d'E-pîn-geac

Francheţea Danei Dogaru şi lecţia de „a fi” a Marianei Mihuţ de Ziua Mondială a Teatrului

Cele mai importante lecţii le primim sau le oferim fără să ne dăm seama pe moment. Da, silabisim şi învăţăm conştiincioşi alfabetul şi înţelegem de ce unu şi cu unu vor face mereu numai şi numai doi. Dar dincolo de informaţiile multe şi foarte necesare şi utile şi atât de bogate care ne îndiguiesc vieţile, acele rare şi de preţ lecţii le primim drept cadouri pe care abia mai târziu le desfacem din cutiile de catifea pe care, cu emoţie, le pipăim. Şi e minunat când ai şansa de a şti că păţeşti aşa ceva. Iar cei care predau nu un curs didactic, ci o ştafetă de umanitate, o mostră de „a fi”, cu atât mai puţin ştiu ce bogăţie poate dărui o simplă privire sinceră a lor în ochii învăţăceilor care simt că primesc coroniţă de lauri odată cu o strângere de mână.

Ziua de 27 martie 2022 va rămâne, poate, pentru mulţi dintre tinerii care au fost în Sala „Toma Caragiu” a Teatrului Bulandra, accea în care au învăţat în câteva ore cât alţii în ani. Poate unii dintre studenţii anului I Arta Actorului ai UNATC „I.L. Caragiale” Bucureşti au primit din locul lor din acea sală, în acea zi, răspunsul la întrebarea „De ce teatru?”. Şi, poate, odată cu emoţia densă şi sinceră şi de calitate a evenimentului „Întâlnire în două acte” viitorii actori au înţeles mai bine responsabilitatea pe care o vor avea în curând, devenind colegi de breaslă cu Mariana Mihuţ şi Dana Dogaru. Căci e atât de frumos să poţi continua, cândva, peste ani, cursul de Viaţă în teatru început de actori care au înţeles, instinctiv mai degrabă, că profesiunea lor e una de credinţă. Nicidecum un job mişto.

În faţa teatrului, în lumina caldă a primei duminici de primăvară cu soare, câţiva copii-încă vin cu zumzet de glume şi zâmbete lejere din parcul unde chiotele de-abinelea-copiilor se aud ca zvon de fericire. E atât de simplu acest tablou de câteva clipe care îţi bucură sentimentele amorţite de frici. Sunt cei zece studenţi care urmează să adreseze câte o întrebare actriţei Dana Dogaru; sunt veseli şi au ceva emoţii pe care le acoperă cu dezinvoltura antrenată de siguranţa de sine purtată drept scut colorat. Odată ajunşi pe scenă, în lumina reflectoarelor, în faţa unei actriţe ce nu are nevoie de nicio precauţie pentru a fi cine ştie prea bine că este, scuturile se dovedesc a fi fost de vată de zahăr cumpărată de la toneta din parc. Şi emoţiile încep să se amestece şi cuvintele la fel, şi gândurile pregătite de dinainte şi stângăciile devin prilej de firesc neamendat. Oameni care stau de vorbă şi atât. Nu un mentor şi micii ucenici, nu o mare actriţă şi câţiva aspiranţi. Oameni curioşi, oameni care ascultă, oameni care au curajul de a sta faţă în faţă fără măşti de niciun fel. Iar această „convenţie scenică” s-a instaurat neanunţată, prin simpla prezenţă a Danei Dogaru; un om care a venit să răspundă sincer, direct, simplu, cald şi cu atâta omenie unei invitaţii la o discuţie într-o după-amiază de duminică, dintr-o primăvară.

Seara parola a fost „emoţie”. Emoţia pe care o au copiii când spun o poezie lui Moş Crăciun în faţa bradului de iarnă. Emoţia revenirii în casa bunicilor după ani mulţi. Emoţia unui vis împlinit. Emoţia de a privi în ochi super-eroul preferat care nu poartă mantie, ci un sacou smart-casual şi îţi zâmbeşte cu ochii cei mai vii din lume. De la cuvintele pe care Marina Constantinescu le-a rostit cu lacrimi simţite şi nu arătate în deschidere, la paşii cuminţi ai studenţilor care, cu băgare de seamă, şi-au ocupat scaunele, emoţia se sprijinea timidă de colţurile decorului pentru a nu atrage prea mult atenţia. Odată cu Mariana Mihuţ emoţia s-a făcut abur şi a hipnotzat fiecare suflet prezent. Dame Mariana Mihuț a intrat pe scenă, a venit în centrul său şi a mulţumit pentru aplauzele ce ropoteau a fericire. Lecţia de „a fi” pe care umanitatea delicată a actriţei cu adevărat mare a oferit-o de Ziua Mondială a Teatrului este aceea a smereniei, a sincerităţii, a firescului de bună calitate şi, mai presus de toate, a iubirii. Generozitatea sa nu constă în declaraţii fanfaronarde debitate cu mult prea dese prilejuri, aşa cum păţesc cele mai multe colege actriţe care îşi revendică o norotietate auto-impusă avid, prin prezenţa pretutindinară, obositoare şi crispantă. A fi pur şi simplu şi a isca o densitate de sentimente vorbind din suflet, cu suflet, pentru suflete, despre pasiunea pentru profesie, fără false modestii, cu atât de mult bun simţ şi cu atâta moderaţie şi drag şi cu o forţă a cuvintelor pe care doar un om cu adevărat omenos o poate genera, a fi Mariana Mihuţ e mai de preţ decât oricâte osanale şi ovaţii şi-ar putea confecţiona artificial printre dinţii scrâşniţi a efort şi invidie colegi de breaslă care se zbat petru un pic de relevanţă ori atenţie.

Nobleţea şi feminitatea unui om cultivat, inteligent, cu umor , cu talent, şi generozitate, puternic, sensibil şi cald au fascinat de la sine. Nu e greu să decelezi pe cine ai putea alege drept model dacă eşti în căutare de aşa ceva. Demnitatea discursului său, recunoştinţa pentru şansele din viaţă, credinţa, respectul pentru colegi, coloana dreaptă a valorilor – pot fi repere care să inspire cu adevărat o viaţă în artă. Gălăgia şi tupeul pe care cei mai mult cunoscuţi decât valoroşi o fac cu o dârzenie al cărei motto pare a fi „N-am mamă, n-am tată, vreau să fiu mare vedetă!” e doar o cacofonie lălâie pe lângă cuminţenia tăcerilor şi a respiraţiilor unei actriţe care îşi cunoaşte valoarea şi o respectă.

E important ca atunci când eşti tânăr să ai norocul de a cunoaşte oameni de la care să primeşti lecţii nesperate pe care apoi să le transformi în principii de viaţă. Dacă ai nevoie de mentori e minunat să ai înţelepciunea de a-i recunoaşte pe cei autentici. O zi de duminică, dintr-o primăvară în care frica înfloreşte odată cu pomii, poate fi acel moment în care, într-o sală de teatru, ascultând o actriţă care îşi împărtăşeşte generos povestea vocaţiei de a fi actriţă, descoperi un colţ din tine însuţi. Iar pentru acest mic semn de umanitate nu poţi face altceva decât să mulţumeşti, cu recunoştinţă, privind ochi în ochi, cel de la care ai preluat ştafeta de „a fi”.

Mesaj din geac de Ziua Mondială a Teatrului 2022

Dragă teatrule, super-erou tragic și antic ce ești, bătrân carismatic, cu trup obosit și ochi luminoși, teatrule drag, tu care îți tot schimbi hainele, de secole, pentru a fi pe placul vremurilor zurbagii cu mofturi de țânci răsfățați, tu care îți păstrezi demnitatea chiar și în zdrențele bătute de vânturile nenorocirii tale ce suflă trufaș a neiubire, teatrule – Pasăre Phoenix a artei gonite din săli și hulite pe străzi de voci ce trâmbițează-nacute smintite porunci și verdicte, teatrule – copil curios ce scornește mereu jocuri noi și istețe, teatrule bun, cu suflet de mamă ce iartă fericită și piept de soldat ce poartă cicatrici și nu medalii, teatrule ce nu uiți cine ești oricât de mulți și de grei ți-ar fi anii, ție, cu recunoștință, respect și iubire, îți spun “Să trăiești!” întru armonie și pace!

