d'E-pîn-geac

„Titanic vals”: naufragiul unui spectacol

„Teatrul-muzeu” există cu un scop. Plăteşti cinstit un bilet pentru a vedea un spectacol după chipul şi asemănarea manierei de montare consacrate unei anume perioade istorice. La „Globe” te amăgeşti că primeşti pentru câteva lire bune şansa de a fi contemporan, la propriu, cu Shakespeare, la Comedia Franceză te simţi, parcă, puţin mai nobil, ca la curtea Regelui Soare. Forme spectaculare de demult păstrate în diorame vivante, cu tot cu praful şi parfumul epocilor în care făceau vogă, pot fi o atracţie pentru o nişă a publicului. Foarte bine şi frumos.

Când, însă, praful e de trei degete şi parfumul de naftalină are iz de shaorma îndesată cu sosuri pe gusturile bălţate ale unui obor ambulant teleportat în sala cea mare a Teatrului Naţional, niciun subgen teatral nu mai poate justifica barbaria estetică la care e supusă o piesă clasică. „Titanic vals”, de Tudor Muşatescu, în regia lui Dan Tudor, de la Sala „Ion Caramitru” a TNB este una dintre cele mai evidente manifestări ale mediocrităţii. O comedie bună, cu priză la public, actuală şi cu succes garantat poate fi oricând o alegere inspirată. Nu trebuie să faci altceva decât să o prezinţi cinstit şi bun simţ artistic pentru a bucura sute şi sute şi mii şi mii de spectatori. Când, însă, publicul e socotit a fi doar grabnic aplaudac de glume împrumutate din teatrele de vară ale anilor 90’, ori cor de hăhăitori încântaţi de cioace ieftine de şuşă plimbată prin cătune cu alfabetizare ce tinde spre zero, o comedie cinstită se transformă în anti-performanţă.

Piesa lui Tudor Muşatescu e greu de stricat. Aproape că se joacă de la sine. Textul, chiar şi sub această dulamă grosieră de adaos umoristic de inspiraţie de cămin cultural rămas în obsedantul deceniu, îşi păstrează calităţile. Doar textul. Cel scris acum 90 de ani. Toate repetiţiile triplate şi răsmultiplicate şi comentariile, toate degetele băgate adânc în ochi, prin retină până când nervul optic e înfăşurat fedeleş şi făcut fundă, toate tiradele, şaradele, cioacele, comicărelile, grimasele, ochii măriţi exoftalmic, gesticulaţia lălâie, mişcarea scenică puerilă şi inutilă, excesele personale şi de ansamblu, tot ce ţine de un preaplin de un prost gust obosit, toate licenţele artistice sunt lipsite de calitate. Cantitatea, lor, în schimb, e copleşitoare.

Stângăcia jocului actoricesc, ce pare al unor amatori sufletişti mai degrabă decât al trupei unui teatru naţional, e inexplicabilă. Fantoşele unor personaje interpretate nici ironic, nici firesc, nici simbolic, fără nicio expresivitate, fără nicio nuanţă, fără niciun gând, ci într-o formă stânjenitor de rudimentară a unei caricaturi prost executate par forţări generale de a gâdila un public cel puţin naiv. Gând pe scenă, intenţii, răsturnări, proces, ascultare, relaţii, prelucrare – la ce bun toate astea? Cui ar mai putea folosi când avem glume cu funduri care se bâţăie şi schimonosiri de feţe care se strâmbă şi explicaţii despre locul pe unde ouăle ies din gâscă? Şi lumea râde. În schimb, avem pauze – pauze cehoviene de-a dreptul. Se spun două cuvinte, se aşteaptă râsul, se aşteaptă aplauzele şi abia apoi, cu un efort de memorie, se continuă replica. Iar dacă pe ieşirea din scenă publicul nu ropoteşte în bătăi de palme, repetăm ultimele vorbe (mai ales că ieşirile se fac fie în pas săltăreţ de fugă lipsită de orice motivaţie scenică, fie sunt amânate de cel puţin trei ori pentru a smulge acelaşi efect comic previzibil şi atât de simplist); încă şi mai demonstrativ-energic. „Terminăm sus” cum se spune. Doar-doar bifăm un triumf. Căci suntem profesionişti cu experienţă.

Recuzita personală – e folosită pentru că ne-a pus-o în mână scenograful. Şi fie se face abuz de obiecte şi personajele episodice sau cele secundare îşi inventează motive inepte pentru a mai zăbovi încă puţin în luminile rampei, fie ne sprijinim de ce avem ataşat de mână fără nicio logică ori necesitate. Între 5 vitrine – care se dublează odată cu îmbogăţirea la minut – 4 mese jase, 4 etajere înalte, 2 comode, o pendulă, 2 canapele, 3 fotolii şi o masă mare cu patru scaune, se instaurează un loc pentru monolog. E şi marcat pe podea de spaţiul lăsat între cele 8 covoare. Şi de acolo se glăsuieşte în momentele în care ceilalţi din scenă stau cuminţi în semicerc şi îşi admiră colegii, aşteptându-şi rândul la glorie. Totul arată a făcătură scornită de minţi prea puţin sofisticate pentru a bucura altele la fel de mărginite. E o risipă mare de energie pe scenă pentru ca nişte mijloace artistice modeste să treacă drept spectacol profesionist.

Iar acest sentiment de caznă e incompatibil cu experienţa echipei artistice. De ce aşa, de ce atât de gros, de superficial, de ostentativ? „Titanic vals” în distribuţia aleasă părea un pariu gata câştigat – un spectacol clasic şi cinstit, care să bucure sute de săli pline. În schimb, e o defilare a unei neputinţe generale: de la imitaţia unui Louis de Funès ce a cam obosit şi a cam pierdut din farmec a lui Dan Puric ce îl transformă pe nenea Spirache într-o lichea lipsită de orice candoare, care apasă aletoriu pe cuvinte sperând să obţină un efect dramatic sau mimează o vioiciune demonstrativă a gesturilor neduse până la capăt şi până la reacţiile întârziate ale Adelei Mărculescu ce uită să se mire ori bombăne ultima replică pentru a umple ieşirea prelungită din scenă. De la impostaţia exagerată a Amaliei Ciolan şi ochii măriţi în căutarea unui efect comic care doar crispează şi până la zâmbetul neutru şi civil, însoţit de şchiopătatul când de un picior, când de altul, când de niciunul al Irinei Cojar. De la energia demonstrativă a lui Lari Giorgescu şi până la execuţia ce pare pusă cu mâna, schematic-greoaie, a lui Mihai Munteniţă. De la prezenţele repetitive şi obositor de false ale Afroditei Andone şi ale Oanei Constantinescu şi până la găselniţele lui Dragoş Ionescu ce îşi dă teme doar-doar să atragă atenţia. De la repetiţiile cu patină de divertisment TVR – 98’ ale lui Dan Tudor şi până la apariţia greu de caracterizat, analizat ori justificat a lui Daniel Badale, într-un final ce poate fi cel mai bine rezumat cu o palmă zdravănă peste fruntea excedată deja de gânduri, mirări, de ce-uri şi contradicţii.

Convenţia e modificată aproape în fiecare scenă, după necesitatea imediată. Nu există coerenţă, nu poate fi vorba de intenţie, mesaj, împlinire a unui orizont de aşteptare regizoral. Unica raţiune de a fi a spectacolului pare a fi fost de la bun început hohotul de râs lipsit de orice rafinament. Să râdă poporul, domnule. Să fie hit. Să vină lumea ca la urs. Şi chiar ca un urs ce dansează pe cărbuni încinşi pare a fi această montare – spectacolul grotesc al unui chin aplaudat de cei aflaţi în căutarea celui mai simplificat nivel de divertisment. E pentru toţi, e pentru oricine. Iar încurajarea acestei cantităţi nenormate şi nedublate de filtrul calităţii e periculoasă în contextul în care teatrul ar fi de preferat să conţină şi valenţe educative. La fel cum nici izbânda de a avea pe afiş actori nedistribuiţi demult nu e neapărat un câştig – performanţa artistică devine încă şi mai îndoielnică atunci când putinţele angajaţilor sunt la nivel de amatori.

