic…

– Păi da. Voi de ce mă cunoaşteţi şi eu nu?

– Cum adică nu te cunoşti?

– Nu mă văd.

– Uită-te în oglindă.

– Nu sunt eu acolo. E un băiat care face exact ce fac eu.

– Hai că eşti o figură… De unde ai mai scos-o şi pe asta?

– Serios! Face ca mine, dar nu sunt eu. Cum să fiu acolo când eu sunt aici?

– Păi nu eşti acolo, în oglindă… acolo e reflexia ta. Imaginea ta, poftim. Ca la film.

– Păi vezi că nu mă cunosc? Eu nu sunt imaginea mea.

– Nu, mamă, nu eşti, dar aşa arăţi. Ca ăla din oglindă.

– Nuuuuuu. Nuuuuu. Vreau să mă văd pe mine, nu pe ăla din oglindă care se ia după mine!

– Sergiu, hai lasă prostiile şi vino la masă. Nu am timp de mofturi acuma.

Discuţia asta s-a întâmplat când Sergiu avea 9 ani. Acum are 27 şi tot nu s-a cunoscut. Nu ştie de unde s-a pricopsit cu fixaţia „numai eu nu mă cunosc”. Dacă îl întrebi pe el, de când se ştie. Acuma, certitudini nu există. E sigur, totuşi, că prima dată când a adus vorba despre povestea asta a fost atunci, în bucătărie, când mama lui termina de curăţat cartofii. Înainte de asta doar se fâţâise prin faţa oglinzii, se strâmbase şi se certase cu ea, în fiecare zi în ultimele două săptămâni.

Dacă s-ar fi lămurit atunci, poate că astăzi nu ar avea în program psihoterapie de 45 de minute, a câte 3 milioane una, de trei ori pe săptămână şi nici şedinţă la salon în fiecare joi de la 17:00 la 20:00 cu tratament facial, manichiură, pedichiură, masaj tonifiant, tuns şi coafat. De fitnessul de luni dimineaţa, miercuri seara şi sâmbătă la 10:00 şi de joggingul zilnic nu mai are rost să pomenesc. Nici de dieta specială recomandată de nutriţionistul plătit cu 16 milioane lunar, nici de rundele de shopping, de dressingul de 19mp cu oglindă surround, nici de cremele, spumele, gelurile, sprayurile, pudrele, alifiile, boielile lui din raftul alb cu oglindă din baia roşie.

Are noroc că îşi permite toate fiţele astea. E un cântăreţ la modă – are concerte, impresar, asistent personal, vinde bine, face reclame, are şi un disc de platină, parcă, şi două de aur. În fine, e pe val. Apare des la televizor, dă interviuri, e pe coperte de reviste de tot felul, are fani şi pagini de fani pe Facebook. În curând o să facă un reality show. A semnat deja contractul. O grămadă de bani. Dar parcă banii i-ar lipsi. I-a avut dintotdeauna şi nu ştie ce înseamnă „nu am”. Mama avocat de succes şi tatăl arhitect. Singur la părinţi. Casă în centru, moştenită de la bunicii din partea mamei – el procuror pe vremea lui Ceauşescu şi ea învăţătoare. A avut mereu. Orice. Nu a putut mai nimic din ce a vrut, în schimb. Şi asta doar din cauza moftului ăla tâmpit de la 9 ani: „Vreau să mă cunosc”. Aşa a ţinu-o până la examenul de Capacitate la care a trecut cu pile puse de ai lui, în liceu şi la BAC la fel. De citit citea mult. De la romane la filosofie. La română nu avea probleme, iar profesorul de filosofie îl adora. În rest – tămâie. Ah, şi limbi străine învăţase – de nevoie. Găsise cărţi în engleză şi franceză şi a trebuit să înveţe. În facultate s-a apucat şi de germană. Ca să-i citească pe Heggel şi Schoppenhauer în original. La filosofie se dusese glonţ cum a scăpat de BAC. Nu a avut probleme să intre. Era tobă de carte. Acolo s-a scrântit de tot. Ce profesor ce i-a spus, cine, ce dreptate i-a dat, ce coleg l-a contrazis… cert e că în anul trei, când să-şi aleagă teza de licenţă, s-a lăsat de facultate. De atunci i-a mers din ce în ce mai bine. S-a apucat de cântat şi a făcut Bum. Un prieten l-a înregistrat într-o doară, la o petrecere, cântând la chitară „Incomplete”, a mixat în clubul unde lucra CD-ul în seara următoare şi în weekendul următor era deja la radio. Exagerez, nu chiar aşa de repede, dar, în orice caz, rapid. Casele de discuri n-au timp să piardă bani.