Mirări şi tăceri la un ceai în camera unei fetiţe cu rochiţă cu pliuri multe

„Să nu vorbeşti neîntrebat!” – una din primele învăţăminte pe care educaţia ni le fixează în bolţuri solide pe când noi înşine stăm fixaţi în bănci aliniate simetric. Dar să întrebi e voie. Oare? Curiozitatea e una dintre cele mai de folos calităţi; din copilărie şi până la senectute. Oricât de obositoare ar fi „de ce”-urile pentru cei care se presupune că au răspunsuri, oricât de plicticoasă e repetiţia sub diverse forme a informaţiei ce nu se lasă asimilată de încăpăţânarea minţilor iscoditoare, nevoie de întrebările inteligente pentru a învăţa cu adevărat ceva.

Odată cu maturizarea, curiozitatea îmbătrâneşte şi ea. Cei care îmbătrânesc pe dinăuntru mai rapid decât le-o permit degradările celulare capătă un soi de acreală intelectuală; dulceaţa mirării devine un borş retoric în care plutesc verdictele gata fermentate răscoapte sub formă de întrebări urmate e multe semne de interogaţie şi exclamare. Pe an ce trece pierdem din acea predispoziţie de a întreba aşteptând un răspuns mulţumitor. Căpătăm, însă, importanţa autorităţii inchizitive ce îşi manifestă unilateral plenara cunoaştere într-un monolog presărat cu întrebări ce pretind, doar, să aştepte şi răspunsuri.

De fapt, cu toţii ne sastisim de surzenia celorlalţi. Cu cât urechile se şubrezesc şi îşi pierd acuitatea pentru argumentele altcuiva, cu atât limbile capătă abilităţi de contorsioniste olimpice şi se încâlcesc în vorbe. Multe din aşa-zisele noastre curiozităţi sunt, de fapt, adevăruri personale pe care le credem general valabile. Lipseşte numai un „nu-i aşa” subînţeles, parcă, după fiecare enunţ. Ce se întâmplă, totuşi, cu cei care nu vor să vorbească tunci când sunt întrebaţi. Şcoala nu ne mai ajută aici. Nu e nicio lecţie în manual şi niciun sfat matern venit de la doamna învăţătoare legat de alegerea de a tăcea.

Diplomaţia e desuetă. Dacă în mod deliberat îţi antrenezi muşchiul genioglos să nu îţi plonjeze instant limba într-o suită de piruete şi salturi, şi, odată cu el, răbdarea de a cumpăni intenţia reală a unei interogaţii, e, oare, laşitate sau delicateţe? Eşti un struţ cu părul rar care aşteaptă să treacă furtuna de nisip din clepsidră sau un eremit înţelept care „vede înainte” inutilitatea de a încerca să evoce via media într-o falsă dezbatere cu cel dinainte convins şi mândru de convingerile lui?

Pentru ca ştruţo-schivnicul şi judecătorul curios să poată sta de vorbă e nevoie de un efort de încredere; pe care niciunul nu se grăbeşte să-l facă. O conciliere între arţagul multelor semne de exclamaţie şi interogaţie şi pasivitatea jurământului de tăcere al unui quijote care deşi vede uriaşi, pur şi simplu trece melancoolic pe lângă ei, ar fi posibilă doar după o vizită într-un cabinet ORL. Vindecarea urechilor cărora nu le mai pasă de auz şi descleştarea limbii obosite dinainte de vorbe ce nu vor fi ascultate îşi au acelaşi leac: picături de rădăcină de generozitate. Atâta timp cât acest cuvânt rămâne doar o formulă magică sau declaraţie bună pentru presă, întrebările şi răspunsurile nu vor sta la aceeaşi masă. În spiritul acestei calităţi demonetizate şi reinventate sub nume precum toleranţă, acceptare, asumare, awareness, incluziune, diversitate, şi câte şi mai câte neologisme care sună mai puţin patetic, se poate sta, în linişte, la un ceai şi o vorbă. De preferat un ceai servit în setul de jucărie, în faţa unui castel roz, în camera unei fetiţe cu rochiţă cu pliuri multe. Căci de curiozitatea ei senină şi sinceră e nevoie pentru ca din cănile mici şi goale să se simtă gustul plăcut de iasomie.

Iar camera de copil în care personajele de poveste să poată sorbi din ceaiul concesiei într-un dialog cathartic nu poate fi un perete; fie el şi de Facebook. Un safe space în care încrederea sperioasă şi fragilă să fie prăsită nu se poate amesteca printre lamentaţii dezabuzate şi părirismele îndârjite despre tot şi toate. Obişnuinţa obligaţiei de a formula o opinie despre orice pentru a fi relevant trebuie să treacă pintr-un proces de dezvăţ terapeutic pentru ca exerciţiul să funcţioneze. Nevoia de a spune ceva pentru a fura puţină atenţie, drogul interesului pe care îl clamăm periodic pentru a nu intra în sevrajul nesiguranţelor şi fricilor, nu are ce căuta în camera de copil cu intenţii curate.

„Să răspunzi doar dacă eşti întrebat cu adevărat!”, aşadar. Şi să o găsim pe acea fetiţă care să ne primească în camera ei cu ferestre mari şi jucării de pluş în care mirările şi tăcerile să înceapă să se asculte şi să îşi vorbească frumos ca într-o poveste pentru oameni mari şi generoşi.

Industrializarea bunătății sau răutate industrială. „Omul cel bun din Seciuan”

Îmi place să cred că toți suntem mici zei dătători de verdicte, în căutare de oameni buni, de care, ideal, să ne înconjurăm. Atât de râvnită este bunătatea, fie ea via doctrină creștină, cei șapte ani de acasă, sau starea de zen suburban de după o sesiune zdravănă de pilates și două linguri de guacamole, încât încercăm să o îmbuteliem și s-o comercializăm la kilogram. Să emitem, pe bandă rulantă, judecăți despre momentele în care ceilalți nu și-au atins potențialul de cumsecădenie, să dăm share la tot felul de citate-reclame la coloană vertebrală și empatie. Ne prefacem că purtăm hainele împăratului în materie de etică și ne e greu să înțelegem că fiecare dintre noi (în teorie) face tot ce poate, nu totul, unul pentru altul.

„Omul cel bun din Seciuan”, montat de Andrei Șerban la Teatrul Bulandra, lipește o succesiune de strigăte sociale acute cu un ritm intenționat caricaturizat, situat undeva între bandă desenată și basm. Păstrează toate ingredientele unui Brecht clasic, și își permite să sublinieze cu carioca cu tuș(ă) personal(ă), românisme subtile. Reinterpretarea și reintegrarea songurilor într-o manieră eclectică: uneori ca monoloage, uneori cântece de tabără, culminează în geniul tehno-grotesc al scenei care o dezumanizează pe protagonista noastră cea bună: Ai cui sunt copiii străzii? Vânătăile de pe pielea dezgolită a copilului tâmplarului, coregrafia alcătuită cu dibăcie din automatisme brutaliste, cacofonia muzicală și vinovăția ca personaj principal – toate acestea desăvârșesc un tablou care se lasă în mod real cu piele de găină.

Apropierea brechtiană de teatrul de revistă asigură contrapunctul care face trei ore să treacă mai repede decât pe ceas. Alternarea de accente de muzică populară și accente moldovenești într-o piesă germană despre o Chină vag îndepărtată temporal este esențială. Generalul („Ai cui sunt copiii străzii?”) și culoarea noastră locală („Nu evacuării forțate!” cu o doză periculoasă de ironie) fac lucrurile recognoscibile pe toate planurile. Pe unele le vezi pe Twitter, pe unele, în fața blocului, și sunt, fiecare, fațete ale dezbaterii fără de răspuns a bunătății umane.

Spectacolul în sine prezintă o estetică intenționat ponosită, cu hainele din piață de rigoare și tablă zgâriată și ruginită, însă ambientul este plin de emoție și acrișor la fiecare scenă, la fiecare pas. Aspectul heroinat – creta de pe fețele actorilor – duce mai mult în zona cadaverică sau chiar spre machiaj cabotin, în niciun caz către atât de tentantul yellowface. Spațiul este delimitat simplu și fermecător de bețe de bambus, transformate în ghimpi supradimensionați în inima generoasă a lui Shen Te. Totul este dinamic, și clar, și întrebuințat. În prima parte a montării, decorul inspirat este încununat de o câmpie de maci cu susul în jos – tăiată pentru a face loc industrializării, pesemne.