„Titanic vals” e un spectacol îngrijorător de trist; e o sumă de intenţii transparente ce tind către o formă de artă nu doar de demult, ci şi de slabă calitate, adresată unui public pe care îl speram a se fi elevat în răstimpul a douăzeci şi destui ani. Valea spre abisurile mediocrităţii se coboară, însă, rapid. Comedia clasică e necesară; textele bine scrise – la fel. Însă, un spectacol care promite a fi altceva decât este şi livrează, în schimb, calitate pe placul unor gusturi uşor de păcălit e de-a dreptul periculos.

Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti

Titanic Vals

de Tudor Mușatescu

Mișcare scenică: Florin Fieroiu

Regia tehnică: Luțu Scobeniuc

Regie: Dan Tudor

Decor: Ştefan Caragiu

Costume: Liliana Cenean

Distribuţia:

Spirache: Dan Puric

Dacia: Amalia Ciolan

Chiriachiţa: Adela Mărculescu

Sarmisegetusa: Alexandra Sălceanu

Gena: Irina Cojar

Traian: Lari Giorgescu

Decebal: Ionuţ Toader

Petre Dinu: Alex Moustache

Gigi: Mihai Munteniţă

Nercea: Armand Calotă

Procopiu: Dragoş Ionescu

Doica: Afrodita Andone

Slujnica: Oana Constantinescu

Fotograful: Daniel Badale

Vecinul: Dan Tudor

Femeia cu covorul: Tatiana Oprea

Performance art obscur pe linia Letonia-Lituania-America

Micro-nișele sunt camere fără ferestre, încuiate de două ori de dinăuntru. Dacă nu știi să ciocăni în coduri secrete sau să urmărești iepuri prin găuri de șarpe, nu prea ajungi în genul de bar obscur, de (cam) treizeci de persoane, în care a performat Zan Hoffman săptămâna trecută în Riga. Nomad de Kaunas de origine americană, Zan este prietenul tău cel mai bun la plic. Stabilește o conexiune naturală și sinceră cu audiența lui din primul moment (cu o behăială diafană – „hi, hi” în care defilează și face cu mâna în fața fiecăruia dintre cei adunați să îi urmărească prestația), un pic suspect, deliberat off-key, și cu naivitate suavă.

Într-un bar idilic unde nu se plătește cu cardul și unde scena este înfășurată în staniol auriu, joi seara, se strânge o grămadă de tineri de 20 și ceva de ani care îl consideră șarmant pe acest artist de (speculativ) 50 de ani, cu imaginație de copil și postură de Goofy. Publicul țintă al lui Zan este incredibil de tânăr, și de deschis – pentru că tipul de experimental pe care îl propune Zan este în sine o chestie proaspătă, ce are sens pentru puști nevrotici, căutători de sensibilitate fistichie. Practic, ce urmează este un soi de muzică cu ADHD, performată de un artist american, o celebritate locală a unei comunități spaniole: Galicia, la care face referire – ca un fel de paradis propriu. Între timp, din peninsula Iberică, Zan a ajuns în țările baltice, unde trăiește și interpretează la fel de boem, după propriile reguli.

Ce face acest om, artist mai mult din fire decât din îndeletnicire, se află la granița delicioasă dintre performance art și joaca de-a spectacolul. Rămâne personal, hipnotic, eclectic, neconvențional, miorlăit ca o pisică optimistă, de la prima până la ultima piesă. Nu cântatul este reușita pe care o etalează, ci, probabil, spontaneitatea față în față cu publicul. Are o insistență de artist de-anxietator, cu versuri-confort: Say sorry to your mother. I want 2000 miles of spending road and a real-life key to everything. Dying is easy, everybody does it, nobody fails, but here’s the thing, life drags on and on.

Cu pericolul de a cădea în platitudini și texte de pus pe tricou, Zan Hoffman dublează toată această poezie solară cu un du-te-vino printre spectatori. Le vorbește, îi invită să cânte cu el, îi păcălește să intre într-un ritual între hippie și yes, man. Nu putem vorbi de coregrafie, cât despre o calitate hibridă, situată între un MC și o floare care se desface când răsare soarele și se închide la apus. Ceea ce salvează întregul show este credința incredibilă cu care își îndeplinește partitura. Și este fascinant întâi pentru că este un adult înalt, care zâmbește ca un copil în dimineața de Crăciun și crede în șlagărele lui upbeat. Și abia apoi, intrigă în raport cu calitatea produsului artistic (care, totuși, există, chiar dacă poate fi ușor demontată de puritani ai marilor arte).

Zan Hoffman, un fel de Gașca Zurli pe acid, rămâne interesant pentru peste o oră și jumătate pentru că el însuși este un personaj. Dacă ar fi fost chiar și numai puțin închipuit, n-ar mai fi funcționat mirajul. El se crede (el pe el), îi place să împărtășească, și rezumă ideea de artă la sensul ei crud de transmitere de trăire. Fără reguli, fără cască în ureche. Nu-i trebuie partituri perfecte sau note atinse cu brio (ba chiar de cele mai multe ori, le ratează intenționat). Zan Hoffman cântă, cu instrumentalul direct din telefonul personal, până rămâne fără baterie (la propriu).

Pe de-o parte, în fază incipientă, (aproape) declamă balade electronice, cu un instrumental realizat de el în GarageBand, probabil între două momente rare de plictiseală. Nu este genul de muzică pentru căști, pentru că nu este în totalitate muzică. Ritmurile devin catchy și prind contur și carne doar în momentul în care Zan, în fața ta, descâlcește semnificații simpatice și le acompaniază cu optimism, curiozitate, melancolie și un pic de dolce far niente. Nu-i artist de YouTube. Serios, n-are nicio noimă fără contactul față-în-față. Însă, în acele momente de contact direct, știe să dozeze și un pic de stand-up, și un pic de șarm personal în melodiile lui.

Încet, încet, migrează spre ceva neo-country, care cochetează cu un fel de mumble blues experimental. În dicționar, ce face el nu are definiție sau etichetă – și probabil că asta este și ideea. Cu o naturalețe de invidiat și real lipici pentru public, Zan nu se sperie de microfonul care țiuie atunci când îl aproprie prea tare de o boxă. Din contră, apasă mai tare pe vânătaie și amplifică sunetul ascuțit, care se armonizează la țanc cu psihedelismul din show-ul lui. N-are cum să greșească, din simplul motiv că singurul lui țel este tocmai să creeze o conexiune vie.

În mod real, să faci treaz și senin artă obscură care să atingă frecvențele unor oameni pe droguri denotă inventivitate și un ludic bine conservat în timp. Produsul livrat transcende optimismul tâmp, și se îndreaptă mai mult spre mantră de viață. La fel de vesel recunoaște și o latură mai profundă (mai puțin zen, de fapt) a existenței – Some people think I’m happy, but they’re stupid wrong.

Una dintre lozincile care rămân, odată ce Zan Hoffman reușește să captureze sala, și să facă aceste câteva zeci de oameni să cânte cu el, a cappella, după ce bateria telefonului s-a dus, este Nobody loves you my way. Și este drept, acest artist refugiat în Capitala Culturală Europeană 2022 Kaunas are un stil complet personal de a-și iubi audiența. Și, la nivel micro, valorează puțin mai mult decât o performanță impersonală pe o scenă cu o sută de privitori.

„Școala nevestelor”: clasic prin umor brechtian prin miză

Spectacolul „Școala nevestelor” de J.B.P Molière, produs de Centrul Cultural Lumina, este o comedie pe care nu o aștepți, dar care așteaptă fiecare spectator ca la școală: cu cartea pe bancă. Fără prea multe materiale vizuale, doar exemple. Domnul de Molière este predat pe o scenă goală, într-o hală și vine cu duba la începutul spectacolului. Domnul de Molière nu intră într-o casă cu mobilier antic și nuanțe aurii cât mai bogate, și nici nu îmbracă fetele în rochii cu crinoline lungi. El vine simplu, sincer, doar cu moravurile sociale care se tot țin după dânsul de secole mult prea multe. Își spune povestea tăios către cei care-l ascultă și hohotesc în râsete, apoi pleacă grăbit spre altă destinație, dar cu aceeași miză: să spună povestirii sociale și antisociale.