Fetele sunt înnebunite după el: 1,85, 75 de kilograme, şaten, ondulat, ochi verzi, barbă perfect aranjată, ochelari, voce bună, dansează de rupe scena, în particular pare inabordabil, misterios, profund pentru vârsta lui, niciun scandal, nu bea, nu fumează, nu droguri, nu clubbin’, nu femei, nu e vitezoman, şarmant, dar trist. Cum să nu îl iubeşti? Cum, deci, să nu vândă în draci şi să nu fie plin de bani? Atunci de ce stă la bloc, cu chirie? De ce conduce un Ford albastru metalizat? De ce nu are LPlaystation şi IPhone şi doar un amărât de IPod depăşit? Şi ceas Swatch? Şi mobilă de la Ikea? Ba mai are şi o etajeră luată din METRO. Nici măcar cuptor cu microunde nu şi-a luat. Sergiu e un excentric, orice s-ar zice.

De fapt, încă îl preocupă. Nu. Îl obsedează „cunoaşterea sinelui”. Nu dă doi bani pe ce e în jurul lui. A intrat în showbiz ca să câştige bine şi realtiv uşor. Când nu e pe scenă sau în studio sau, în fine, nu e prins cu jobul, îşi macină capul cu posibilităţi şi probabilităţi de a se vedea fără ajutorul oglinzii. Are sute de casete, CD-uri, DVD-uri cu înregistrări cu el. În 4k, în 8K, Blueray, tot tacâmul. Fotografii cu miile. Colaje, detalii, prim-planuri, gros-planuri. Un adevărat cult pentru chipul său pe care nu l-a văzut niciodată cu adevărat. Nemijlocit, cum spune el. Are tot viitorul în faţă, e tânăr şi iubit şi el se risipeşte în non-sensul ăsta. A cheltuit, şi continuă să o facă, de dragul sănătăţii. Suferă realmente că nu s-a putut vedea copil fiind, că a pierdut etapele devenirii sale. Şi alte bazaconii din astea.

E 17:45. Are în mână o ceaşcă de ceai de scorţişoară cu gin-seng şi vorbeşte cu psihanalistul lui – Mona. Niciodată nu a stat întins pe celebra canapea. Refuză să se considere pacient şi pretinde mereu că frecventează cabinetul din Piaţa Victoriei pentru cercetarea lui.

– Gândeşte-te dacă ar fi posibil. Prin absurd, măcar pentru o clipă, măcar o dată în viaţă, oamenii s-ar putea vedea aşa cum sunt. Aşa cum te văd eu pe tine acum.

– Asta vrei tu? Te-ar face mai fericit?

– Nu asta contează acum. Nu ştiu ce s-ar întâmpla dacă ar fi posibil. Nu mă urmăreşti cu atenţie. Faptul în sine e important. Ar dispărea frustrarea asta incredibilă cu care suntem obligaţi să trăim.

– Te simţi frustrat?

– Iar te agăţi de cuvinte? Nu ţine jocul ăsta şi cu mine. L-am citit pe Freud. Nu am vrut să îmi omor tatăl şi nici să o fut pe mama, clar?

– Nu am spus aşa ceva. Singur ai adus discuţia către un subiect delicat şi dacă…

– Încetează odată cu tâmpeniile astea. Gândeşte o secundă, vrei? De asta te plătesc. De jumătate de an mă ţii în clişee şi jocuri de cuvinte.

– Transferul e un proces care ia timp şi necesită răbdare, Sergiu.

– Dumnezeule! Tu te auzi? Eşti conştientă cât de sinistră e afirmaţia asta pentru unul care a citit aceleaşi cărţi ca tine şi care acceptă să se lase furat…

– Furat? Mă jigneşti. Ai venit singur la uşa mea…

– De bună voie, da. Te plătesc ca să vorbim deschis şi să ne gândim împreună. Adică şi tu. OK? Vorbind în dodii mă furi. Mă poţi urmări o secundă?

– Te ascult.