Ana Ularu pășește timid spre Shen Te, eroină tragică al cărei singur hybris este o generozitate autodistructivă. Nimic din interpretarea ei cuminte, de prostituată-Cenușăreasă, nu dă în vileag voluptatea și siguranța cu care se dezlănțuie, treaptă cu treaptă, pe măsură ce planului bunătății i se adaugă planul nevoii de a face bani, al neputinței, al unei iubiri neîmplinite, al instinctelor materne declanșate într-o lume crudă, și, în fine, al vinovăției. Ca eroină shakespeariană cu abilități de marketing și pumni de fier, Ana Ularu prezintă un farmec care excedă mult ochelarii de soare fistichii și paltonul Matrix.

Într-o manieră similară se prezintă și Vlad Ivanov, cu o sinceritate puerilă, dulce, neașteptată, de naiv și sufletist vânzător de apă, dublată de ipostaza magnatului care se vrea franc și civilizat, și îi cere publicului o părere sinceră, disimulând cu tact impenetrabil empatia și interesul pentru caritate. Acesta jonglează cu propria postură și își pune un sacou alb, a’la dolce far niente – și, astfel, reușește o distincție mai puternică între personaje decât dacă partitura amărâtului vânzător olog și cea a bogatului ar fi fost jucate de actori diferiți.

Nici Cătălin Babliuc – barbar, dur, cinic, cu o ironie fină și distanțată – nu coboară ștacheta în vreun fel. Mai puțin antagonist, și mai curând produsul unei epoci (un bărbat capabil, autosuficient, nemulțumit, inteligent, oportunist, înrăit de societate), Sun este mai mult decât execuția unei scheme de personaj foarte realistă, cu temperament de Jimmy Porter și suflet de Torvald Helmer.

Rodica Mandache este o campioană în materie de anduranță, de energie și de istețime a umorului – pe de-o parte o zeiță obosită, care se încurcă în replici, dar o face cu infinit șarm și siguranță, pe de altă parte, o cocoană veritabilă, o gaiță elegantă care izbutește un accent hipnotizant, moldo-franțuzit.

Abordarea rămâne sinceră și solidă în fața unui întreg carusel de nedreptăți și normalități inumane, iar, lăudabil, argumentele nu negociază, nu tremură și nu cad nici în didactic. Prețul purității morale și chinul milei includ dezbateri profunde despre feminism (o femeie ca Shen Te nu poate reuși, dar un bărbat tot ca ea prosperă), sentința gulerelor albastre („fabrica sau închisoarea”), lipsa de adăpost, exploatarea, nepotismele și puterea banului. Toate acestea (în mod previzibil pentru Bertolt Brecht, care așa le-a și plănuit) elevează spectatorul – căruia interesul îi este susținut pe tot parcursul montării și prin toate aceste ornamente ale notoriului efect de distanțare.

Societatea modernă nu permite loc de Deus ex machina. Nu, zeii sunt doar spectatori care spun „descurcă-te” și pun o fundă roșie peste un final incert, înfricoșător pentru noi, muritorii. Faptul că este imposibil să fii bun atunci când totul e scump, atunci când ți-e foame nu mai este problema divinității. Intermezzo-urile cu zei disecă inutil dilema nerezolvabilă în care se află omul care se zbate să rămână la suprafață în vâltoarea capitalistă. Cu real har pentru misticism și suspansul de teatru, regia ține să presare, cu fiecare plecare a celor trei actrițe-zei, fărâme de speranțe printre îndoieli.

Soluția, în final? Un dat din umeri – nici zeii nu sunt siguri. Punctul în care suntem, ca omenire, cere ca universul însuși să ia în considerare că așteptările sunt prea mari, că intențiile bune sunt uneori tot ce își permite omul modern – că e greu. În fapt, chiar și prezențele divine sunt din ce în ce mai târâte prin țărână, mai găurite și mai slăbite cu fiecare apariție pe scenă, de unde se trage concluzia decăderii – a omului și a zeului deopotrivă.

Sentința „Fii bună, și totul se va termina cu bine” nu este absolvire de păcate, ci eschivare a’la Miss Universe, care contează pe o soluție miracol (poate pacea în lume?) la care muritorii trebuie să aspire. Dar „Omul cel bun din Seciuan” are în compoziție și ceva despre speranță, și despre zbatere, și despre limitele umane. Și, fără a fi un verdict, este suficient.

Dacă bunătatea este o elevare a spiritului care vine cu sacrificii de rigoare, sau pur și simplu capcana în care alunecă oamenii săraci, spectacolul nu ne zice. Nici Brecht n-a știut să spună, iar jumătate din farmecul teatrului epic este că este o mică piață liberă, din care fiecare își culege ce și cât vrea în ceea ce privește concluziile. Cert este că „Omul cel bun din Seciuan”, azi român, face dovada unei rețete imbatabile, pe care noi o tot neglijăm de dragul dramelor de chiuvetă de bucătărie și a micului adevăr, șarmant, dar suprasaturat.

Teatrul Bulandra

Omul cel bun din Seciuan

de Bertolt Brecht

Traducere şi adaptare scenică Andrei Şerban şi Daniela Dima

Distribuție

Alexandra Fasolă / Ana Ularu (Shen Te / Shui Ta)

Vlad Ivanov (Vang / Shu Fu / Femeia)

Cătălin Babliuc / Alexandru Potoceanu (Sun / Bunicul)

Rodica Mandache (Zeu 1 / Doamna Iang)

Manuela Ciucur (Zeu 2 / Doamna Shin)

Mirela Gorea (Zeu 3 / Nepotul / Bătrânul)

Daniela Nane / Ana Covalciuc (Proprietăreasa)

Profira Serafim (Tâmplarul / Bătrânica)

Adrian Ciobanu (Poliţistul / Şomerul)

Marcela Motoc (Bărbatul)

Mihai Niţă (Cumnata)

Ana Covalciuc / Silvana Negruţiu (Băiatul)

Adela Bengescu (Nepoţica)

Simona Pop (Fratele)

Regie Andrei Şerban

Scenografie Iuliana Vâlsan

Muzică Raul Kusak

Lighting Design Andrei Şerban

Coregrafie Andrei Şerban și Andreea Gavriliu

Asistent Regie Răsvana Cernat, Ioana Petre şi Alexandru Gherman

Photocredit: Mihaela Marina

(In)dependenții – fals tratat despre libertate în artă

Libertate și independență – idealuri dintotdeauna, vorbe mari, dorințe legitime; nimic mai firesc decât să îți poți hotărî singur soarta. Să te simți stăpân pe alegerile tale, pe concepțiile tale, să poți decide singur și fără constrângeri ce și cum să faci – nimic mai frumos și mai plin de optimism decât un tablou îmbibat de sănătate mintal-socială în care omul armonios are drepturi în perfectă armonie cu obligațiile asumate cu fruntea în soare. Sloganuri ițite din piepturi plesnind a emoții găsesc rime și jocuri de cuvinte în jurul acestor două concepte care merită sacrificii și sânge vărsat. Și? După secole de evoluție și avânt suntem la fel de neștiutori atunci când libertatea își face cuib pe acoperișul nostru. Iar independența numai o fericire nu se dovedește a fi, atunci când, de fapt, e doar o metaforă.

Spectacolul ”(In)dependenții”, eseul performativ semnat de Catinca Drăgănescu, celebrează/amendează condiția artistului independent, denumit atât de neinspirat și chinuit lucrător cultural independent. Un scenariu în care umorul inteligent e sursă de entertainment amar, devine demonstrația artistică foarte condenstă și bine articulată a unei realități în care râsu’-plânsu’ neaoș ține din ce în ce mai puțin de foame sau cald. Mozaicul de scene care trece de la fabulă post-modernă, la schetch, song, monolog și colaj descrie un parcurs sinusoidal prin câteva tipologii de manifestări artistice din spațiul independent ”înfierate” superior de mainstream-ul artificial și anchilozat în formele în care fondul își găsește tot mai puțin sens. Sintagmele ireverențioase rostologite de ani buni din vârful buzelor de ”mari doamne ale teatrului” și ”monștrii sacri” precum ”teatru din debara” sau ”actorași” sunt folosite cu semn schimbat și primesc atuu-ul autoironiei smart.