Spectacolul având direcția scenică a lui Victor Ioan Frunză, decorul, costumele și recuzita semnate de Adriana Grand, dar și o trupă de actori devotați și talentați, face din opera marelui clasic o comedie nu despre feminism, cum ai spune la prima vedere, ci una cu mai multe înțelesuri. Noul spațiu de la Pavilion permite mult loc pentru mințile creative și inteligente; spațiu folosit din plin și cu cap. „Școala nevestelor” nu este doar o altă comedioară la care râdem de necazul altora, deoarece include și acel element de distanțare față de public. Pe scurt: de la atâta râs, luăm o pauză la un moment dat în care ascultăm un frumos cântec în limba franceză interpretat de câte un actor și ne gândim cuviincios la ce am văzut și judecăm dacă e bine sau rău.

Actorii, deja cunoscuți ca o trupă, împreună cu tinerii alăturați relativ curând acesteia, au o evoluție de remarcat. Scena, eliberată de această dată de butaforie, lasă tot spațiul pentru actorii careîl cuceresc cu vioiciune. Adrian Nicolae, în rolul lui Arnolphe, pare că ar fi la început un actor de stand-up care vorbește în bună conștiință de cauză pe marginea unor întâmplări petrecute și pățite. Cu fermitate, credință și neghiobie încearcă să-l convingă pe prietenul său Crysalde, interpretat de Alexandru Pavel, că prostia unei femei e singura cale de a trăi fericit și liniștit. Aventurile prin care trece personajul sunt multe de la început și până la final, iar Adrian Nicolae, timp de două ore, fără pauză, este mereu prezent în scenă și are scene lungi cu fiecare personaj în parte, treceri de la o emoție la alta, totul la același nivel de energie și consistență. Cumva, reușește să-i dea luciu unui bădăran. Îl face uman, dar fără să-l facă un exemplu. Adrian Nicolae aduce la viață personajul bătrânului Pantalone, din și mai bătrâna carte a Commediei dell`arte, dornic de însurătoare la 100 de ani, dar de care ți-e milă – că ți-e milă – și râzi de prostia gândirii sale.

Alexandru Pavel joacă mai degrabă rolul unui povestitor care spune un prolog și epilog, așa cum știe el mai bine. Ana Crețu joacă rolul tinerei Agnes; docilă la început, dar cu certitudinea că ar ascunde ceva. E foarte interesant cum alege să joace rolul unei fetițe amărâte de la țară, fără să arate publicului neputința acesteia din lipse clare de cunoștințe. Nu o face nici infamă, dar nici misterioasă. Alege să joace un personaj care stă să înflorească în orice moment. Și e surprinzător de plăcut momentul când o face. Fără ură, cu căldură și bunătate alege mai bine să uite, decât să poarte supărarea cu ea. Lui Tudor Cucu-Dumitrescu îi revine rolul tânărului amorez, Horace, îndrăgostit de Agnes. La fel de senin și crud în ale dragostei precum partenera sa, își construiește personajul cu naivitate și speranță.

La spectacolele lui Victor Ioan Frunză, personajele secundare ale servitorilor, de obicei, nu sunt dispensabile. Ele prind foarte multă personalitate și concurează cot la cot cu cele principale. De această dată, Codrin Boldea și Voicu Aaniței formează cuplul de servitori care încurcă și descurce relațiile personajelor principale cu multă originalitate și istețime, în ciuda prostiei personajelor.. Se creează, astfel, un echilibru între actor și rol, total necesar.

Spectacolul „Școala nevestelor” este la limita dintre o comedie bulevardieră și o comedie isteață. Însă, râsetele ar fi aceleași indiferent de subgen și nu sunt necesare etichete, deoarece se spune o poveste la care se râde, se admiră și se oferă învățăminte. Oricât am spune noi că știm subiectul, nu despre asta e vorba. Nu e o comedie despre o revoltă feministă, ci despre o revoltă ămpotriva prostie și încurajării acesteia, în general; o comedie la care râzi, pe bune.

Centrul Cultural Lumina

Școala Nevestelor de J.B.P. Molière

Distribuție:

ARNOLPHE: Adrian Nicolae

AGNES: Ana Crețu

CRYSALDE: Alexandru Pavel

HORACE: Tudor Cucu-Dumitrescu

ALAIN: Codrin Boldea

JACOB: Voicu Aaniței

Decor, costume și recuzita: Adriana Grand

Direcția de scenă: Victor Ioan Frunză

„Antigona” – intersecţia opţiunilor şi jumătatea drumului

Revenirea la antici nu e tocmai reconversie artistică de ultimă oră. Parcă a mai existat, cândva, prin istorie o inspiraţie colectivă de a trage cu ochiul la ce făceau ăi bătrâni. Şi bine au făcut Leonardo şi prietenii lui. A ieşit ceva de toată mândria şi frumuseţea. Şi nu degeaba se numeşte Renaştere. Un restart ţintit, necesar, conştient, care porneşte de la un T0 matur, aplecându-se în mod real asupra une lecturi proaspete a valorilor de foarte de demult, poate fi o soluţie viabilă pentru armele depuse fie a resemnare sub deviza „totul s-a făcut, totul s-a spus deja”, fie a nasuri strâmbate în faţa artei „frumoase şi atât”. Tragediile antice sunt o piatră unghiulară pe care se poate construi solid şi autentic. Aşadar, nu e de mirare că tot mai multe montări pornesc de la vina de neam a Labdacizilor şi Artizilor.

Spectacolul „Antigona” de Sofocle, în regia lui Stathis Livathinos de la Teatrul Bulandra e o generalizare-tribut a modalităţii de abordare a unui text menit să fie pus în scenă într-o manieră foarte precisă. Adaptarea semnată de Mirela Năstăsache păstrează versul ce predispune la incantarea ritmată a replicilor, relaxând, însă, limitările impuse de structura arhaică a limbii. Scenariul de joc reconfigurat e suficient de contemporan şi suficient de antic, totodată; undeva, la jumătatea drumului între opţiuni clare, aşa cum se află şi intenţiile regizorale.

Deasupra unui plan înclinat nouă scaune vechi de lemn atârnă prevestind ameninţare şi rău augur. Spaţiul gol, delimitat în spiritul convenţiei în scenografia lapidară asumată de Maria Miu şi Nina Brumuşilă, predispune la acest amestec de timp şi loc, în care precizia se diluează în favoarea general valabilului periculos de generos. Jumătăţile de măsură se pot intui şi în intenţii şi în forma de expresie. În afară de semnul teatral investit foarte clar prin purtarea măştii pentru a sugera trecerea de la ipostaza de coreut la cea de personaj, convenţia nu contribuie prea mult la impactul acestei trame cu implicaţii apocaliptice. Personajele gravitează pe scenă, se ascultă şi se supraveghează, parcă, dar nu e bine definit din ce ipostază o fac şi cu ce scop. Arbitrarul joacă un rol mult prea important în construcţia regizorală care pare nedumerită în opţiuni: clasic sau contemporan? Şi aşa, şi aşa.

Momentele în crescendo în care Corul construieşte un ritm din ce în ce mai alert, acompaniat de muzica foarte inspirată şi percutantă compusă de Daniel Jinga şi Constantin Aolăriţi – unul dintre cele mai bine definite elemente ale sectacolului, dealtfel – aveau şansa unui impact scenic puternic; dacă ar fi avut precizie. O melopee viguroasă a replicilor egal silabisite într-un recitativ formal nu creează în mod obligatoriu o atmosferă de pericol sau imagini auditive pregnante. Aşa cum nici gestusul nu are relevanţă dacă nu are tăişul unei lame şi e făcut neglijent. Se poate transforma într-un bumerang ce trădează lipsa concentrării şi devine expresia tautologică a unei mişcări descriptive, redundante şi crispante. Efectul cel mai evident al acestui comentariu personal prin gesturi şi interpretare excesivă a cuvintelor în speranţa obţinerii unui efect comic cel puţin ciudat ca opţiune în contextul spectacolului este uşor de identificat în interpretarea lui Adrian Ciobanu (Paznicul). Bufonadele demonstrative aparţin, parcă, altui gen spectacular, iar contraunctul pe care l-ar fi putut aduce este ratat din cauza aceleiaşi generalizări ce aplatizează întregul spectacol.