– Bun. Maeutică: oamenii, ceilalţi, nu au o problemă că nu se pot vedea. Eu sunt o excepţie. De acord. Dar eu te întreb, pe tine, Mona, psihanalist cu şapte stele în frunte, doctorate şi tot căcatul: a fi o minoritate de unul singur te face nebun?

– Te face altfel.

– Perfect. Ai început să gândeşti. Îţi foarte mulţumesc. Mai departe. A fi altfel e greşit?

– Nu neapărat. Poate doar deconcertant.

– Dar tu nu te sperii cu una cu două, nu? Ai văzut mulţi nebuni şi „altfei” la viaţa ta. Aşa că mai suportă-mă cu o întrebare.

– Atâta timp cât nu depăşeşti cele 7 minute rămase din întâlnirea noastră.

– Bună gluma, mi-a plăcut; cum te poţi cunoaşte dacă nici măcar nu te poţi vedea? Cine eşti de fapt?

– Sergiu, s-au scris biblioteci despre asta. Oamenii vor cunoaşterea de mii de ani. O tot caută şi nu par să fie prea aproape de răspunsul final.

– Exact. Dacă tot ce ştim e fals? Dacă premisa a fost eronată din start? Calea e greşită din pornire.

– Nu te înţeleg.

– Cunoaşterea elementară e cea de sine. Fizică. Mă uit la mine şi ce văd: două mâini, două picioare. Pipăi şi simt două urechi, un nas, o gură. Simt. Nu văd. Pot să cred ce nu văd?

– Crede şi nu cerceta! Ţi-o spune o atee.

– Cred dar nu pot fi sigur. Ţi-o spune un ortodox practicant. Nu înţelegi că ne minţim de secole? Religia, ştiinţa, arta, toate sunt interpretabile. Nu există adevăr şi nu există cunoaştere adevărată pentru că nu ne putem privi. Crezi că eu aş putea face ceea ce fac seară de seară dacă m-aş putea vedea? Aş accepta să mă îmbrac aşa, să dansez şi să stau în faţa a sute de oameni cu un microfon în mână? Sau când pozez pentru reviste – Dumnezeule! – şi răspund politicos unor fătuce căzute în admiraţie, ude leoarcă de excitate ce sunt. „Sergiu, cum îţi imaginezi partida de sex ideală?”. Atunci, da, mă bucur, crede-mă, sincer îţi spun, că, Doamne-ajută!, nu mă văd.

– Îţi răspunzi singur. Nu eşti cel de pe scenă, nu eşti cel din reviste, poate că nici filosoful din cabinetul meu nu eşti.

– Ei, spune-mi tu atunci. Cine sunt?

– Eşti cel care pune noaptea capul pe pernă. Când stingi lumina şi închizi ochii.

– Şi odată cu adormitul ăla se culcă şi şleahta asta de impostori.

– Sunt doar măşti sociale, Sergiu. Roluri, ia-o cum vrei.

– Fals! Nu e ca la teatru. Se termină spectacolul, se termină şi rolul. Măştile astea se lipesc de faţă. De faţa asta pe care nu o vedem niciodată şi care se schimbă cu fiecare rol!

Deja tremură. A transpirat şi o venă îi pulsează pe gât. El chiar pune suflet în sminteala lui. Teoria cu „privitul de sine”. E caraghios când se aprinde şi explică cu atâta elocinţă şi logică o idee abstractă şi puerilă. La drept vorbind e ideea unui copil de 9 ani! Nimic mai mult. S-a convins citind că e legitimă şi acum o postulează ca axiomă. Are 27 de ani, a făcut doi ani şi jumătate de la Facultate de Filosofie, n-a absolvit, e cântăreţ şi vrea să răstoarne peste două mii de ani de istorie. Norocul lui e că s-au dus şi cele 7 minute rămase din terapia de azi. Mona s-a obişnuit cu el. Îi face pe plac şi îl ia pe departe pentru că şi ea, la fel ca puştoaicele de 17 ani, îl doreşte. Dar în secret. Doar are 53 de ani. Profesional vorbind e acoperită. Nevroză, psihoză, fixaţie… are destui termeni şi destule diagnostice. Şi tratamente. Neuroleptice sunt la toate farmaciile. Şi cu reducere dacă ai card de fidelitate. Dar deocamdată are răbdare cu el. Aşteaptă să îi vină mintea la cap şi să îşi dea seama şi singur că e o idee fixă şi nimic mai mult toată fantasmagoria lui. Îi e prea drag ca să îl treacă pe pastile şi să-l transforme în legumă. Are doar 27 de ani, totuşi. E prea devreme.