Experiența vizionării acestei radiografii apparent lejere, dar extreme de pertinent, de fapt, poate fi ori o seară de relax & chill pentru neofitul care doar se amuză de interpretarea Florinei Gleznea și a Mihaelei Rădescu, ori motiv de emoții intime precum vinovăție, părere de rău, teamă, de ce nu, frustrare și neputință pentru cei care își regăsesc condiția de artist printre râsetele sincere iscate de replici inteligente. Râzi, îți place, e fun, dar pe dedesubtul bunei dispoziții simți fiorul rece al adevărului unei stări de fapt pe care o deplângem, o recunoaștem la nivel politic, o pavăm cu bune intenții, dar o perpetuăm cu neputință de ani la rând. A fi artist independent poate părea un moft, poate părea cool poate părea o alternativă de lux; dar e, de fapt, un stil de viață – așa cum o afirmă spectacolul. ”Puterea de a îndura” pe care Cehov a clasicizat-o în secolul trecut e continuată în secolul 21 de acest lucrător cultural independent umilit să pedaleze din greu, mereu în gol, pentru a atrage atenția unui stat în care se stă la umbra umerilor ridicați a neputință/nepăsare.

Meritul acestei ore și jumătate e tocmai echilibrul dintre grotesc și sublim; sârma bine întinsă pe care extremele fac echilibristică fără a cădea nici în derizoriu, nici în irelevanță. Între versurile copilărești din debutul spectacolului, în care ograda teatrului românesc e trecută în revistă cu toate orătăniile ei recognoscibile, și caricaturile supradimensionate în monologuri se creează un spațiu eterogen, bine speculat, pentru nuanțe și detalii. Desigur că ambele actrițe sunt savuroase când folosesc spumos arma ascuțită a (auto)ironiei și construiesc două momente cu potențial de râs frenetic. Dar la fel de adevărat e și că drama conținută în spatele performanței actoricești e pe măsura replicilor istețe. Nu e tocmai laîndemână să vorbești despre tine însăți, cu zâmbetul pe buze, atunci când frustrarea te așteaptă la ușa cabinei să te ia la întrebări.

Conceptul acestui eseu performativ, în care mai multe formule de manifestare artistică sunt asambalte într-un parcurs inegal, desigur, dar unitar în mesaj, își revendică atât impactul în afara scenei, cât și calitatea în interiorul convenției. Chiar dacă regizorul Andrei Raicu nu poate fi cel mai dibaci actor, asumarea rolului de performer devine un statement de solidaritate și colegialitate pe care arta independentă îl probează cu succes și generozitate. Chiar dacă o scenă în care tehnologia devine personajul principal de dragul citării, în detrimentul necesității în cadrul construcției scenariului, frânează, deloc necesar, ritmul, bifarea acestui subgen în plină afirmare își găsește relevanța.

Becurile roșii aprinse de ”(In)Dependenții” – spectacol găzduit pe rând la Unteatru, Centrul de Teatru Educațional Replika și Green hours – folosește dubla mască a teatrului pentru a ne trage de mânecile care acoperă umerii cei ridicați. Prima dintre măști e cea a convenției teatrale la adăpostul căreia putem să ne simțim bine, să râdem, chiar, în fața unei drame care ne privește în ochi. Cea de-a doua e masca unei convenții de apartenență care ascunde un fond profund și legitim. Iar mesajul este cum nu se poate mai limpede, livrat ca de un clown ce își desenează lacrima pe obraz, pentru a le putea ascunde sub grimă pe cele adevărate.

(IN)DEPENDENŢII

eseu performativ de Catinca Drăgănescu

Cu: Mihaela Rădescu, Florina Gleznea şi Andrei Raicu

Muzica şi sound design-ul: Andrei Raicu

Orchestraţie vocală: Andrei Dinescu

Light design: Alexandros Raptis

Suport tehnic: Alexandru Medveghi

Grafică: Maria Drăghici

Photocredit: Alexandru Busuioceanu

Durata: 1h30m

„Dușmănie” și descompunere socială. Nevoia teatrului de a fi într-o muncă perpetuă cu sine însuși

Ura? E peste tot. E un sentiment care odată sădit în suflet nu mai pleacă. A urî pe cineva înseamnă să ai un sentiment de ostilitate față de aceea persoană, iar prin urmare să ai atitudine de dușmănie. Dar de câte ori nu am spus cuiva – te urăsc!, chiar dacă nu simțeam exact acest lucru? Și, totuși, de câte ori am simțit ura față de cineva și nu i-am spus-o?… Ar ajuta? Spectacolul „Dușmănie v.2.0. E ceva vindecător în a le da oamenilor un obiect al urii lor” e despre căutarea unei alinări, a unui antidot pentru ură, care are și efecte adverse.

Teatrelli este un spațiu cultural interdisciplinar în care au loc proiecte de teatru necesare pentru scena de teatru din București. Spectacolul menționat a avut și o variantă anterioară. Relativ același subiect cu o altă interpretare artistică. Gabriel Sandu, regizorul și dramaturgul textului, a revenit asupra spectacolului după aproximativ un an și jumătate pentru a vorbi tot despre dușmănie, dar altfel. Iar acest lucru se întâmplă datorită locului în care are loc spectacolul – Teatrelli. Multe dintre proiectele propuse sunt declarate work în progress. Și e nevoie de asta. E nevoie de teatru care se schimbă imediat, nu odată la un deceniu, ci odată cu noi. Teatrul din secolul XXI trebuie să fie mai deschis ca oricând spre adaptare și schimbare. Nu știu cât mai cred oamenii în spectacole care odată ieșite la premieră se joacă până mor. Ci, cred, că au nevoie de spectacole vii – din toate punctele de vedere.

Iar spectacolul „Dușmănie v.2.0. E ceva vindecător în a le da oamenilor un obiect al urii lor” este un spectacol cât se poate de viu și prezent. Gabriel Sandu a reușit să ia un subiect de care cu toții, poate, ne-am săturat peste măsură, deoarece l-am văzut adaptat atâtea feluri pe scena de teatru din țară. Şi l-a făcut să arate complet nou, de parcă nu l-am mai văzut niciodată. Ni se prezintă o poveste din epoca tovarășului fără să mai fie nevoie de decor cu mobilă veche, milieuri peste tot sau alte obiecte recognoscibile din aceea perioadă. Sunt doar punctate niște bibelouri, undeva în spate, foarte subtil. Nu sunt necesare aceste evidențieri, deoarece spectacolul este despre altceva.

Video-proiecțiile, respectiv maparea spațiului, arată din nou necesitatea teatrului de a arăta și altfel, nu sufocat de decor și mobilă inutilă. Acestea sunt integrate complet în poveste, ci nu sunt acolo doar de dragul de a avea o video-proiecție pe fundal pentru a mai înfrumuseța sau moderniza spectacolul. Colajul video este folosit de ceva ani buni, evident, însă ceea ce vreau să subliniez este diferența dintre un colaj video care rulează pe fundal, pe care publicul îl acceptă ca o convenție, și acela care este parte din poveste, văzut și de personaj.

Alina (Oana Pușcatu) vrea să facă un film documentar. Sau mai bine zis caută să facă filme documentare pentru ea, despre ea și povești din trecutul său ca un tratament pentru durere. Pentru ea, să vorbească despre ceea ce a traumatizat-o înseamnă vindecare. În poveste apare și Ioana (Mihaela Teleoacă) – viitorul personaj al filmului său. Vrea să facă un documentar despre povestea ei și relația cu Nicolae Ceaușescu. Ioana îl are în grijă pe Andrei (Alex Mirea) de când era mic copil. Ce au în comun? Un trecut și o alegere care pentru Alina a însemnat declanșarea unei copilării marcante. Astfel, textul nu pune accentul pe viața oamenilor din comunismul românesc¸ ci, pe căutările Alinei, sau a unui om, de a găsi un o persoană care să-i motiveze ura din prezent. Filmul documentar o transformă pe Ioana într-un renegat social, iar pe Alina într-o eroină a adevărului.