Dacă din punct de vedere al exactităţii gesturilor Lari Giorgescu (Hemon) este cel mai concentrat şi expresiv, monologul său e lipsit de vitalitate din cauza intonării unei forme din care conţinutul nu e dublat de înţeegerea intenţiilor clare ale personajului. Se poate iintui tristeţea şi obida în spatele frazării egale, dar concret de ce spune ce spune Hemon, cum diefenţiază statutul său defiu şi cel de logodnic, e furios, e speriat, e disperat, cum e el clar, nu se poate deosebi. Silvana Negruţiu (Ismena) încearcă să compenseze această ambiguitate a intenţiilor, însă nici ea nu găseşte expresivitatea sentimentelor eroinei pe care o lasă undeva la jumătate distanţei dintre jale şi tânguire. Ana Ioana Macaria (Euridice) e foarte cerebrală şi cu economie de mijloace alege să asculte şi să încaseze foarte just şi fără alte artificii. Prezenţa şi vocea sa gravă îi sunt ustensile suficiente pentru a păstra o măsură ponderată. Constantin Dogioiu (Tiresias) construieşte o compoziţie energică şi de efect, îşi modulează vocea şi găseşte un ton potrivit, dar nu duce până la capăt gândul din spatele intenţiilor. De ce spune ce spune Tiresias înţelegem, dar nu şi cu ce intenţie. Lucian Ifrim (Mesagerul 1) are credinţa de a se emoţina de monologul său şi sârguinţa de a-i creşte tehnic ritmul. Poţi vedea cu ochii minţii ceea ce povesteşte, însă efectul cathartic e departe de a fi atins.

Andreea Bibiri (Antigona) are forţa de a fi eroină tragică şi simte foarte acut ghemul de vină şi frică şi datorie şi răzvrătire şi disperare pe care îl presupune acest rol. E un mix greu de echilibrat pentru a reuşi cu adevărat să înglobezi toate subtextele acestei partituri pe cât de ofertante, pe atât de greu de strunit. Excesele de volum pe care le repetă par a veni din dorinţa de a suplini fisurile de gând. Pe cât e organic şi asumat o ajută talentul său să perceapă dedesubturile personajului, pe atât de arbitrar par a cădea accentele frazării. Cu mai multă atenţie pentru partea tehnică, de logică, chiar, a textului, acest tăvălug de feminitate războinică în trup fragil, dar hotărâtă să meargă până la capăt cu demnitatea unei regine ar putea fi o adevărată performanţă.

Cornel Scripcaru (Creon) este cheia de boltă a spectacolului. E cel care concentrează tată atenţia şi conduce cu mână sigură atât propriul rol cât şi relaţiile cu toţi ceilalţi. Pare că îşi metamorfozează şi chipul odată cu gândul foarte limpede asupra construcţiei acestui erou tragic, a cărui vină e orgoliul. E chinuit de o frământare continuă pentru statut, e tiran pentru că se teme şi gestionează elegant, subtil şi nuanţat toate aspectele acestui aparent om lipsit de inimă şi acaparat de beţia puterii. Poate cea mai elocventă mostră de alegere clară din acest specacol e furia sa conţinută pe şoaptă; ameninţările lui şuieră timbrat şi nu are nevoie de nicio demonstraţie exterioară pentru a şlefui statura forţei lui Creon. Jocul său rafinat, ochii în saptele cărora se derulează filmul interior al intenţiilor motivate, turul de forţă al lamentaţiilor niciodată crispante, contrapunctul pe care îl foloseşte surprinzător, pauzele mobilate cu gând, reuşita deplină a acestui rol pe care îl conduce minuţios şi, totodată, ludic, îi reconfirmă încă o dată calităţile.

„Antigona” e un spectacol aflat la jumătatea drumului dntre bune intenţii şi opţiuni clare. Cu timiditate şi prea multă precauţie, parcă, îi lipseşte acea densitate ce răsună doar din sonoritatea planului muzical. Pare important şi grav, e sumbru şi funest, în nuanţe de gri şi umbre ce prevestesc dezastre, dar totul rămâne la stadiul de citat şi se diluează între performanţele personale inegale. Fără a-şi clama locul în rândul spectacolelor cu imlicaţii politice, mai aproape de intenţiile teaturlui de artă, propunerea regizorală a lui Stathis Livathinos păstrează, însă, balanţa de prea multe ori dereglată dintre artistic şi social.

Teatrul Bulandra

Antigona

de SOFOCLE

traducere GEORGE FOTINO
adaptare scenică MIRELA NĂSTĂSACHE

Regie şi mişcare scenică STATHIS LIVATHINOS
Scenografie MARIA MIU şi NINA BRUMUŞILĂ
Muzică DANIEL JINGA și CONSTANTIN AOLĂRIȚI
Ilustrație muzicală CONSTANTIN AOLĂRIȚI și IULIAN OCHESCU
Asistent regie MARA OPREA
Regie tehnică DANIEL CONSTANTINESCU

Distribuţie:

ANDREEA BIBIRI (Antigona)
ANCA ANDRONE / SILVANA NEGRUŢIU (Ismena)
CORNEL SCRIPCARU (Creon)
ALIN STATE / LARI GIORGESCU (Hemon)
CONSTANTIN DOGIOIU (Tiresias)
ANA IOANA MACARIA (Euridice)
ADRIAN CIOBANU (Paznicul)
LUCIAN IFRIM (Mesagerul 1)
MARIA VERONICA VÂRLAN (Mesagerul 2)

ANDREEA BIBIRI, ANCA ANDRONE / SILVANA NEGRUŢIU, CORNEL SCRIPCARU, ALIN STATE / LARI GIORGESCU, CONSTANTIN DOGIOIU, ANA IOANA MACARIA, ADRIAN CIOBANU, LUCIAN IFRIM, MARIA VERONICA VÂRLAN (Corul)

Photocredit COSMIN ARDELEANU şi ADI BULBOACĂ

Francheţea Danei Dogaru şi lecţia de „a fi” a Marianei Mihuţ de Ziua Mondială a Teatrului

Cele mai importante lecţii le primim sau le oferim fără să ne dăm seama pe moment. Da, silabisim şi învăţăm conştiincioşi alfabetul şi înţelegem de ce unu şi cu unu vor face mereu numai şi numai doi. Dar dincolo de informaţiile multe şi foarte necesare şi utile şi atât de bogate care ne îndiguiesc vieţile, acele rare şi de preţ lecţii le primim drept cadouri pe care abia mai târziu le desfacem din cutiile de catifea pe care, cu emoţie, le pipăim. Şi e minunat când ai şansa de a şti că păţeşti aşa ceva. Iar cei care predau nu un curs didactic, ci o ştafetă de umanitate, o mostră de „a fi”, cu atât mai puţin ştiu ce bogăţie poate dărui o simplă privire sinceră a lor în ochii învăţăceilor care simt că primesc coroniţă de lauri odată cu o strângere de mână.

Ziua de 27 martie 2022 va rămâne, poate, pentru mulţi dintre tinerii care au fost în Sala „Toma Caragiu” a Teatrului Bulandra, accea în care au învăţat în câteva ore cât alţii în ani. Poate unii dintre studenţii anului I Arta Actorului ai UNATC „I.L. Caragiale” Bucureşti au primit din locul lor din acea sală, în acea zi, răspunsul la întrebarea „De ce teatru?”. Şi, poate, odată cu emoţia densă şi sinceră şi de calitate a evenimentului „Întâlnire în două acte” viitorii actori au înţeles mai bine responsabilitatea pe care o vor avea în curând, devenind colegi de breaslă cu Mariana Mihuţ şi Dana Dogaru. Căci e atât de frumos să poţi continua, cândva, peste ani, cursul de Viaţă în teatru început de actori care au înţeles, instinctiv mai degrabă, că profesiunea lor e una de credinţă. Nicidecum un job mişto.