Mona nu e singura care îi cântă în strună. Ba dimpotrivă. Are mai mulţi partizani decât ar cere-o bunul simţ. Dar majoritatea din interes. Impresarul, asistentul lui, producătorul, reporteri, realizatori de emisiuni TV, fane în delir, mămicile în concediu post-natal care urmăresc matinalele, emokizii, una peste alta, statistic vorbind, e deja guru. Rebel fără cauză. James Dean era un dulce copil pe lângă el. Există, slavă Domnului, în toată nebunia asta şi Matei. Fratele lui mai mare care are mereu grijă să îl ţină cu picioarele pe pământ. Atât cât poate şi el. A pătimit destul în şcoală de pe urma lui frati-su. Îl ştia toată Şcoala Centrală – fratele ciudatului care nu se poate vedea. Pe lângă Sergiu, a fost subiect de miştouri toată copilăria şi adolescenţa. Nevinovat, cuminte, olimpic la mate şi info. Niciodată nu a putut să îl înţeleagă pe filosoful în devenire cu care a împărţit dormitorul 16 ani. Altă prostie pe care a trebuit să o înghită: deşi erau 4 dormitoare în casă, părinţii au insistat ca băieţii să doarmă împreună. Ca să-i ţină uniţi. I-au chinuit inutil pe amândoi. Acum îşi vorbesc destul de rar şi atunci, de cele mai multe ori, se ceartă. Sergiu, încăpăţânat, vrea să îşi convingă fratele că a învăţat degeaba 18 ani şi că perseverează în obscuritatea minciunii care este ştiinţa, iar Matei, epuizat şi irascibil din fire, lasă argumentele logice şi trece direct la urlete. În orice caz, e singurul care îi ţine piept bărbăteşte lunatecului.

– Tu nu te-ai săturat să râdă toţi de tine? Eşti o maimuţă? Lăutar cu ţoale de firmă! Potoleşte-te odată cu tâmpenia asta cu văzutul. Nu vezi ce penibil eşti?

– Nu, asta e că nu mă văd! Dacă m-aş putea vedea…

– Omul lui Dumnezeu! Pricepe că nu ai toate ţiglele pe casă. Eşti dus cu boii, fratele meu! Dacă tot vrei să fii Cioran în mizerie, de ce dracu’ nu te-ai ţinut de şcoala aia? Aveai şi tu o diplomă acolo. Ce făceai cu ea nu ştiu, dar măcar erai şi tu în rândul lumii. Aşa ce eşti? Vedetă cu jumaătate de normă şi gânditorul de la Hamangia în timpul liber. Hai că mi-e şi silă, şti.

– Bine, Matei. Dacă ţie, fratele meu, ţi-e silă de mine, atunci…

– Nu la propriu, nu fii nebun! Dar de situaţie în sine. Trezeşte-te odată şi încearcă să priveşti obiectiv. O să mori de râs. Te ştiu băiat deştept şi cu simţ al umorului la tine. Dacă ai auzi de unul care umple lumea cu drama că nu se poate vedea l-ai porcăi trei ore.

– Iar ajungi la vorba mea. Cum să privim obiectiv? Putem cu adevărat să privim obiectiv? Despre asta e vorba.

– Nu că eşti ţicnit rău! Sergiu, mamă, stop. Gata. Hai să vorbim şi noi o dată ca oamenii. Tu să-mi spui prin ce subsoluri ai mai cântat, de ce toante de prezentatoare ai mai dat pe la Euforia sau pe unde te-au mai chemat, eu să-ţi povestesc de Saşa că a luat Suficient la lucrare la matematică şi m-a sunat învăţătoarea să mi se plângă de el, de Laura că mi-a umplut casa de toate minunile de la teleshopping. Se poate?

– Ce a comandat Laura de la teleshopping?

– Ce n-a comandat! Ondulator de păr, mop cu abur; aveam deja unul pe alb, ieri mă trezesc că îmi vine la uşă cu unul verde – cică e modelul îmbunătăţit. Mă doare mintea, îţi spun. Tigaie electircă, tigaie cu coloană de aer cald.