Mihaela Teleoacă de la început până la final face publicul să treacă de la empatie la ură, de la durere la râs. Forța cuvintelor este susținută și de o gestică și mimică care nu au cum să treacă neobservate. De cealaltă parte, carismatică și energică, Oana Pușcatu cucerește sala din prima secundă și nu știi la ce să te aștepți mai departe. La fel ca partenera sa de scenă, are puterea să te aducă de la râs la plâns în orice secundă, când te aștepți mai puțin. Alex Mirea stă în umbră în prima jumătate a spectacolului și nu știi ce să spui despre el. Însă își arată forța și în același timp naturalețea prin monolog.

Spectacolul este o experiență interdisciplinară, un act social și un exemplu pentru nevoia teatrului de a fi mereu gata pentru schimbare. Mai este și poezie în text. Tânăr prin interpretare. Ancorat în realitate prin tehnologie. Nu inovează, dar exemplifică un mod de a fi al oamenilor azi.

Teatrelli

Dușmănie v.2.0. E ceva vindecător în a le da oamenilor un obiect al urii lor

Text și regie: Gabriel Sandu
Cu: Mihaela Teleoacă, Oana Pușcatu, Alex Mirea
Video: Ana Cârlan
Decor: Raluca Alexandrescu
Muzică: Xenti Runceanu
Lumini: Ștefan Vasilescu

Andrei Şerban spune adevărul despre „Oedipus”

Adevărul poate fi o binecuvântare şi poate fi un blestem. Dreptatea nu îl iartă nici pe vinovat şi nici pe cel care îi slujeşte. Preţul justiţiei absolute e scump. Adevărul e periculos şi pretinde celui care îl poartă pe buze şi la rever un sacrificiu mai greu, poate, decât pedeapsa celui mincinos. Şi care mai e, de fapt, adevărul, astăzi? Care îi sunt mărcile, cum îl mai recunoaştem din hăţişul de impresii, cioturi boante de informaţii schingiuite de interese mici şi mari, bătălii meschine pe terenul de luptă al timpului cheltuit ca monedă forte şi oboseala cronică a conştiinţelor din ce în ce mai transparente.

Spectacolul „Oedipus” de Robert Icke, după Sofocle, în regia lui Andrei Şerban, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj priveşte drept în ochii orbiţi de adevăr ai unui prezent înnebunit de durerea minciunilor. Forţa pe care o degajă această montare de două ore şi jumătate e copleşitoare pe mai multe planuri: estetic, politic, simbolic, emoţional şi intelectual. Intensitatea jocului actoricesc, densitatea de gând, impactul rezolvărilor mereu surprinzătoare, trimiterile culturale, ritmul strunit, tonusul perfect al acestei tragedii perpetuate peste secole – fiecare element compune o polifonie de gânduri şi sentimente.

Existăm în plină degringoladă artistică şi socială în care ne căutăm cu înfrigurare relevanţa şi pretindem a reinventa şi redescoperi „forme noi” negându-le ţanţoş, dar cu orbire, pe cele vechi. „Oedipus” e un spectacol ce spune una dintre cele mai vechi poveşti ale teatrului cu vorbe noi, dar fără ostentaţia şi teribilismul pretenţiilor de a nega valorile trecutului; iar asta e o performanţă. Fantoşele aparenţelor care ne vând iluzii pe care le cumpărăm grăbiţi sunt expuse, deloc tezist, în convenţia generoasă a serii finale în care Oedipus urmează să câştige alegerile într-o campanie electorală gălăgioasă, pe model american. Imaginea impecabilă a unui bărbat sigur pe sine, învingătorul cuceritor prin demnitate şi verticalitate, mândru de reuşită, cu toate calităţile pe care le presupune jobul, se transformă în câteva ore, contracronometru, sub secundele care se scurg nepăsătoare deasupra capului său, în chipul transfigurat de durere şi nebunie al eroului tragic. E simplă şi de efect această situaţie speculată în toate faţetele ei în spectacol.

Imaginile video care jalonează sau îmbracă scenele sunt, cumva, inegale în impact. Dacă ilustrarea accidentului petrecut cu 27 de ani în urmă sub forma unui joc GTA are sens şi completează această lume absorbită de ecrane de la care aşteptăm să aflăm adevărul, imaginile cu bătrânul tată adoptiv al lui Oedipus intubat pe un pat de spital nu au aceeaşi relevanţă. Clipurile electorale în care zâmbetele profesioniste în relanti promit prosperitate şi fericire acompaniate de entuziasmul general spun aceeaşi poveste a minciunii media care îmbracă frumos trupurile chinuite ale conştiinţelor pervertite. Pădurea prin care o însoţim pe Merope şi îl găsim, parcă, noi înşine pe Oedipus nou-născut la trunchiul unui copac aduce ritm şi suspans prin mişcarea alertă a obiectivului, însă întunericul din scenă înjumătăţeşte impactul monologului.

Emoţia de tip intelectual pe care o întreţin rezolvările găsite de Andrei Şerban o completează pe cea profund umană pe care o presară din ce în ce mai abundent, în crescendo, în partea finală a spectacolului. Micile inserturi de politically correctness din construcţia personajului Antigonei sau a unui Eteocle gay stau singure într-un echilibrul stabil între tribute şi ironie la adresa unui discurs prefabricat, învăţat conştiincios. Iocasta care îşi retrăieşte drama unei adolescenţe trăite în abuz pe o canapea întoarsă, ca într-o şedinţă de psihanaliză cu semn schimbat rămâne cea mai intesă scenă din spectacol – un recital actoricesc pe care ambele actriţe, Emőke Kató şi Enikő Györgyjakab, îl construiesc din detalii de gând topit în cele mai puternice explozii de expresie.

Forţa convenţiei teatrale din scena în care Laios comite violulul asupra unui copil e una dintre cele mai frumoase pledoarii pentru artă în defavoarea portavocilor aggressive care de bună voie renunţă la simbol de dragul unui concret crispant. Două trupuri de bărbaţi desprinse, parcă, din bazoreliefurile greco-romane, în planul îndepărtat al scenei, sub apa unui duş în care cele mai nevinovte gesturi de grijă paternă sau camaraderie devin crimă, acompaniate de vocea unei femei care povesteşte cu durere faptele. Iar contrapunctul unei îmbrăţişări tandre care sugerează, de fapt, violul, taie respiraţia unei săli întregi.

Ultima parte a spectacolului conceput ca un tobogan descendent de la firescul cotidian spre simbolistica unor imagini ce desacralizează totemuri mincinoase, conţine poezia simplităţii gestului. De la oglinda ce îţi arată un adevăr diform şi până la încercarea disperată a celor doi îndrăgostiţi mamă şi fiu/soţ şi soţie de a-şi mai împărtăşi dragostea. Corpurile care nu se mai regăsesc, care încearcă disperat să îşi ofere iubirea, dar nu mai ştiu cum, care se pierd unul pe altul şi nu mai ştiu cum să se atingă, disperarea acestor trupuri care se frâng din dorinţă şi neputinţă devine expresia teatrală a întregului complex oedipian atât de studiat şi conceptualizat în stive de tomuri. Iar paşii lenţi ai unor oameni ce merg umăr la umăr, mână în mână, cu ochii legaţi, conduşi de cel orbit, această umanitate credulă ce păşeşte spre sală cu energie vitală, în acorduri de chitară electrică, „Knocking on heaven’s door”, e oglinda frapantă, dură şi dureroasă de care avem nevoie.

E redundantă observaţia că trupa Teatrului Maghiar de Stat din Cluj face performanţă. O face cu fiecre prilej şi îşi reconfirmă statutul. Cele două distribuţii sunt complementare şi arată feţele medaliei acestei lumi în cre adevărul nu iartă. Dacă Erwin Szűcs în Oedipus e o forţă dezlănţuită, e imaginea perfectă a trufiei învingătorului aprioric al cărui păcat e trufia de a tenta adevărul fără a-şi spune până la capăt propriul adevăr, Balázs Bodolai e individul metodic, underdogul care şi-a construit pas cu pas drumul unui ins banal cu ambiţii impresionante. Emőke Kató are un farmec lejer atunci când compune masca frivolităţii Iocastei – scutul de protecţie în jurul traumei ce o defineşte. Enikő Györgyjakab are mai multă vigoare în accentuarea contrastelor, însă, de multe ori, forma îi scpă de sub controlul necesităţii din cadrul scenelor. Un amănunt care contribuie consistent la trasarea liniilor de forţă în relaţi dintre Oedipus şi Iocasta este chimia perfectă dintre Erwin Szűcs şi Emőke Kató.