În faţa teatrului, în lumina caldă a primei duminici de primăvară cu soare, câţiva copii-încă vin cu zumzet de glume şi zâmbete lejere din parcul unde chiotele de-abinelea-copiilor se aud ca zvon de fericire. E atât de simplu acest tablou de câteva clipe care îţi bucură sentimentele amorţite de frici. Sunt cei zece studenţi care urmează să adreseze câte o întrebare actriţei Dana Dogaru; sunt veseli şi au ceva emoţii pe care le acoperă cu dezinvoltura antrenată de siguranţa de sine purtată drept scut colorat. Odată ajunşi pe scenă, în lumina reflectoarelor, în faţa unei actriţe ce nu are nevoie de nicio precauţie pentru a fi cine ştie prea bine că este, scuturile se dovedesc a fi fost de vată de zahăr cumpărată de la toneta din parc. Şi emoţiile încep să se amestece şi cuvintele la fel, şi gândurile pregătite de dinainte şi stângăciile devin prilej de firesc neamendat. Oameni care stau de vorbă şi atât. Nu un mentor şi micii ucenici, nu o mare actriţă şi câţiva aspiranţi. Oameni curioşi, oameni care ascultă, oameni care au curajul de a sta faţă în faţă fără măşti de niciun fel. Iar această „convenţie scenică” s-a instaurat neanunţată, prin simpla prezenţă a Danei Dogaru; un om care a venit să răspundă sincer, direct, simplu, cald şi cu atâta omenie unei invitaţii la o discuţie într-o după-amiază de duminică, dintr-o primăvară.

Seara parola a fost „emoţie”. Emoţia pe care o au copiii când spun o poezie lui Moş Crăciun în faţa bradului de iarnă. Emoţia revenirii în casa bunicilor după ani mulţi. Emoţia unui vis împlinit. Emoţia de a privi în ochi super-eroul preferat care nu poartă mantie, ci un sacou smart-casual şi îţi zâmbeşte cu ochii cei mai vii din lume. De la cuvintele pe care Marina Constantinescu le-a rostit cu lacrimi simţite şi nu arătate în deschidere, la paşii cuminţi ai studenţilor care, cu băgare de seamă, şi-au ocupat scaunele, emoţia se sprijinea timidă de colţurile decorului pentru a nu atrage prea mult atenţia. Odată cu Mariana Mihuţ emoţia s-a făcut abur şi a hipnotzat fiecare suflet prezent. Dame Mariana Mihuț a intrat pe scenă, a venit în centrul său şi a mulţumit pentru aplauzele ce ropoteau a fericire. Lecţia de „a fi” pe care umanitatea delicată a actriţei cu adevărat mare a oferit-o de Ziua Mondială a Teatrului este aceea a smereniei, a sincerităţii, a firescului de bună calitate şi, mai presus de toate, a iubirii. Generozitatea sa nu constă în declaraţii fanfaronarde debitate cu mult prea dese prilejuri, aşa cum păţesc cele mai multe colege actriţe care îşi revendică o norotietate auto-impusă avid, prin prezenţa pretutindinară, obositoare şi crispantă. A fi pur şi simplu şi a isca o densitate de sentimente vorbind din suflet, cu suflet, pentru suflete, despre pasiunea pentru profesie, fără false modestii, cu atât de mult bun simţ şi cu atâta moderaţie şi drag şi cu o forţă a cuvintelor pe care doar un om cu adevărat omenos o poate genera, a fi Mariana Mihuţ e mai de preţ decât oricâte osanale şi ovaţii şi-ar putea confecţiona artificial printre dinţii scrâşniţi a efort şi invidie colegi de breaslă care se zbat petru un pic de relevanţă ori atenţie.

Nobleţea şi feminitatea unui om cultivat, inteligent, cu umor , cu talent, şi generozitate, puternic, sensibil şi cald au fascinat de la sine. Nu e greu să decelezi pe cine ai putea alege drept model dacă eşti în căutare de aşa ceva. Demnitatea discursului său, recunoştinţa pentru şansele din viaţă, credinţa, respectul pentru colegi, coloana dreaptă a valorilor – pot fi repere care să inspire cu adevărat o viaţă în artă. Gălăgia şi tupeul pe care cei mai mult cunoscuţi decât valoroşi o fac cu o dârzenie al cărei motto pare a fi „N-am mamă, n-am tată, vreau să fiu mare vedetă!” e doar o cacofonie lălâie pe lângă cuminţenia tăcerilor şi a respiraţiilor unei actriţe care îşi cunoaşte valoarea şi o respectă.

E important ca atunci când eşti tânăr să ai norocul de a cunoaşte oameni de la care să primeşti lecţii nesperate pe care apoi să le transformi în principii de viaţă. Dacă ai nevoie de mentori e minunat să ai înţelepciunea de a-i recunoaşte pe cei autentici. O zi de duminică, dintr-o primăvară în care frica înfloreşte odată cu pomii, poate fi acel moment în care, într-o sală de teatru, ascultând o actriţă care îşi împărtăşeşte generos povestea vocaţiei de a fi actriţă, descoperi un colţ din tine însuţi. Iar pentru acest mic semn de umanitate nu poţi face altceva decât să mulţumeşti, cu recunoştinţă, privind ochi în ochi, cel de la care ai preluat ştafeta de „a fi”.

Mesaj din geac de Ziua Mondială a Teatrului 2022

Dragă teatrule, super-erou tragic și antic ce ești, bătrân carismatic, cu trup obosit și ochi luminoși, teatrule drag, tu care îți tot schimbi hainele, de secole, pentru a fi pe placul vremurilor zurbagii cu mofturi de țânci răsfățați, tu care îți păstrezi demnitatea chiar și în zdrențele bătute de vânturile nenorocirii tale ce suflă trufaș a neiubire, teatrule – Pasăre Phoenix a artei gonite din săli și hulite pe străzi de voci ce trâmbițează-nacute smintite porunci și verdicte, teatrule – copil curios ce scornește mereu jocuri noi și istețe, teatrule bun, cu suflet de mamă ce iartă fericită și piept de soldat ce poartă cicatrici și nu medalii, teatrule ce nu uiți cine ești oricât de mulți și de grei ți-ar fi anii, ție, cu recunoștință, respect și iubire, îți spun “Să trăiești!” întru armonie și pace!

Mirări şi tăceri la un ceai în camera unei fetiţe cu rochiţă cu pliuri multe

„Să nu vorbeşti neîntrebat!” – una din primele învăţăminte pe care educaţia ni le fixează în bolţuri solide pe când noi înşine stăm fixaţi în bănci aliniate simetric. Dar să întrebi e voie. Oare? Curiozitatea e una dintre cele mai de folos calităţi; din copilărie şi până la senectute. Oricât de obositoare ar fi „de ce”-urile pentru cei care se presupune că au răspunsuri, oricât de plicticoasă e repetiţia sub diverse forme a informaţiei ce nu se lasă asimilată de încăpăţânarea minţilor iscoditoare, nevoie de întrebările inteligente pentru a învăţa cu adevărat ceva.

Odată cu maturizarea, curiozitatea îmbătrâneşte şi ea. Cei care îmbătrânesc pe dinăuntru mai rapid decât le-o permit degradările celulare capătă un soi de acreală intelectuală; dulceaţa mirării devine un borş retoric în care plutesc verdictele gata fermentate răscoapte sub formă de întrebări urmate e multe semne de interogaţie şi exclamare. Pe an ce trece pierdem din acea predispoziţie de a întreba aşteptând un răspuns mulţumitor. Căpătăm, însă, importanţa autorităţii inchizitive ce îşi manifestă unilateral plenara cunoaştere într-un monolog presărat cu întrebări ce pretind, doar, să aştepte şi răspunsuri.