– Din aia electrică mi-am comandat şi eu. E foarte bună. Nu foloseşti pic de ulei. Eu numai în ea gătesc, că la dieta mea n-am voie prăjeli.

– N-ai voie prăjeli. Când erai mic mâncai ochiuri cu cartofi prăjiţi în fiecare seară şi n-aveai nici pe dracu’. Acuma că eşti om în toată firea rozi broccoli şi anghinare.

– Încerc să am un stil de viaţă cât mai sănătos. Nu pot să-mi bat joc de corpul meu.

– Chiar, că demult vroiam să-ţi spun: măi omule, ce e, frate, cu toate alergările astea pe tine? Te pun ăia să tragi de fiare sau ce? Când te caut eşti la sală. Când te-am auzit acuma că ieşi de la salon mi s-a făcut părul măciucă. Dacă-mi zici că eşti gay te lipesc de toţi pereţii, pe bune.

– Nu, nu sunt homosexual. Sunt la fel de streight ca tine. Dacă vrei neapărat, sunt metrosexual.

– Nebunule, îţi place în metrou?

– Ha-ha, ce glumă bună. Am grijă de corpul şi de lookul meu.

– Lasă-mă că mi-a venit fi-miu cu o expresie de la şcoală… Să-l pup, nu alta. Cică nu mai e cool să fi emo. Bine că ne-a trecut. Acuma vrem să fim hipsteri.

– În clasa a treia? Deja? Precoce Saşa.

– Să nu te aud. Să nu te prind că mi-l molipseşti pe al meu cu toate balivernele tale că nu ştiu ce nu-ţi fac.

– Eşti incorogibil, Matei. Iar urlii de pomană. Neaderthal! Băi, m-am prins. Tu eşti veriga lipsă, să ştii.

I-a pufnit pe amândoi râsul. Când s-au potolit s-au privit în ochi şi şi-au zâmbit foarte sincer. Cu drag. Aşa fac mereu. Fraţi, ce să le faci.

Lui Sergiu i-a trecut de multe ori prin cap să se sinucidă. Nu a avut niciodată curajul să încerce măcar pentru că nu e nici nebun, nici depresiv sever, nici martir. E doar zăltat. Şi foarte romantic. Şi-a închipuit cum şi-ar tăia venele în bucătărie. Altă dată cum ar înghiţi un tub de pastile luat la întâmplare din cămară – ştia că aşa se moare în chinuri, deci a abandonat repede ipoteza. Spânzurătoarea nu i-a surâs niciodată. I se părea prea premeditat. Ah, cu aruncatul de la etaj mai cochetase. Oricum, toate variantele erau impulsive şi definitive. Doar în teorie. Maximul a fost să scrie un bilet – o scrisoare de fapt (avea 4 pagini) – de adio. A aruncat-o într-o gentă pe care nu o mai poartă demult şi zace acolo şi acum. Ideea lui creaţă era ca ai lui să găsească scrisoarea întâmplător, cândva, târziu după moartea lui. Planuri şi scenarii apoteotice.

Asta era altă pasiune a lui. Scenarita. Orice avea de făcut anticipa urmările actului în sine până ajungea la zeci de probabilităţi pentru un simplu telefon, de exemplu.

– Dacă nu răspunde revin peste o jumătate de oră. Dar oricum vede apelul nepreluat. Atunci aştept, totuşi, o oră. Dacă şi-a uitat telefonul acasă şi răspunde bunica. Aoleu şi mă ţine mult. Mai bine mai stau puţin să fiu sigur că e acasă. Dar mama îşi ia telefonul şi la WCu, cum să îl uite? Hai că o sun acuma. Văd eu ce fac dacă răspunde bunică-mea. Zic şi eu că sună cineva la uşă şi închid. Ah, nu e bine, că mă sună ea înapoi să întrebe cine e. A dracu’ de curiozitate. Gata. Sun, sun. Sun numai de trei ori că poate o deranjez, totuşi.

Toate astea îi trec prin cap într-o fracţiune de secundă. Cât consum nervos inutil!