Miklós Bács îl defineşte foarte precis pe workaholicul Creon – cu pusee de furie, cu anxietate şi tăceri, mobilate de multă intensitate, ce acompaniză deziluzia în faţa unui crez care i se năruie printre degete. Tiresias e un personaj compus din lumini şi umbre – un Joker şi un Heremit din cărţile de tarot reuniţi sub privirea imobilă a lui Gábor Viola sau Lóránd Váta. Stranietatea grosplanului proiectat, rânjetul abia iţit, tonul de metronom impasibil, acei ochi goliţi de expresie, dar plini de adevăr – totul concură spre o prezenţă care marchează întreg spectacolul.

„Oedipus” în regia lui Andrei Şerban este spectacolul ce rezonează perfect cu vina noastră de a căuta adevărul în cantitatea de informaţii de care ne lăsăm înecaţi. Noi înşine suntem Oedipus; şi „eu sunt eu”, la fel de egoişti şi la fel de păcătoşi. Arta de dragul artei şi arta de dragul mesajului devin pe scena Teatrului Maghiar de Stat Cluj una şi aceeaşi: arta teatrului.

Teatrul Maghiar de Stat Cluj

Oedipus

de Robert Icke, după Sofocle

Regia și Luminile: Andrei Șerban

Dramaturg, Colaborator regie: Dana Dima

Scenografia: Carmencita Brojboiu

Video: Radu Daniel

Asistent de regie: Kinga Kovács

Asistent decor, costume: Gyopár Bocskai

Regia tehnica: Réka Zongor

Distribuţie:

Oedipus: Ervin Szűcs / Balázs Bodolai

Iocasta: Emőke Kató / Enikő Györgyjakab

Creon: Miklós Bács / Loránd Farkas

Merope: Tekla Tordai / Gizella Kicsid

Tiresias: Gábor Viola / Lóránd Váta

Antigona: Zsuzsa Tőtszegi / Eszter Román

Eteocles: Zsolt Gedő / Tamás Kiss

Polynikes: Tamás Kiss / Zsolt Gedő

Corin: Áron Dimény / Gábor Viola

Lichas: Eszter Román / Zsuzsa Tőtszegi

Șoferul: Alpár Fogarasi / András Buzási

Tânărul Oedipus: Zsolt Gedő / Tamás Kiss

Laios: Gábor Viola / Lóránd Váta

Un copil: Ádám Ferencz, Sebastian Topan / Alex Hegheduș

Agent secret: László Kovács

Fetițele de la hotel: Eszter Román / Zsuzsa Tőtszegi , Krisztina-Hanna Fehér, Petra-Panna Kristály

Orchestra: Gábor Bajusz (Percuție), Szabolcs Balla (Chitară Bas), Viktor Dubovan (Clape), Loránd Farkas (Vocal), László Kovács (Chitară), Gábor Viola (Chitară, Vocal)

Durata: 2h30m

sub fiecare piele de om este un câine nelegat, și alte lucruri sălbatice

Putem vorbi despre o serie de temeri firești la primul impact cu câine cu om. câine fără om., spectacolul Teatrului Naţional „Marin Sorescu” Craiova. Nu numai că pare agresiv de lung – aproape patru ore separate de o pauză de o oră – dar și pericol de clickbait emoțional pentru iubitorii de animale. Adică, dacă aduci un animăluț pe scenă sau dacă exploatezi, stil Hachiko, sentimentele audienței, nu se numește propriu-zis că trișezi, dar există şi un strat extra-artistic consistent, nu?

Dar nu, câine cu om. câine fără om râde victorios în fața preconcepțiilor, trece testul Bechdel, deopotrivă picant și nobil, jonglează dibaci cu o serie amețitoare de probleme sociale (cu finețe, fără a se confunda nicio clipă cu activismul flagrant) și de sentimente acute. Reușește, aproximez eu, să placă inclusiv oamenilor care nu iubesc animalele. Pentru că, așa cum avertizează și monologul de început, nu este despre câini, ci despre umanitate, și speranță, și suferință – câte ceva pentru sufletul fiecăruia. Prietenii omului care latră sunt doar firul roșu care unește o serie de povești simpatice și, cel puțin pe-alocuri, emoționante.

Minimalismul binevenit al decorului semnt de Irina Moscu aduce limpezime, claritate și așezare. Se pot face mai multe cu doar o canapea și o perdea decât cu o întreagă groapă de gunoi kitsch. Radu Afrim își păstrează camp-ul specific și nu devine cuminte, însă asistăm la o esențializare valoroasă, la o întrebuințare mai sinceră și mai puțin excesivă a unei imaginații care s-a dat de gol de la debut că zbârnâie. Sfidarea convenției prin travesti și compoziție de vârstă (și de specie) până la ridicol asumat schimbă jocul – iar trupa de la Craiova reușește performanța de a motiva mai toate dedesubturile, cu fidelitate și siguranță. Pentru prima oară, nu e nimic cabotin sau ostentativ nici chiar în cele mai frenetice și neverosimile scene. Se disting clar actorii de sub formele groase voit aduse în scenă de Radu Afrim. Și acești oameni care latră ajung mai plauzibili decât dacă s-ar fi adus animale reale pe scenă.

Recunoaștem tușele personale, de la capete stilizate de animale, la picioare păroase peste care curg rochii strălucitoare, dar în acest caz, sunt acordate la spectacol cu maturitate. Stridențe, ieri demonstrative și nemotivate, devin astăzi șarmante și cărnoase, fiindcă își au rădăcinile în necesitate. Accesoriile specifice Radu Afrim se conturează altfel atunci când sunt mai puțin globuri de Crăciun, și mai mult portavoce pentru mesajul spectacolului. câine cu om. câine fără om nu reconfigurează rețeta „afrimiană” – o confirmă. Avem parte de un colaj la fel de pestriț ca de obicei, de același umor tranșant, semi-ironic, și de poezia clasică, intenționat melodramatică, de divă. Dar, în acest caz, întâlnirea norocoasă dintre o mână de actori ascuțiți bine, și calzi, și vii, și un subiect care impune de la sine o măsură elevează această rețetă.

Încă ar fi loc de scurtat și cusut, dar nu se simt toate cele patru ore. Spectacolul curge, fără nevoia scenelor de a avea legătură între ele – și, poate de aceea, păstrând un fir roșu inerent și fin. Spectatorul este captat ca într-un vortex de texte fie scrise special pentru spectacol, fie adunate din cântece, din literatură sau din postări de Facebook, cu autori din spectrul Radu Tudoran – Lia Bugar – Fiona Apple, iar abordarea nu se repetă nici o dată.

George Albert Costea, un fel de majoretă a spectacolului, alunecă din babă cu ciorapi de lână, care sigur miroase a naftalină, într-o Andreea Esca surescitată, care dă lecții de lătrat și șezut în franceză. Apoi, ține pe umerii săi întreaga tragedie a proprietarului de animal de companie: această mică imortalitate solitară, comparată cu mâna de ani pe care o trăiește prietenul cel mai bun al omului. Duioșia și tactul de a lăsa unele lucruri neexplicate, la nivelul unei priviri sau al unei pauze, reușesc să egaleze performanța comică. Este un mic magician al convenției și al coregrafiei, a cărui libertate scenică permite și emoție complexă, și lejeritate copilărească. Are o nerușinare inocentă, de domnișoară, care ajută la livrarea oricărei replici şi a oricărui gest oltenește, franc, magnetic.

Încă o victorie pentru universul afrimian este reușita de a scoate ceva profund și din clasica satiră îndreptată spre generația Z. Dacă înainte, mijloacele de a mușca din tineret erau critici pretențioase legate de dependența de telefoane, sau o vorbire surescitată, cu flori în păr și Lana del Rey în boxe, în câine cu om. câine fără om adolescentul are şi substanţă. Adrian Tudor schimbă placa şi are profunzime, seriozitate și credință, ca un veritabil erou tragic al secolului al XXI-lea. Sigur că tot este penibil (mai penibil ca niciodată, că doar vorbim de anime-uri), dar vorbim despre un penibil poziționat în interiorul problemei, tridimensional și asumat, nu unul care doar arată cu degetul și caricaturizează mici hipsteri. Este sinteza unei generații, cu rele, cu bune și iar cu rele.