De fapt, cu toţii ne sastisim de surzenia celorlalţi. Cu cât urechile se şubrezesc şi îşi pierd acuitatea pentru argumentele altcuiva, cu atât limbile capătă abilităţi de contorsioniste olimpice şi se încâlcesc în vorbe. Multe din aşa-zisele noastre curiozităţi sunt, de fapt, adevăruri personale pe care le credem general valabile. Lipseşte numai un „nu-i aşa” subînţeles, parcă, după fiecare enunţ. Ce se întâmplă, totuşi, cu cei care nu vor să vorbească tunci când sunt întrebaţi. Şcoala nu ne mai ajută aici. Nu e nicio lecţie în manual şi niciun sfat matern venit de la doamna învăţătoare legat de alegerea de a tăcea.

Diplomaţia e desuetă. Dacă în mod deliberat îţi antrenezi muşchiul genioglos să nu îţi plonjeze instant limba într-o suită de piruete şi salturi, şi, odată cu el, răbdarea de a cumpăni intenţia reală a unei interogaţii, e, oare, laşitate sau delicateţe? Eşti un struţ cu părul rar care aşteaptă să treacă furtuna de nisip din clepsidră sau un eremit înţelept care „vede înainte” inutilitatea de a încerca să evoce via media într-o falsă dezbatere cu cel dinainte convins şi mândru de convingerile lui?

Pentru ca ştruţo-schivnicul şi judecătorul curios să poată sta de vorbă e nevoie de un efort de încredere; pe care niciunul nu se grăbeşte să-l facă. O conciliere între arţagul multelor semne de exclamaţie şi interogaţie şi pasivitatea jurământului de tăcere al unui quijote care deşi vede uriaşi, pur şi simplu trece melancoolic pe lângă ei, ar fi posibilă doar după o vizită într-un cabinet ORL. Vindecarea urechilor cărora nu le mai pasă de auz şi descleştarea limbii obosite dinainte de vorbe ce nu vor fi ascultate îşi au acelaşi leac: picături de rădăcină de generozitate. Atâta timp cât acest cuvânt rămâne doar o formulă magică sau declaraţie bună pentru presă, întrebările şi răspunsurile nu vor sta la aceeaşi masă. În spiritul acestei calităţi demonetizate şi reinventate sub nume precum toleranţă, acceptare, asumare, awareness, incluziune, diversitate, şi câte şi mai câte neologisme care sună mai puţin patetic, se poate sta, în linişte, la un ceai şi o vorbă. De preferat un ceai servit în setul de jucărie, în faţa unui castel roz, în camera unei fetiţe cu rochiţă cu pliuri multe. Căci de curiozitatea ei senină şi sinceră e nevoie pentru ca din cănile mici şi goale să se simtă gustul plăcut de iasomie.

Iar camera de copil în care personajele de poveste să poată sorbi din ceaiul concesiei într-un dialog cathartic nu poate fi un perete; fie el şi de Facebook. Un safe space în care încrederea sperioasă şi fragilă să fie prăsită nu se poate amesteca printre lamentaţii dezabuzate şi părirismele îndârjite despre tot şi toate. Obişnuinţa obligaţiei de a formula o opinie despre orice pentru a fi relevant trebuie să treacă pintr-un proces de dezvăţ terapeutic pentru ca exerciţiul să funcţioneze. Nevoia de a spune ceva pentru a fura puţină atenţie, drogul interesului pe care îl clamăm periodic pentru a nu intra în sevrajul nesiguranţelor şi fricilor, nu are ce căuta în camera de copil cu intenţii curate.

„Să răspunzi doar dacă eşti întrebat cu adevărat!”, aşadar. Şi să o găsim pe acea fetiţă care să ne primească în camera ei cu ferestre mari şi jucării de pluş în care mirările şi tăcerile să înceapă să se asculte şi să îşi vorbească frumos ca într-o poveste pentru oameni mari şi generoşi.

Industrializarea bunătății sau răutate industrială. „Omul cel bun din Seciuan”

Îmi place să cred că toți suntem mici zei dătători de verdicte, în căutare de oameni buni, de care, ideal, să ne înconjurăm. Atât de râvnită este bunătatea, fie ea via doctrină creștină, cei șapte ani de acasă, sau starea de zen suburban de după o sesiune zdravănă de pilates și două linguri de guacamole, încât încercăm să o îmbuteliem și s-o comercializăm la kilogram. Să emitem, pe bandă rulantă, judecăți despre momentele în care ceilalți nu și-au atins potențialul de cumsecădenie, să dăm share la tot felul de citate-reclame la coloană vertebrală și empatie. Ne prefacem că purtăm hainele împăratului în materie de etică și ne e greu să înțelegem că fiecare dintre noi (în teorie) face tot ce poate, nu totul, unul pentru altul.

„Omul cel bun din Seciuan”, montat de Andrei Șerban la Teatrul Bulandra, lipește o succesiune de strigăte sociale acute cu un ritm intenționat caricaturizat, situat undeva între bandă desenată și basm. Păstrează toate ingredientele unui Brecht clasic, și își permite să sublinieze cu carioca cu tuș(ă) personal(ă), românisme subtile. Reinterpretarea și reintegrarea songurilor într-o manieră eclectică: uneori ca monoloage, uneori cântece de tabără, culminează în geniul tehno-grotesc al scenei care o dezumanizează pe protagonista noastră cea bună: Ai cui sunt copiii străzii? Vânătăile de pe pielea dezgolită a copilului tâmplarului, coregrafia alcătuită cu dibăcie din automatisme brutaliste, cacofonia muzicală și vinovăția ca personaj principal – toate acestea desăvârșesc un tablou care se lasă în mod real cu piele de găină.

Apropierea brechtiană de teatrul de revistă asigură contrapunctul care face trei ore să treacă mai repede decât pe ceas. Alternarea de accente de muzică populară și accente moldovenești într-o piesă germană despre o Chină vag îndepărtată temporal este esențială. Generalul („Ai cui sunt copiii străzii?”) și culoarea noastră locală („Nu evacuării forțate!” cu o doză periculoasă de ironie) fac lucrurile recognoscibile pe toate planurile. Pe unele le vezi pe Twitter, pe unele, în fața blocului, și sunt, fiecare, fațete ale dezbaterii fără de răspuns a bunătății umane.

Spectacolul în sine prezintă o estetică intenționat ponosită, cu hainele din piață de rigoare și tablă zgâriată și ruginită, însă ambientul este plin de emoție și acrișor la fiecare scenă, la fiecare pas. Aspectul heroinat – creta de pe fețele actorilor – duce mai mult în zona cadaverică sau chiar spre machiaj cabotin, în niciun caz către atât de tentantul yellowface. Spațiul este delimitat simplu și fermecător de bețe de bambus, transformate în ghimpi supradimensionați în inima generoasă a lui Shen Te. Totul este dinamic, și clar, și întrebuințat. În prima parte a montării, decorul inspirat este încununat de o câmpie de maci cu susul în jos – tăiată pentru a face loc industrializării, pesemne.

Ana Ularu pășește timid spre Shen Te, eroină tragică al cărei singur hybris este o generozitate autodistructivă. Nimic din interpretarea ei cuminte, de prostituată-Cenușăreasă, nu dă în vileag voluptatea și siguranța cu care se dezlănțuie, treaptă cu treaptă, pe măsură ce planului bunătății i se adaugă planul nevoii de a face bani, al neputinței, al unei iubiri neîmplinite, al instinctelor materne declanșate într-o lume crudă, și, în fine, al vinovăției. Ca eroină shakespeariană cu abilități de marketing și pumni de fier, Ana Ularu prezintă un farmec care excedă mult ochelarii de soare fistichii și paltonul Matrix.

Într-o manieră similară se prezintă și Vlad Ivanov, cu o sinceritate puerilă, dulce, neașteptată, de naiv și sufletist vânzător de apă, dublată de ipostaza magnatului care se vrea franc și civilizat, și îi cere publicului o părere sinceră, disimulând cu tact impenetrabil empatia și interesul pentru caritate. Acesta jonglează cu propria postură și își pune un sacou alb, a’la dolce far niente – și, astfel, reușește o distincție mai puternică între personaje decât dacă partitura amărâtului vânzător olog și cea a bogatului ar fi fost jucate de actori diferiți.