Şi bineînţeles că îi răspunde maică-sa din prima şi nu e la tribunal, nici acasă, e în maşină. De telefoane îi era groază – i se părea cel mai impersonal cu putinţă mod de a comunica. În scris măcar poţi să reciteşti, să corectezi, există un stil. La telefon ce spui aia se aude şi nici măcar nu îl ai în faţă pe cel cu care vorbeşti, pe tine oricum nu te vezi, pe el niciatât. Groaznic. Realmente oribil. Aşa că scria mailuri şi sms-uri. I se spusese în liceu că are talent la scris. În afară de o poezie de dragoste în clasa a 11-a nu fusese în stare să producă nicio urmă de literatură. Proastă, barem. Nimic. Scria eseuri şi panseuri şi analize pe text la cărţoaiele lui. Nici versurile cântecelor nu şi le făcea singur. Deşi, dacă vroia, într-o oră scria de 10 ori mai bine decât se chinuia compozitorul lui, Edy, într-o săptămână – şi cu nu ştiu ce programe de rime şi ritmuri. Sergiu chiar avea talent la scris. Dar nu i-a folosit la nimic. Şi avea voce. Măcar cu asta a făcut ceva.

Ziua accidentului a început ca toate celelalte: duş, toast cu margarină vegetală şi juice de rodii, jogging, iar duş. S-a îmbrăcat cu blugii indigo, skiny, cămaşa ecosez, sacoul nou, trei sferturi, de blugi şi converşi navy. Era asortat. Nu era un accident. Avea bun gust. Îi şi dădea mâna. Nu avea nevoie de consultant vestimentar aşa cum îl sfătuise impresarul. Doar pe scenă şi la apariţiile „în interes de serviciu„ purta costumele impuse prin contract. Acum se ducea la B.C.U., aşa că nu avea nicio obligaţie. Şi-a pus căştile albe în urechi, a încuiat de două ori jos şi de trei ori yala de sus, a cobărât pe scări cele 6 etaje şi a traversat în parcare. Îi plăcea să asculte muzică la căşti, nu la CD-playerul din maşină. I se părea mai personal. Se antifona mai bine. S-a strecurat cu Fodrul lui mic, albastru metalizat, prin oraş şi a găsit repede un loc de parcare. Când a traversat pe trecerea de pietoni s-a împiedicat, nu ştiu de ce, şi s-a lovit cu capul de bordură. Stupid. Total stupid. A căzut pe spate. S-a trezit la spital, întreg, fără nicio vânătaie – doar cu o durere infernală de cap şi fără vedere. Când a deschis ochii era întuneric. Doctorii i-au spus că e ireversibil şi că e un caz rar. Comoţie a cortexului occipital cu secţionarea nervului optic. A întrebat ca prostul de transplant. Ce o fi fost în capul lui? Transplant de nerv optic… Poate, în SF-uri deocamdată. Se vede că a citit mult.

Orb, aşadar. Negru. Beznă. Noapte 24 de ore din 24. Fără iluminat stradal sau lună plină. Sergiu nu mai vede nimic. Conform teoriei lui savante viaţa a stagnat în clipa în care ţeasta lui cu freză proaspăt aranjată pe 2 milioane la stylist a lovit bordura montată de primar contra unor comisioane grase. Simplu. Atât de simplu. Stop REC”

E 12:08. Lui Sergiu i se prelingeau lacrimi din spatele ochelarilor negri. Ţinea în mână microfonul alb şi pentru câteva clipe a rămas tăcut. Tocmai terminase prima ciornă a primului capitol din romanul autobiografic. Apoi a dat comanda de „play back” şi din cele 21 de mici difuzoare din pereţi a reînceput povestea:

„Marţi, 8 noiembrie 2037, ora 11:34

– Vreau să mă cunosc, mama, înţelegi? Doar nu e mare lucru…”

Îi fusese greu la început; să îşi admită handicapul, să se adapteze, să înveţe totul de la zero, dar mai ales să accepte că viaţa nu se termină dacă închidem ochii. A fost nevoie de o bordură udă şi de un pas greşit ca să se poată cunoaşte. Nici măcar nu a vrut să îşi pipăie chipul.

Acum e un scriitor apreciat care tocmai a terminat prima ciornă a primului capitol din romanul autobiografic. Are 53 de ani, e diagnosticat cu cancer şi e fericit.

– SFÂRŞIT –

P.S. Vedem şi suntem trişti. Mai bine am închide ochii benevol, din când în când. Şi am tăcea. Şi am privi, apoi, din nou. Şi am zâmbi. Mai des.