Tamara Popescu conturează copilul enervant perfect, interpretând, la 69 de ani, o fetiță cu codițe, pe o bicicletă invizibilă. Și fetița, și bicicleta devin reale (sau cât de reale permite montarea a’la caricatură intenționată), într-un dozaj reușit și asumat. Discrepanța dintre această primă ipostază de fetiță cu fundiță la grădiniță, și cea a bătrânei cu demență, nereceptivă la stimuli externi, pe fundalul unui monolog sfâșietor livrat de Vlad Udrescu rezumă perfect dualitatea spectacolului câine cu om. câine fără om.

Chiar şi declamația are cursivitate; până și frazarea afectată atunci când este alăturată unui context fumegând, abstract, cu copii ai nopții, vampiri și cucuvele. De un misticism nejustificat pe-alocuri și, uneori, cu detalii care doar lungesc fără să îmbogățească, montarea se salvează tocmai prin felurile în care nu se ia în serios. Dacă integrăm teatralitatea intenționată între expresii corporale penetrante, maniace, ca pe droguri, nu mai este un verdict atât de deranjant – pentru că spectacolul pare un fever dream preţios? Până și variațiunile de proiecții filmate cu telefonul sunt plasate cu un farmec al lor: cât trebuie, unde trebuie, pentru a consolida ambientul.

câine cu om. câine fără om este înglobarea unor simțiri care nu au mereu un nume – de la entuziasmul dezarmant de cățel loial, care se bucură, țopăind, că este împreună cu familia lui („Suntem toooți!”), la scufundarea ireversibilă într-o apatie-scut, fiică a unor dureri prea mari (o privire pierdută care urmărește muzică simfonică din milă pentru interpreți că „săracii, tre’ să se uite cineva și la ei”). Spectacolul nu este nici exclusiv despre câini, nici exclusiv despre oameni, ci despre trăirile care ne leagă – oameni de câini, și câini de oameni.

Teatrul Naţional „Marin Sorescu” Craiova

câine cu om. câine fără om

Autori: Radu Afrim, Simona Goşu, Fiona Apple (traducerea Claudia Gorun), Lia Bugnar, Dan Coman, Radu Stănescu, Oana Pellea, Maria Manolescu, Kate Bush (traducerea Ramona Drăgulescu), Radu Tudoran (dramatizarea Radu Afrim)

Regie artistică, video și univers sonor: Radu Afrim

Scenografie: Irina Moscu

Coregrafie: Flavia Giurgiu

Asistență regie: Claudia Gorun

Asistență scenografie: Gloria Bucătaru

Operator și montaj video: Orlando Edward

Distribuţie:

Alex Calangiu, George Albert Costea, Ramona Drăgulescu, Romaniţa Ionescu, Iulia Lazăr, Geni Macsim, Alina Mangra, Claudiu Mihail, Cătălin Mihai Miculeasa, Raluca Păun, Tamara Popescu, Vlad Udrescu, Costinela Ungureanu, Petronela Zurba, Adrian Tudor, Mihai Viţă, Eduard Sărăcin

Photocredit: Albert Dobrin

Durata: prima parte – 2h/ pauză – 1h/ a doua parte – 2h

Bunul prieten sfătos, „Paracliserul”

O, câtă nevoie avem de credinţă! Speranţa care să ne convingă să părăsim patul de tortură al fricii de aici vine; din bobul de mazăre al încrederii în…ceva. În Dumnezeu, în Allah, în Buddha, în Shiva, în Odin, în Gaia, în Univers, în energie, în îngeri, în dragoni, în metavers, în iubire, în tine. Fiecare îşi cunoaşte căutările şi cărările spiritului. Şi sunt atâtea poteci şi atâtea drumege care duc, de fapt, spre acelaşi loc sacru: întâlnirea cu tine însuţi. Iar când bezna şi zgura par a ne cotropi timpul, curăţenia unei flăcări de speranţă ne mai poate călăuzi pe aceste drumuri şerpuite.

Spectacolul „Paracliserul” de Marin Sorescu, în regia lui Marcel Ţop, cu Claudiu Bleonţ, la Teatrul Dramaturgilor Români e o destăinuire a unui suflet în căutarea sinceră a credinţei. Drama poetică atât de intensă şi densă în simboluri şi întorsături de vorbe e o artă poetică ce oferă piatra unghiulară pe care se poate clădi o catedrală artistică de sens teatral. Cu puţine mijloce exteriore, destul de banale şi o convenţie nu dintre cele mai originale, spectacolul se construieşte, de fapt, prin migala şi sinceritatea interpretării actoriceşti. Un asemenea text nici nu are nevoie de artificii prea elaborate pentru a bate la porţile conştiințelor. E imperativ necesar, însă, un actor care să poată să cuprindă ca în semn de închinăciune trei mari coordonate greu de strunit: minte, suflet şi corp. Această trinitate ce e, de fapt, instrumentul bizar dintotdeauna al actorului, nu are voie să şchioapete la întâlnirea cu un monolog ieşit din matca teatrului comod.

Claudiu Bleonţ nu doar înţelege ce spune Paracliserul – cuvânt cu cuvânt – dar simte autentic şi foarte personal această căutare a sinelui în labirintul existenţei deşarte. Neastâmpărul său, aplecarea spre sfere de interes din zona spiritualităţii şi o sinceritate în exprimarea liberă ce, în multe ocazii, pare că exagerează forma sunt atuuri forte în confruntarea cu acest personaj-simbol. Cu o mină relaxată, de bun prieten, Paracliserul în interpretarea lui Claudiu Bleonţ ne e foarte cunoscut. Spune vorbe încâlcite pe cel mai colocvial ton. E sfătos şi are savoarea povestitorului înnăscut care zice câte-nlună şi-nstele şi îţi vine să îl tot asculţi. Nu e un arhetip intangibil care rostogoleşte vocabule peste neştiutorii striviţi de importanţa sensurilor ce nu pot fi cuprinse. Dimpotrivă; e cât se poate de pitoresc în treningul său murdărit de moloz şi vremuri.

Această atmosferă degajată pe care Marcel Ţop a impregnat-o discursului pe care l-a jalonat de câteva puncte culminante mizează pe căldura şi sinceritatea absolută a interpretării. Accentele muzicale destul de stridente, luminile roşii care subliniază o scenă în fortissimo, volumul în crescendo – îşi pierd necesitatea şi devin doar semne teatrale formale în contextul acestui recital actoricesc. De multe ori sintagma uşor infantilă „şi-a dat sufletul pe scenă” e amuzantă în contrast cu efectul artistic obţinut. Acest spectacol e un rar prilej de a putea spune cu simţ de răspundere şi în semn de respect: Claudiu Bleonţ îşi dă sufletul pe scenă. Îl oferă, mai bine spus; cu generozitate, ca pe o jertfă de spirit. Te priveşte în ochi intens şi adevărat; cu acel adevăr al scenei care nu iartă nici actorul, nici spectatorul dacă unul dintre ei este nesincer. Şi privirea cea rotundă şi speriată îţi cere din spatele cuvintelor să îi fi nu doar martor, ci frate bun, tovarăş de nădejde, pe această cale a mărturisirii unui rol ce nu e doar încă o minciună a teatrului.

Invenstiţia de credinţă în acest spectacol pare un strigăt de invocare al unui duh sfânt ce poate mântui o inimă care demult îl caută. De la sfială şi candoare la intransigenţa răzvrătirii celui ce se îndoieşte în faţa minunii, treptele urcuşului greu pe scara mântuirii prin artă sunt parcurse cu paşi siguri şi conștiință lucidă. Pe cât simte, pe atât transmite. Forma şi fondul sunt în echilibru stabil şi se balansează ca o cumpănă de fântână cu apă limpede. Trecerile bruşte de la un gând la altul sunt făcute cu sens, mirările sunt fireşti, ne dau timp să înţelegem tâlcul vorbelor deloc comune, iar pauzele sunt îmbibate de acea nevoie de repaus a minţii care cotropeşte cu gânduri o inimă curată.