Nici Cătălin Babliuc – barbar, dur, cinic, cu o ironie fină și distanțată – nu coboară ștacheta în vreun fel. Mai puțin antagonist, și mai curând produsul unei epoci (un bărbat capabil, autosuficient, nemulțumit, inteligent, oportunist, înrăit de societate), Sun este mai mult decât execuția unei scheme de personaj foarte realistă, cu temperament de Jimmy Porter și suflet de Torvald Helmer.

Rodica Mandache este o campioană în materie de anduranță, de energie și de istețime a umorului – pe de-o parte o zeiță obosită, care se încurcă în replici, dar o face cu infinit șarm și siguranță, pe de altă parte, o cocoană veritabilă, o gaiță elegantă care izbutește un accent hipnotizant, moldo-franțuzit.

Abordarea rămâne sinceră și solidă în fața unui întreg carusel de nedreptăți și normalități inumane, iar, lăudabil, argumentele nu negociază, nu tremură și nu cad nici în didactic. Prețul purității morale și chinul milei includ dezbateri profunde despre feminism (o femeie ca Shen Te nu poate reuși, dar un bărbat tot ca ea prosperă), sentința gulerelor albastre („fabrica sau închisoarea”), lipsa de adăpost, exploatarea, nepotismele și puterea banului. Toate acestea (în mod previzibil pentru Bertolt Brecht, care așa le-a și plănuit) elevează spectatorul – căruia interesul îi este susținut pe tot parcursul montării și prin toate aceste ornamente ale notoriului efect de distanțare.

Societatea modernă nu permite loc de Deus ex machina. Nu, zeii sunt doar spectatori care spun „descurcă-te” și pun o fundă roșie peste un final incert, înfricoșător pentru noi, muritorii. Faptul că este imposibil să fii bun atunci când totul e scump, atunci când ți-e foame nu mai este problema divinității. Intermezzo-urile cu zei disecă inutil dilema nerezolvabilă în care se află omul care se zbate să rămână la suprafață în vâltoarea capitalistă. Cu real har pentru misticism și suspansul de teatru, regia ține să presare, cu fiecare plecare a celor trei actrițe-zei, fărâme de speranțe printre îndoieli.

Soluția, în final? Un dat din umeri – nici zeii nu sunt siguri. Punctul în care suntem, ca omenire, cere ca universul însuși să ia în considerare că așteptările sunt prea mari, că intențiile bune sunt uneori tot ce își permite omul modern – că e greu. În fapt, chiar și prezențele divine sunt din ce în ce mai târâte prin țărână, mai găurite și mai slăbite cu fiecare apariție pe scenă, de unde se trage concluzia decăderii – a omului și a zeului deopotrivă.

Sentința „Fii bună, și totul se va termina cu bine” nu este absolvire de păcate, ci eschivare a’la Miss Universe, care contează pe o soluție miracol (poate pacea în lume?) la care muritorii trebuie să aspire. Dar „Omul cel bun din Seciuan” are în compoziție și ceva despre speranță, și despre zbatere, și despre limitele umane. Și, fără a fi un verdict, este suficient.

Dacă bunătatea este o elevare a spiritului care vine cu sacrificii de rigoare, sau pur și simplu capcana în care alunecă oamenii săraci, spectacolul nu ne zice. Nici Brecht n-a știut să spună, iar jumătate din farmecul teatrului epic este că este o mică piață liberă, din care fiecare își culege ce și cât vrea în ceea ce privește concluziile. Cert este că „Omul cel bun din Seciuan”, azi român, face dovada unei rețete imbatabile, pe care noi o tot neglijăm de dragul dramelor de chiuvetă de bucătărie și a micului adevăr, șarmant, dar suprasaturat.

Teatrul Bulandra

Omul cel bun din Seciuan

de Bertolt Brecht

Traducere şi adaptare scenică Andrei Şerban şi Daniela Dima

Distribuție

Alexandra Fasolă / Ana Ularu (Shen Te / Shui Ta)

Vlad Ivanov (Vang / Shu Fu / Femeia)

Cătălin Babliuc / Alexandru Potoceanu (Sun / Bunicul)

Rodica Mandache (Zeu 1 / Doamna Iang)

Manuela Ciucur (Zeu 2 / Doamna Shin)

Mirela Gorea (Zeu 3 / Nepotul / Bătrânul)

Daniela Nane / Ana Covalciuc (Proprietăreasa)

Profira Serafim (Tâmplarul / Bătrânica)

Adrian Ciobanu (Poliţistul / Şomerul)

Marcela Motoc (Bărbatul)

Mihai Niţă (Cumnata)

Ana Covalciuc / Silvana Negruţiu (Băiatul)

Adela Bengescu (Nepoţica)

Simona Pop (Fratele)

Regie Andrei Şerban

Scenografie Iuliana Vâlsan

Muzică Raul Kusak

Lighting Design Andrei Şerban

Coregrafie Andrei Şerban și Andreea Gavriliu

Asistent Regie Răsvana Cernat, Ioana Petre şi Alexandru Gherman

Photocredit: Mihaela Marina

(In)dependenții – fals tratat despre libertate în artă

Libertate și independență – idealuri dintotdeauna, vorbe mari, dorințe legitime; nimic mai firesc decât să îți poți hotărî singur soarta. Să te simți stăpân pe alegerile tale, pe concepțiile tale, să poți decide singur și fără constrângeri ce și cum să faci – nimic mai frumos și mai plin de optimism decât un tablou îmbibat de sănătate mintal-socială în care omul armonios are drepturi în perfectă armonie cu obligațiile asumate cu fruntea în soare. Sloganuri ițite din piepturi plesnind a emoții găsesc rime și jocuri de cuvinte în jurul acestor două concepte care merită sacrificii și sânge vărsat. Și? După secole de evoluție și avânt suntem la fel de neștiutori atunci când libertatea își face cuib pe acoperișul nostru. Iar independența numai o fericire nu se dovedește a fi, atunci când, de fapt, e doar o metaforă.

Spectacolul ”(In)dependenții”, eseul performativ semnat de Catinca Drăgănescu, celebrează/amendează condiția artistului independent, denumit atât de neinspirat și chinuit lucrător cultural independent. Un scenariu în care umorul inteligent e sursă de entertainment amar, devine demonstrația artistică foarte condenstă și bine articulată a unei realități în care râsu’-plânsu’ neaoș ține din ce în ce mai puțin de foame sau cald. Mozaicul de scene care trece de la fabulă post-modernă, la schetch, song, monolog și colaj descrie un parcurs sinusoidal prin câteva tipologii de manifestări artistice din spațiul independent ”înfierate” superior de mainstream-ul artificial și anchilozat în formele în care fondul își găsește tot mai puțin sens. Sintagmele ireverențioase rostologite de ani buni din vârful buzelor de ”mari doamne ale teatrului” și ”monștrii sacri” precum ”teatru din debara” sau ”actorași” sunt folosite cu semn schimbat și primesc atuu-ul autoironiei smart.

Experiența vizionării acestei radiografii apparent lejere, dar extreme de pertinent, de fapt, poate fi ori o seară de relax & chill pentru neofitul care doar se amuză de interpretarea Florinei Gleznea și a Mihaelei Rădescu, ori motiv de emoții intime precum vinovăție, părere de rău, teamă, de ce nu, frustrare și neputință pentru cei care își regăsesc condiția de artist printre râsetele sincere iscate de replici inteligente. Râzi, îți place, e fun, dar pe dedesubtul bunei dispoziții simți fiorul rece al adevărului unei stări de fapt pe care o deplângem, o recunoaștem la nivel politic, o pavăm cu bune intenții, dar o perpetuăm cu neputință de ani la rând. A fi artist independent poate părea un moft, poate părea cool poate părea o alternativă de lux; dar e, de fapt, un stil de viață – așa cum o afirmă spectacolul. ”Puterea de a îndura” pe care Cehov a clasicizat-o în secolul trecut e continuată în secolul 21 de acest lucrător cultural independent umilit să pedaleze din greu, mereu în gol, pentru a atrage atenția unui stat în care se stă la umbra umerilor ridicați a neputință/nepăsare.

Meritul acestei ore și jumătate e tocmai echilibrul dintre grotesc și sublim; sârma bine întinsă pe care extremele fac echilibristică fără a cădea nici în derizoriu, nici în irelevanță. Între versurile copilărești din debutul spectacolului, în care ograda teatrului românesc e trecută în revistă cu toate orătăniile ei recognoscibile, și caricaturile supradimensionate în monologuri se creează un spațiu eterogen, bine speculat, pentru nuanțe și detalii. Desigur că ambele actrițe sunt savuroase când folosesc spumos arma ascuțită a (auto)ironiei și construiesc două momente cu potențial de râs frenetic. Dar la fel de adevărat e și că drama conținută în spatele performanței actoricești e pe măsura replicilor istețe. Nu e tocmai laîndemână să vorbești despre tine însăți, cu zâmbetul pe buze, atunci când frustrarea te așteaptă la ușa cabinei să te ia la întrebări.

Conceptul acestui eseu performativ, în care mai multe formule de manifestare artistică sunt asambalte într-un parcurs inegal, desigur, dar unitar în mesaj, își revendică atât impactul în afara scenei, cât și calitatea în interiorul convenției. Chiar dacă regizorul Andrei Raicu nu poate fi cel mai dibaci actor, asumarea rolului de performer devine un statement de solidaritate și colegialitate pe care arta independentă îl probează cu succes și generozitate. Chiar dacă o scenă în care tehnologia devine personajul principal de dragul citării, în detrimentul necesității în cadrul construcției scenariului, frânează, deloc necesar, ritmul, bifarea acestui subgen în plină afirmare își găsește relevanța.

Becurile roșii aprinse de ”(In)Dependenții” – spectacol găzduit pe rând la Unteatru, Centrul de Teatru Educațional Replika și Green hours – folosește dubla mască a teatrului pentru a ne trage de mânecile care acoperă umerii cei ridicați. Prima dintre măști e cea a convenției teatrale la adăpostul căreia putem să ne simțim bine, să râdem, chiar, în fața unei drame care ne privește în ochi. Cea de-a doua e masca unei convenții de apartenență care ascunde un fond profund și legitim. Iar mesajul este cum nu se poate mai limpede, livrat ca de un clown ce își desenează lacrima pe obraz, pentru a le putea ascunde sub grimă pe cele adevărate.

(IN)DEPENDENŢII

eseu performativ de Catinca Drăgănescu

Cu: Mihaela Rădescu, Florina Gleznea şi Andrei Raicu

Muzica şi sound design-ul: Andrei Raicu

Orchestraţie vocală: Andrei Dinescu

Light design: Alexandros Raptis

Suport tehnic: Alexandru Medveghi

Grafică: Maria Drăghici

Photocredit: Alexandru Busuioceanu

Durata: 1h30m

„Dușmănie” și descompunere socială. Nevoia teatrului de a fi într-o muncă perpetuă cu sine însuși

Ura? E peste tot. E un sentiment care odată sădit în suflet nu mai pleacă. A urî pe cineva înseamnă să ai un sentiment de ostilitate față de aceea persoană, iar prin urmare să ai atitudine de dușmănie. Dar de câte ori nu am spus cuiva – te urăsc!, chiar dacă nu simțeam exact acest lucru? Și, totuși, de câte ori am simțit ura față de cineva și nu i-am spus-o?… Ar ajuta? Spectacolul „Dușmănie v.2.0. E ceva vindecător în a le da oamenilor un obiect al urii lor” e despre căutarea unei alinări, a unui antidot pentru ură, care are și efecte adverse.

Teatrelli este un spațiu cultural interdisciplinar în care au loc proiecte de teatru necesare pentru scena de teatru din București. Spectacolul menționat a avut și o variantă anterioară. Relativ același subiect cu o altă interpretare artistică. Gabriel Sandu, regizorul și dramaturgul textului, a revenit asupra spectacolului după aproximativ un an și jumătate pentru a vorbi tot despre dușmănie, dar altfel. Iar acest lucru se întâmplă datorită locului în care are loc spectacolul – Teatrelli. Multe dintre proiectele propuse sunt declarate work în progress. Și e nevoie de asta. E nevoie de teatru care se schimbă imediat, nu odată la un deceniu, ci odată cu noi. Teatrul din secolul XXI trebuie să fie mai deschis ca oricând spre adaptare și schimbare. Nu știu cât mai cred oamenii în spectacole care odată ieșite la premieră se joacă până mor. Ci, cred, că au nevoie de spectacole vii – din toate punctele de vedere.

Iar spectacolul „Dușmănie v.2.0. E ceva vindecător în a le da oamenilor un obiect al urii lor” este un spectacol cât se poate de viu și prezent. Gabriel Sandu a reușit să ia un subiect de care cu toții, poate, ne-am săturat peste măsură, deoarece l-am văzut adaptat atâtea feluri pe scena de teatru din țară. Şi l-a făcut să arate complet nou, de parcă nu l-am mai văzut niciodată. Ni se prezintă o poveste din epoca tovarășului fără să mai fie nevoie de decor cu mobilă veche, milieuri peste tot sau alte obiecte recognoscibile din aceea perioadă. Sunt doar punctate niște bibelouri, undeva în spate, foarte subtil. Nu sunt necesare aceste evidențieri, deoarece spectacolul este despre altceva.

Video-proiecțiile, respectiv maparea spațiului, arată din nou necesitatea teatrului de a arăta și altfel, nu sufocat de decor și mobilă inutilă. Acestea sunt integrate complet în poveste, ci nu sunt acolo doar de dragul de a avea o video-proiecție pe fundal pentru a mai înfrumuseța sau moderniza spectacolul. Colajul video este folosit de ceva ani buni, evident, însă ceea ce vreau să subliniez este diferența dintre un colaj video care rulează pe fundal, pe care publicul îl acceptă ca o convenție, și acela care este parte din poveste, văzut și de personaj.

Alina (Oana Pușcatu) vrea să facă un film documentar. Sau mai bine zis caută să facă filme documentare pentru ea, despre ea și povești din trecutul său ca un tratament pentru durere. Pentru ea, să vorbească despre ceea ce a traumatizat-o înseamnă vindecare. În poveste apare și Ioana (Mihaela Teleoacă) – viitorul personaj al filmului său. Vrea să facă un documentar despre povestea ei și relația cu Nicolae Ceaușescu. Ioana îl are în grijă pe Andrei (Alex Mirea) de când era mic copil. Ce au în comun? Un trecut și o alegere care pentru Alina a însemnat declanșarea unei copilării marcante. Astfel, textul nu pune accentul pe viața oamenilor din comunismul românesc¸ ci, pe căutările Alinei, sau a unui om, de a găsi un o persoană care să-i motiveze ura din prezent. Filmul documentar o transformă pe Ioana într-un renegat social, iar pe Alina într-o eroină a adevărului.

Mihaela Teleoacă de la început până la final face publicul să treacă de la empatie la ură, de la durere la râs. Forța cuvintelor este susținută și de o gestică și mimică care nu au cum să treacă neobservate. De cealaltă parte, carismatică și energică, Oana Pușcatu cucerește sala din prima secundă și nu știi la ce să te aștepți mai departe. La fel ca partenera sa de scenă, are puterea să te aducă de la râs la plâns în orice secundă, când te aștepți mai puțin. Alex Mirea stă în umbră în prima jumătate a spectacolului și nu știi ce să spui despre el. Însă își arată forța și în același timp naturalețea prin monolog.

Spectacolul este o experiență interdisciplinară, un act social și un exemplu pentru nevoia teatrului de a fi mereu gata pentru schimbare. Mai este și poezie în text. Tânăr prin interpretare. Ancorat în realitate prin tehnologie. Nu inovează, dar exemplifică un mod de a fi al oamenilor azi.

Teatrelli

Dușmănie v.2.0. E ceva vindecător în a le da oamenilor un obiect al urii lor

Text și regie: Gabriel Sandu
Cu: Mihaela Teleoacă, Oana Pușcatu, Alex Mirea
Video: Ana Cârlan
Decor: Raluca Alexandrescu
Muzică: Xenti Runceanu
Lumini: Ștefan Vasilescu