Cu o lumânare drept lance şi o catedrală proiectată pe o pânză subţire, un actor îşi croieşte drum de fum spre catapeteasma unui rol împărătesc precum marile sărbători canonice. La final, când Paracliserul lui Marin Sorescu îşi primeşte odihna mântuirii, Claudiu Bleonţ, la aplauze, are în ochi toată lumina unui suflet ce mulţumeşte cu smerenie. Prezenţa sa, care până atunci era încărcată de intensitatea rolului, devine emoţia unui actor care se bucură că a putut împărtăşi, cum a ştiut mai bine, o confesiune de credinţă. Iar sinceritatea din privirea Paracliserului e acum cea din ochii actorului.

„Paracliserul” la Teatrul Dramaturgilor Români e un spectacol foarte personal şi foarte necesar astăzi, când credinţa bâjbâie în căutarea unor repere. Poate întâlnirea cu un astfel de rol, într-o asemenea lectură, poate, cine-ştie, deveni un capăt de potecă spre acea destinaţie către tine însuţi.

Teatrul Dramaturgilor Români

Paracliserul

de Marin Sorescu

Regie: Marcel Ţop

Scenografie: Anca Cernea

Cu: Claudiu Bleonţ

Durata: 1h20m

Foto: Anastasia-Atanasoska

„The Batman” – dramatismul unei drame dramatice

Nu e întâmplător că bugetul de publicitate al unui film care se doreşte a rupe şi box office-ul şi gura târgului e comparabil cu cel al unui mic stat dintr-un colţ uitat de lume. Banii mulţi puiesc; şi aduc şi faimă. Iar „The Batman” cel nou-nouţ a avut parte de o sumă cu multe zerouri, comparabilă cu averea lui Bruce Wayne însuşi, la acest capitol. A fost anticipat şi ni s-au spus atâtea despre el. Am citit cu toţii cum va fi cel mai cel film cu Batman ever, cum Robert Pattinson a cerut ba una ba alta, ba mai multă violenţă, ba mai multă dramă, cum Colin Farrell s-a inspirat din nici mai mult nici mai puţin decât din „The Godfather” pentru Penguin al său cel anvelopat în latex, cum costumul e şi el mai cu moţ ca oricare de până acum. Atâtea ni s-au povestit frumos încât parcă deja văzuserăm filmul când ne-am grăbit cu pupilele dilatate şi mâinile abia nimerind touchcreen-ul de emţionate ce tremurau să apese „cumpără” când ne-am luat încolonaţi bilet la marea premieră.

Şi da, filmul chiar are aproape 3 ore. Nu chiar 2h55m, cum promite Imdb – poate doar dacă punem la socoteală şi reclamele la Pepsi şi bijuterii scumpe de dinainte şi scena post-credits wannabe fărădecare se poate trăi liniştit economisind vreo 7-8 minute de nume înşirate pe ecran. Dar el, filmul, el Batman, el Robert Pattinson… EL – produsul artistic promis e departe de aşteptările ridicate până în cupola mall-ului. Când singura, unica, suprema raţiune de a fi a unui film e acela de a fi dramatic, povestea se pierde printre multe priviri depresive şi o coloană sonoră obositor de tautologică până la cacofonie estetică. Acele „pam-pam-pam-uri” care în horror-urile lui Hitchcock îşi aveau şi rostul şi măsura, apasă continuu pe aceleaşi 3 note şi fac abuz de răbdarea auditivă. Un fundal sonor non-stop explicativ şi repetitiv nu mai creează atmosferă de la un punct înainte, ci doar agasează şi plictiseşte. Cam de câte explicaţii poate avea nevoie un spectator pentru a pricepe că „The Batman” e un film grav şi oh, atât de dramatic? De toate. Fiecare cuvânt e important, fiecare pauză, fiecare accent, fiecare ochi sticlos a deznădejde a lui Bruce cel torturat psihic care suferă, dar suferă, şi iar suferă şi e atât de milos şi bun încât mai suferă şi când crezi că a ajuns la capătul oricărei suferinţe.

Căci asta face Robert Pattinson aproape trei ore – afişează cea mai imobilă mască a suferinţei; undeva între durere de sciatică şi bătătură de pantofi noi combinată cu o constituţie astenică a unui băiat predispus la probleme maniacale, ori anxietate, ori depresie. Dar totul pe interior. Ascuns bine de tot. Atât de mult pe interior încât expresia rămâne cea a unor ochi înnegriţi cu creion chimic înmuiat în puţină salivă şi o inie a maxilarului extrem de bine definită dar care nu inspiră altceva decât un disconfort perpetuu şi o dramă incredibil de… dramatică. Zoë Kravitz e o Cat Woman care vorbeşte ca din cartea sfântă a politically correctness-ului şi nu e prea clar de ce are mereu lacrimi ca de silicon în jurul ochilor. Suferă şi ea foarte mult, probabil.

De ce Collin Farrel e The Penguin nu se poate şti. Singura lui calitate marcă înregistrată e acea blândeţe a ochilor de pui de beagle pe mijlocul străzii, noaptea, pe ploaie, în lumina farurilor ameninţătoare. Ori din privirea aia nu a mai rămas nimic sub multele straturi de mehlemuri super speciale care să îl transforme într-o variantă cu cicatrici a lui Richard Kind. De ce e Paul Dano The Riddler e uşor de înţeles. E cea mai la prima mână alegere – ai nevoie de un puşti îmbătrânit cu figură nu tocmai comună, care să trădeze şi câteva becuri filânde prin mansardă şi ceva cruzime latentă, dar şi să stârnească efluvii de milă creştină pentru un amărât bătut de soartă – el e. Şi asta a jucat până s-a supraspecializat pe nişa lui încât e super safe să îi suni agentul. Andy Serkis în Alfred probabil că era o adiţie la acest all star şi era păcat să nu îi facă şi lui rost de trei scene. Dar talentul lui risipit aici e o mostră de ce înseamnă overquallified. Pentru câteva clişee şi un rol pierdut printre atâtea drame, chiar parcă e păcat de timpul unuia dintre cei mai versatili actori de la Hollywood. Iar John Turturro în Falcone nu a avut nevoie să se inspire din „The Godfather”; el chiar are experienţa şi carisma pentru astfel de roluri. Fără prea mare efort, scenele lui sunt o pauză binemeritată de la dramatismul intens şi ostentativ.

Şi totul în jurul lor se mişcă şi arată şi sună dramatic. Bezna şi umbrele şi întunericul şi culorile desaturate cât să arate artsy, scene în relanti, grosplanuri cât să îi numeri şi tuleele din bărbia perfectă lui Robert cel ferecheş, uitături pe sub pleoape, tăceri de până şi actorii Mîhatu-lui ar fi invidioşi, efecte sonore cât să convingă şi un orb de drama de pe ecran. Şi tot degeaba. Povestea e un fel de Sherlock Holmes went wrong. The Riddler tot speră că Batman se prinde odată şi-odată de ghicitorile lui, dar Batman e prea ocupat cu suferinţa ca să mai apuce să facă altceva decât să mai adune nişte motive în plus de suferit. Şi Cat Woman îl şi pupă frumos la răsărit, într-un cadru cinematic de toată splendoarea. Şi ploaia cade infernal ca în luna lui marte a lui Nichita. Şi la final aproape că îţi vine să strigi „Jack, come back”, ca la Titanic.

„The Batman” e ceva mi puţin penibil decât „Suicide Squad” sau „Batman v Superman: Dawn of Justice”. E drept, măcar costumul nu e o tinichea anchiloztă şi măcar Robert Pattinson şi-a dat o temă de care se ţine şi ştie ce joacă spre deosebire de Ben Affleck care a făcut un ban cinstit şi cam atât. Dar filmul care promitea marea cu sarea şi despre care se declara aproric că îl va surclasa pe „Dark Knight” fluierând, e doar o sforţare de muşchi pocnind a neputinţă. Pornind de la dialoguri şi până la regia dramatică a lui Matt Reeves care vrea să îi dea cu tifla, parcă, lui Christopher Nolan, dar nu ştie nici cum şi nici nu prea are cu ce, înafară de multele milioane de dolari infuzate în marketing. Şi nu e nevoie de mai mult de câte o replică definitorie pentru a face diferenţa:

„The Batman” 2022: „I am vengence”

„The Dark Knight” 2008: „You either die a hero, or you live long enough to see yourself become the villan”.

THE END (cu muzică dramatică pe fundal)